Decizia de impunere prin care se stabilesc în sarcina contribuabilului accesorii fiscale, calculată la contribuţia de asigurări de sănătate datorată, este legală, atât din punct de vedere al condiţiilor de formă, cât şi din perspectiva modului de stabilire a sumelor datorate. Casa de asigurări a procedat legal la stabilirea contribuţiei în baza venitului estimat şi ulterior (faţă de neîndeplinirea obligaţiei de depunere a declaraţiei de venit), la stabilirea din oficiu a contribuţiei datorate, pe baza datelor preluate de la A.N.A.F., sume la care a aplicat majorări, dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Secţia comercială şi de administrativ, Decizia nr. 2364 din 6 iunie 2013
Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul G.L. în contradictoriu cu Casa de Asigurări de Sănătate Bacău, înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 1955/110/2012, s-a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate nulitatea deciziei de impunere nr. 2871/20.10.2011 şi a deciziei nr. 23764/27.12.2011.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că decizia de impunere şi – pe cale de consecinţă şi decizia de soluţionare a contestaţiei administrative – sunt nelegale, întrucât nu datorează accesoriile fiscale ce s-au stabilit în sarcina sa, iar modul de calcul al sumelor este greşit.
Prin sentinţa civilă nr. 400/14.02.2013, pronunţată în dosarul nr. 1955/110/2012, tribunalul a respins acţiunea ca nefondată, în considerarea următoarelor motive:
În fapt, prin decizia de impunere nr. 2871/20.10.2011, emisă de Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Bacău (fila 11), a fost stabilită în sarcina reclamantului obligaţia de plată a sumei de 9.160 lei reprezentând contribuţii la fondul de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2006 (3.219 lei), majorări de întârziere (3.039 lei), dobânzi (618 lei), penalităţi (483 lei).
Prin adresa nr. 14558/9.08.2011 (fila 13) Casa de Asigurări de Sănătate Bacău a respins contestaţia formulată de contribuabil, motivat de faptul că, urmare a nedepunerii declaraţiei fiscale de către reclamant, s-a procedat la stabilirea din oficiu a contribuţiilor, obligaţia de plată a contribuţiei fiind legală.
În ceea ce priveşte modul de calcul al penalităţilor, contestat de reclamant ca nelegal, s-a reţinut că accesoriile au fost calculate pentru neexecutarea la termen a îndatoririi de plată a contribuţiei, în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală şi ale Ordinului nr. 74/2000, scadenţa fiind trimestrială.
Având în vedere faptul că reclamantul nu şi-a îndeplinit la termen obligaţia de plată, în mod corect creditorul a procedat la stabilirea penalităţilor de întârziere, conform dispoziţiilor art. 119 şi 120 din O.G. nr. 92/2003. Plata ulterioară a debitului principal, la data de 11.11.2011, nu înlătură răspunderea pentru neexecutarea corespunzătoare a îndatoririi legale, scopul penalităţilor fiind acela de acoperire a prejudiciului suferit de creditor. Termenul de plată este stabilit de lege ca fiind data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru, astfel că în mod corect s-a procedat la calcularea accesoriilor, scadenţa nefiind stabilită prin decizia de impunere.
În ceea ce priveşte indicarea termenului de plată ca fiind 30.09.2007 (în partea de jos a deciziei de impunere), instanţa de fond reţine faptul că acesta a fost stabilit în raport de prevederile art. 8 alin. (4) din Ordinul nr. 617/2007. Mai mult decât atât, din analiza modului de calcul al penalităţilor instanţa reţine faptul că accesoriile s-au aplicat pentru o perioadă de 944 zile şi nu de la data de 15.03.2006 (perioada 15.03.2006 – 31.06.2010 = 1.568 zile), creditorul stabilind penalităţile de la data expirării termenului de 60 de zile calculat de la data de 30.09.2007.
În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv invocat şi anume lipsa unui contract încheiat între părţi şi lipsa serviciilor medicale, s-a reţinut că nici acesta nu este întemeiat, faţă de natura legală a obligaţiei de plată.
Din analiza art. 51 din O.U.G. nr. 150/2002, prevedere preluată de dispoziţiile art. 257 din Legea nr. 95/2006, rezultă faptul că obligaţia de plată a contribuţiei la fondul naţional de asigurări sociale de sănătate derivă direct din norma legală, calitatea de contribuabil fiind dată de calitatea de persoană care desfăşoară activităţi independente, nefiind necesară încheierea unui contract de între cele două părţi. Raporturile juridice stabilite între părţi nu sunt de natură privată, ci de natură fiscală, fiind născute din desfăşurarea de către reclamant a unor activităţi independente, generatoare de venituri impozabile.
Având în vedere aceste aspecte, s-a apreciat că actul de impunere a fost întocmit în conformitate cu dispoziţiile legale, contestatorul şi-a asumat calitatea de asigurat prin desfăşurarea activităţii de avocat, având obligaţia legală de a plăti contribuţiile aferente, în cauză nefiind necesară încheierea unui contract scris pentru determinarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, acestea fiind stabilite de lege. Contribuţia stabilită în sarcina reclamantului derivă din obţinerea de venituri impozabile, fiind o taxă datorată bugetului de stat, raportul juridic fiind unul de natură fiscală. Faptul că partea nu a apelat la servicii medicale, respectiv faptul că nu a fost informat asupra serviciilor medicale, nu este de natură să conducă la înlăturarea calităţii de asigurat, fiind o opţiune a părţii cu privire la modul în care îşi exercită drepturile legale.
În ceea ce priveşte susţinerile părţii referitoare la neîndeplinirea obligaţiei organului de a emite decizia de impunere pentru obligaţiile principale şi stabilirea termenului de plată a acestora pentru a se stabili scadenţa debitului, s-a avut în vedere că termenul de plată al contribuţiei este stabilit în mod clar de textul de lege, partea neputând invoca necunoaşterea actului normativ. Decizia de impunere nu are rolul de a stabili obligaţia şi termenul de plată, acest act reprezentând titlul de creanţă fiscală, pentru a se da posibilitatea creditorului de a proceda la silită, motivat de nedepunerea declaraţiilor de către contribuabil şi de neachitarea la termen a obligaţiilor. Obligaţia debitorului nu se naşte de la data emiterii deciziei, ci de la data prevăzută de lege pentru efectuarea plăţii, acest termen având semnificaţia scadenţei obligaţiei, decizia de impunere fiind un act ulterior neexecutării, încheiat în urma constatării neregularităţilor.
În ceea ce priveşte nerespectarea prevederilor art. 83 şi ale art. 84 din O.G. nr. 92/2003, instanţa de fond reţine că textele de lege, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de impunere, nu sunt incidente în cauză, ele conţinând o reglementare a declaraţiei fiscale, declaraţie pe care contribuabilul nu a depus-o. Chiar şi prin raportare la forma în vigoare în anul 2006, susţinerile recurentului nu sunt întemeiate, având în vedere faptul că decizia de impunere respectă cerinţele legale de formă şi fond, a fost emisă de organul competent, motivat de neîndeplinirea obligaţiei contribuabilului de a depune declaraţiile fiscale şi de a achita contribuţia asigurărilor de sănătate.
În ceea ce priveşte ultimul motiv invocat, şi anume nerespectarea cerinţelor de formă a deciziei de soluţionare a contestaţiei, prevăzute de art. 43 alin. (2) şi art. 141 alin. (4) C.proc.fisc., instanţa de fond a constatat că decizia respectivă a fost emisă cu respectarea tuturor cerinţelor legale prevăzute de art. 211 şi 46 C.proc.fisc., cuprinzând date referitoare la contestator, la obiectul contestaţiei, la temeiul în drept al emiterii deciziei de impunere, la motivele de fapt şi de drept ale menţinerii actului administrativ, existând elemente suficiente pentru ca debitorul să cunoască măsura adoptată de creditorul fiscal şi consecinţele juridice ale acesteia asupra patrimoniului său.
Pentru toate aceste motive, acţiunea reclamantului a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul G.L., care a susţinut că se impune modificarea soluţiei, în sensul admiterii acţiunii şi anulării actelor fiscale contestate.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată următoarele:
1. Decizia de soluţionare a contestaţiei nu respectă cerinţele de formă şi nu răspunde argumentelor şi apărărilor invocate de reclamant, iar instanţa de fond a respins în mod greşit acest motiv de anulare a deciziei.
2. Instanţa de fond a respins în mod greşit apărarea privind calculul greşit al penalităţilor, cu toate că erorile invocate erau evidente (termenul de plată – 30.09.2007, majorări calculate anterior acestei date).
3. Instanţa de fond a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 83 şi 84 C.proc.fisc., întrucât majorările de întârziere şi penalităţile se datorează după data scadenţei obligaţiei principale, astfel că se impunea comunicarea titlului de creanţă pentru debitul principal şi abia de la data exigibilităţii acesteia să fie calculate accesoriile, fiind nelegală decizia de impunere emisă atât pentru debitul principal, cât şi pentru accesorii.
4. Art. 15 din O.U.G. nr. 150/2002 prevede că fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie şi a modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale; În lipsa acestei informări, recurentul consideră că nu se poate reţine culpa sa şi – pe cale de consecinţă – nu i se pot impune accesoriile fiscale pe care a înţeles să le conteste.
Analizând sentinţa recurată, sub aspectul criticilor formulate – care se circumscriu motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 9 şi art. 3011C.proc.civ. – Curtea constată că se impune respingerea recursului reclamantului, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Corect a reţinut instanţa de fond, prin decizia de impunere nr. 2871/20.10.2011, emisă de Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Bacău, a fost stabilită în sarcina reclamantului obligaţia de plată a sumei de 9.160 lei, reprezentând contribuţii la fondul de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2006 (3.219 lei), majorări de întârziere (3.039 lei), dobânzi (618 lei), penalităţi (483 lei).
Reclamantul a achitat debitul principal, reprezentând C.A.S., în sumă de 3.219 lei şi a urmat procedura administrativă de contestare a deciziei de impunere doar sub aspectul accesoriilor fiscale, pe care a considerat că nu le datorează.
Prin adresa nr. 14558/9.08.2011 Casa de Asigurări de Sănătate Bacău a respins contestaţia formulată de contribuabil, motivat de faptul că prin nedepunerea declaraţiei fiscale s-a procedat la stabilirea din oficiu a contribuţiilor, obligaţia fiind legală.
Adresându-se instanţei de contencios administrativ, reclamantul:
1. A contestat această decizie de respingere a contestaţiei sale, pentru nerespectarea condiţiilor de formă impuse de lege şi pentru neanalizarea apărărilor sale din contestaţia administrativă;
2. A contestat decizia de impunere, pentru considerente de formă şi de fond, invocând faptul că nu datorează C.A.S., nefiind asigurat în sensul legii şi neavând contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, că decizia a fost emisă greşit atât pentru debitul principal, cât şi pentru accesorii fiscale, accesorii care sunt calculate greşit.
Se constată, aşadar, că în recurs reclamantul nu mai abordează problema calităţii sale de asigurat şi a legalităţii impunerii contribuţiei de asigurări, pe care, de altfel, a achitat-o, criticile sale vizând pe fond, în mod exclusiv accesoriile fiscale.
Analizând criticile ce vizează decizia de soluţionare a contestaţiei administrative (nr. 23764/27.12.2011), Curtea constată că prima instanţă a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 211 C.proc.fisc., constatând că decizia respectivă respectă toate cerinţele menţionate. Actul de soluţionare a contestaţiei administrative cuprinde elementele de identificare ale organului emitent şi ale părţii, numărul de înregistrare a contestaţiei, obiectul cererii şi susţinerile contestatorului, precum şi motivele de fapt şi de drept ale soluţiei, astfel că nu pot fi reţinute argumentele recurentului privind nerespectarea condiţiilor de formă. Chiar dacă actul prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă nu este intitulat „decizie”, ci îmbracă forma unei adrese, acest aspect nu atrage nulitatea actului respectiv. Denumirea actului prin care autoritatea administrativă răspunde cererii contribuabilului nu constituite un element obligatoriu, prevăzut sub sancţiunea nulităţii, fiind o condiţie de formă care nu afectează valabilitatea actului administrativ, drepturile şi interesele contribuabilului nefiind vătămate prin inserarea acestei titulaturi.
Sub un alt aspect, această adresă, prin care se răspunde contestaţiei administrative, răspunde tuturor argumentelor invocate de contestator, precizând condiţiile în care a fost emisă decizia de impunere, temeiul de drept al măsurilor dispuse şi modul de calcul al accesoriilor fiscale.
Ca urmare, Curtea constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului reclamant care vizează nelegalitatea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, instanţa de fond statuând corect, în fapt şi în drept asupra acestui aspect.
Cel de-al doilea motiv de recurs vizează lipsa temeiului legal pentru măsura de aplicare a accesoriilor fiscale şi modul greşit de calcul al acestor sume.
Curtea constată că, potrivit O.U.G. nr. 150/2002 [art. 51 alin. (1), (2) şi (4) lit. b)] şi Legii nr. 95/2006 [art. 257 alin. (2) lit. b)], „(1) Persoana asigurată are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate.
(2) Contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică asupra: (…)
b) veniturilor impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit; dacă acest este singurul asupra căruia se calculează contribuţia, aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar”.
Alin. (5) al textului stabileşte că aceste contribuţii se plătesc trimestrial, iar art. 8 din Ordinul 617/2007 detaliază reglementarea privind obligaţia de plată, stabilind că aceasta trebuie virată până la data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru, în funcţie de venitul estimat.
În cazul în care contribuabilul a realizat un venit mai mare decât cel estimat, „(4) Diferenţele rămase de achitat, calculate în raport cu decizia de impunere anuală, se plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere, perioadă pentru care nu se calculează şi nu se datorează majorări de întârziere.
(5) La expirarea termenului prevăzut la alin. (4), pentru sumele datorate şi rămase neachitate se vor percepe majorări de întârziere conform procedurii instituite prin Codul de procedură fiscală” [art. 8 alin. (4) şi (5) din Ordinul CNAS].
În speţă, intimata C.A.S. Bacău a emis decizia de impunere nr. 2871/10/20.10.2011, prin care a stabilit că raportat la venitul estimat de recurentul reclamant pe anul 2006, respectiv 10.000 lei, acesta datora o contribuţie totală de 650 lei (6,5% pe lună, conform art. 257 din Legea nr. 95/2006, reglementarea anterioară fiind O.U.G. nr. 150/2002, care prevedea acelaşi procent).
Având în vedere că această contribuţie, care trimestrial se ridica la suma de 163 lei pe trimestru, nu a fost achitată la scadenţă (data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru, conform dispoziţiilor citate), Casa de Asigurări a calculat majorări, dobânzi şi penalităţi pentru sumele menţionate, începând cu data scadenţei şi până la data de 30.09.2011.
Evidenţierea diferită a accesoriilor fiscale se explică prin faptul că în intervalul menţionat au intervenit modificări ale legislaţiei fiscale; astfel, dacă până la data de 01.07.2010, art. 119 C.proc.fisc. stabilea că pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere, prin O.U.G. nr. 39/2010 se stabileşte că: Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, intimata pârâtă a calculat, pentru fiecare debit de 163 lei, majorări de întârziere pentru intervalul cuprins între data scadenţei trimestriale a fiecărei sume de plată şi data de 1.07.2010 şi, respectiv, dobânzi şi penalităţi la aceeaşi sumă, pentru intervalul cuprins între data de 1.07.2010 şi 30.09.2011.
Pe de altă parte, referitor la contribuţia datorată pentru venitul realizat în anul 2006 de către reclamant, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 8 şi 35 din Ordinul nr. 617/2007, intimata a avut în vedere faptul că reclamantul nu a depus declaraţia privind constituirea fondului de asigurări de sănătate prevăzută de Anexa 5 (care trebuia să evidenţieze diferenţa de venit faţă de venitul estimat, conform declaraţiei de impunere anuală) şi a procedat în mod legal la emiterea deciziei de impunere pe baza informaţiilor primite pe bază de protocol de la A.N.A.F.
Fiind vorba, aşadar, despre o impunere din oficiu, C.A.S. Bacău, care se afla în imposibilitate de a cunoaşte data la care debitorul a primit decizia de impunere anuală, a stabilit printr-o decizie internă ca, pentru asemenea situaţii, data respectivă să fie estimată ca fiind data de 30 septembrie. De altfel, C.A.S. Bacău a solicitat reclamantului, prin adresa nr. 14558/09.08.2011, să depună decizia de impunere pentru veniturile realizate (formular 250 emis de A.N.A.F.), existând posibilitatea recalculării obligaţiilor în situaţia în care s-ar fi făcut dovada că această declaraţie ar fi fost primită de contribuabil la o altă dată decât cea de 30.09.2007. În lipsa unei asemenea dovezi, Casa de Asigurări a procedat în mod legal, stabilind că, faţă de veniturile realizate în 2006 şi faţă de lipsa declaraţiei contribuabilului (care trebuia depusă până la data de 15 mai a anului următor, conform art. 83 C.fisc.), termenul de plată al contribuţiei datorate este data de 30.09.2007.
Termenul de plată a contribuţiei este însă diferit de data de la care reclamantul datorează accesorii fiscale, pentru considerentele ce urmează:
Prin decizia de impunere se menţionează că raportat la venitul realizat, de 59.518 lei, contribuţia de plată este de 3.219 lei.
Verificând modalitatea de stabilire a contribuţiei, raportat la dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că aceasta este corectă. Diferenţa dintre venitul realizat (59.518 lei) şi cel estimat (10.000 lei) este de 49.518 lei. Aplicând la această sumă procentul de 6,5% prevăzut de art. 257 din Legea nr. 95/2006, rezultă suma de 3.218,67 lei, rotunjită la 3.219 lei.
C.A.S. Bacău a făcut aplicarea art. 8 din Ordinul nr. 617/2007 [care prevede că: „Diferenţele rămase de achitat, calculate în raport cu decizia de impunere anuală, se plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere, perioadă pentru care nu se calculează şi nu se datorează majorări de întârziere.
(5) La expirarea termenului prevăzut la alin. (4), pentru sumele datorate şi rămase neachitate se vor percepe majorări de întârziere conform procedurii instituite prin Codul de procedură fiscală”], în sensul că a avut în vedere acest termen de 60 de zile, pe care l-a calculat de la data de 30 septembrie 2007, astfel că potrivit deciziei de impunere, s-au calculat majorări pentru 944 zile de întârziere; din verificarea efectuată rezultă că acest interval de 944 zile acoperă perioada cuprinsă între 30 noiembrie 2007 (dată la care expira termenul sus menţionat de 60 de zile) şi 30 iunie 2010 (când Codul de procedură fiscală a fost modificat prin O.U.G. nr. 39/2010).
Dobânzile şi penalităţile au fost calculate pentru 457 zile de întârziere, respectiv pentru perioada 1.07.2010-30.09.2011.
Procedând, în continuare la verificarea calculării accesoriilor menţionate, Curtea constată că nu pot fi reţinute criticile recurentului reclamant, după cum urmează:
1. Majorări de întârziere de la data de 30.11.2007 până la data de 31.06.2010, potrivit dispoziţiilor în vigoare la acea dată – art. 119-120 C.proc.fisc., de 0,1% pe zi – 3.219 lei x 0,1% x 944 zile = 3.038,73 lei – rotunjit: 3.039 lei;
2. Penalităţi de întârziere, începând cu data de 1.07.2010 (când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 39/2010), până la 30.09.2011, potrivit art. 1201C.proc.fisc. modificat, de 15% din suma de 3.219 lei, respectiv: 3.219 x 15% x 457 zile = 482,85, rotunjit: 483 lei;
3. Dobânzi de întârziere pentru aceeaşi perioadă de la pct. 2, potrivit art. 120 alin. (7) C.proc.fisc., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 39/2010, de 0,05% pe zi, respectiv: 3.219 x 0,05% x 457 zile = 735 lei (în decizie suma evidenţiată fiind de 618 lei, deci în favoarea recurentului).
Faţă de considerentele expuse, Curtea constată că decizia de impunere contestată atestă obligaţii de plată ce au fost corect calculate, cu respectarea dispoziţiilor legale examinate anterior, criticile recurentului ce vizează aspectele privind calculul şi perioada pe care au fost stabilite accesoriile fiscale fiind nefondate.
Este adevărat că din decizia de impunere nu transpare cu claritate modul de calcul pe fiecare perioadă al accesoriilor fiscale, aspect ce a fost de natură să creeze contribuabilului îndoieli asupra corectitudinii calculului, dar, în egală măsură este de observat că aceste aspecte au fost explicate de pârâtă prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, verificările tribunalului în acest sens fiind pertinente şi concludente, iar dispoziţiile legii sunt prezumate a fi cunoscute.
Referitor la al treilea motiv al recursului, ce vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 83 şi 84 Cod procedură fiscală, Curtea constată următoarele:
Reclamantul avea obligaţia – instituită iniţial prin art. 51 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 150/2002 şi apoi prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 145/1997, aprobate prin Ordinul C.N.A.S. nr. 221/04 noiembrie 2005 [art. 7 alin. (1)], prevederi preluate apoi în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii [art. 215 alin. (3)] şi Normele metodologice, aprobate prin Ordinul C.N.A.S. nr. 617 din 13.08.2007 (art. 7) – de a calcula şi de a vira trimestrial, până la data de 15 a ultimei luni din trimestru, contribuţia de asigurări sociale.
În caz de neachitare la termen a acestei contribuţii, reclamantul urma să fie supus măsurilor de executare silită, conform dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 95/2006. Reclamantul nu a încheiat cu pârâta contract de asigurare şi nici nu a depus, în termenele legale, declaraţiile fiscale privind contribuţia de asigurări de sănătate.
Pârâta, în virtutea rolului activ, reglementat de art. 7 alin. (1) C.proc.fisc., a notificat reclamantul cu privire la obligaţia de a plăti contribuţia de asigurări de sănătate prin adresa nr. 14558/09.08.2011, căreia reclamantul nu a înţeles să îi răspundă.
C.A.S., în virtutea Protocolului încheiat cu A.N.A.F. şi în baza relaţiilor transmise de această instituţie privind veniturile reclamantului pentru anul 2006, a emis decizia contestată, obligându-l pe acesta să achite contribuţia la Fond pentru anul 2006 şi calculând şi accesorii fiscale la această contribuţie, conform dispoziţiilor Codului de procedură fiscală.
Obligaţiile fiscale cu titlu de contribuţii la fondul de asigurări sociale de sănătate au fost stabilite de creditor din oficiu, fiind aplicate prevederile art. 83 alin. (4) C.proc.fisc., potrivit cărora nedepunerea declaraţiei fiscale de către contribuabil conferă organului fiscal dreptul de a proceda la calcularea din oficiu a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.
Atâta timp cât reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de depunere a declaraţiei de impunere reglementată de art. 81 C.proc.fisc., creditorul a procedat în mod legal la estimarea bazei de impunere şi la stabilirea din oficiu a sumei de plată, condiţii în care reclamantul nu poate invoca nelegalitatea impunerii prin aceeaşi decizie a debitului principal şi a accesoriilor.
Ca urmare, Curtea constată că nu se poate reţine nelegalitatea deciziei de impunere, raportat la dispoziţiile art. 83 şi 85 C.proc.fisc., iar dispoziţiile art. 84 şi 108, la care se face referire prin recurs, privesc reglementări ce nu au incidenţă în speţă (respectiv corectarea declaraţiilor fiscale şi sesizarea organelor de urmărire penală).
Dispoziţiile art. 119 C.proc.fisc. au fost, de asemenea, corect aplicate în speţă, având în vedere că, aşa cum s-a arătat anterior, recurentul-reclamant, care avea calitatea de asigurat în temeiul legii, avea în mod corelativ obligaţia de a achita contribuţia de asigurări la termenele stabilite de lege, iar după expirarea acestor termene pârâta avea căderea de a emite decizie de impunere atât pentru debitul principal, cât şi pentru accesorii, care devin exigibile începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv (art. 120 C.proc.fisc.).
Aceleaşi argumente sunt valabile şi raportat la ultimul motiv al recursului, Curtea reţinând că dreptul asiguratului de a fi informat asupra serviciilor, contribuţiei şi modalităţii de plată, chiar dacă nu ar fi respectat, nu poate să conducă la exonerarea contribuabilului de la plata contribuţiei de asigurări, atâta timp cât prevederile art. 208 din Legea nr. 95/2006 consacră participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
Fiind vorba despre o obligaţie legală de plată a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, nu prezintă nicio relevanţă lipsa unei culpe a contribuabilului, invocată de recurent.
Faţă de considerentele expuse, constatând că motivele de recurs nu pot fi reţinute, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 3041C.proc.civ., Curtea a respins recursul de faţă, ca nefondat.
(Judecător Vera Stănişor)
