Răspunderea stabilită în sarcina poliţistului ca funcţionat public cu statut special pentru contravaloarea cheltuielilor suportate de instituţiile de învăţământ din cadrul M.A.I. are la bază dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002 şi urmăreşte acoperirea cheltuielilor efectuate, în măsura în care semnatarul angajamentului nu a lucrat timp de 10 ani în unităţile şi garnizoanele ministerului.
Decizia de imputare se emite în interiorul unui termen de 60 de zile, termen de drept material care poate fi prelungit cu cel mult alte 60 de zile.
Suma ce formează valoarea finală reprezintă contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru asigurarea pregătirii profesionale a poliţistului, indiferent că acesta a profitat sau nu de facilităţile puse la dispoziţie.
Contestaţia împotriva unui titlu de creanţă fiscal este inadmisibilă câtă vreme nu s-a urmat procedura specială prevăzută de art. 205 şi următoarele din C.proc.fisc., iar actele de emise în temeiul unui titlu executoriu se cenzurează de instanţa la care se referă art. 373 alin. (2) din C.proc.civ.
Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 5 din 5 ianuarie 2011
Constată că, prin acțiunea înregistrată la 20 august 2009, reclamanta N. R.A. a chemat în judecată pe pârâta D.G.P. B. pentru a se dispune anularea deciziei de imputare nr. 117021/2009 emisă de pârâtă, a procesului verbal de cercetare administrativă cu același număr, să se constate caracterul neimputabil al încetării raporturilor de muncă și să se dispună suspendarea executării actului de impunere.
în motivare reclamanta a arătat că, în anul 2005 a absolvit Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Drept – Specialitatea Cercetări Penale, iar în urma admiterii la INM în sesiunea din septembrie 2008 a solicitat, la 8 octombrie 2008, încetarea raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, solicitare respinsă la 24 noiembrie 2008 și urmată de emiterea la 13 aprilie 2009 a deciziei de imputare pentru recuperarea cotei părți din cheltuielile de școlarizare.
Acest act este nelegal, întrucât a fost depășit termenul de 60 de zile prevăzut de O.U.G. nr. 121/1998, termen care este unul de decădere, fiind incidente dispozițiile art. 103 din C.proc.civ., decizia fiind emisă într-un termen de 116 zile de la data constatării pagubei.
Nelegalitatea rezidă și din faptul că actul normativ la care se trimite este inaplicabil întrucât privește răspunderea materială a militarilor, or, polițistul este funcționar public special, iar în anul 2002 a intervenit și demilitarizarea poliție, deci, inclusiv a instituției de învățământ.
Sub aspectul temeiniciei, reclamanta a susținut că decizia nu cuprinde o motivare dezvoltată a cheltuielilor făcute și nici nu este însoțită de documente justificative, ignorându-se faptul că pârâta era datoare să-și probeze susținerile și să însoțească actul de impunere cu înscrisuri doveditoare, cu atât mai mult cu cât reclamanta a fost decazarmată în perioada sesiunilor și a week-end-urilor, iar când a locuit în spațiile Academiei de Poliție nu a beneficiat de hrană. Nu au fost excluse zilele cu permisiile și vacanțele, nu s-a avut în vedere faptul că în caietul de porții era trecut semnul specific persoanelor care nu beneficiază de acest drept, așa încât nu există nicio justificare să restituie norma de hrană.
în privința echipamentului, acesta nu a fost primit decât în primul an și restituit la terminarea studiilor, iar ulterior casat, așa încât suma nu trebuie recuperată. S-au perceput cheltuieli pentru perioada de formare profesională continuă, deși o astfel de obligație revine fiecărui polițist și, din modul de calcul al sumelor pretinse, ar însemna să se restituie și drepturi salariale din perioada cursurilor.
Și calculul este greșit, inclusiv cel cu privire la zilele de concediu de odihnă cu cele 6 zile de antenă acordate polițiștilor și a normei 6 de hrană, iar în lipsa unei precizări privind echipamentul de recuperat, reclamanta nu are posibilitatea să restituie bunurile primite.
Este netemeinică decizia de imputare și pentru că ea poate opera numai atunci când încetarea raporturilor de serviciu s-a făcut din motive imputabile polițistului, ceea ce presupune o culpă stabilită în sarcina acestuia și nu este cazul în speță.
La 19 martie 2010, reclamanta a solicitat anularea majorărilor de întârziere stabilite în sarcina sa de organele fiscale, majorări calculate la suma de 23.500 lei, imputată prin decizia contestată, iar la 19 martie 2010 s-a dispus citarea în cauză a pârâtei D.G.F.P. A. – AFP M..
Prin sentința civilă nr. 949/CAF/2010 Tribunalul Argeș a admis acțiunea împotriva ambelor pârâte și anulat decizia de imputare nr. 117021/2009.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că dispozițiile O.G. nr. 121/1998 nu sunt aplicabile în cauză, ci cele ale art. 63 și art. 70 din Legea nr. 360/2002, care este o lege specială în raport de primul act normativ amintit și aceasta în contextul în care reclamanta nu este și nu a fost militar, demilitarizarea poliției intervenind în anul 2002.
Sub un al doilea aspect a reținut instanța de fond că, nu se poate reține o culpă în sarcina polițistului, care nu răspunde atunci când desfășoară o activitate în limitele legii.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs D.G.P.M. B. și D.G.F.P. A., susținând netemeinicia și nelegalitatea sentinței.
Examinând criticile formulate s-a constatat că ele sunt fondate.
în condițiile art. 137 din C.proc.civ. urmează să se verifice cu prioritate excepțiile de fond și de procedură, invocate de părți și de instanță din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) C.proc.civ., și a căror eventuală incidență în cauză ar putea face inutilă verificarea fondului.
Astfel, sub aspectul recursului declarat de D.G.F.P. A., urmează a se observa că, prin cererea depusă în copie, reclamanta a solicitat anularea majorărilor de întârziere în contradictoriu cu D.G.F.P. A. – A.F.P. M. și a precizat că atașează cererii copii ale somației și avizului de plată, precum și decizia de calcul a acestor obligații accesorii, fără a indica însă un anumit act.
O primă observație care se impune este aceea că instanța de fond nu s-a preocupat să stabilească cadrul procesual subiectiv în raport de aceste pretenții, ca de altfel nici pe cel obiectiv, solicitarea reclamantei dând posibilitatea unor interpretări diferite.
Aceste aspecte însă nu se impun a fi reluate în dezbatere, dat fiind că ele sunt aduse în atenția instanței de contencios administrativ printr-o acțiune formulată în regimul dreptului public, regim în care calitate procesuală pasivă poate avea și o autoritate fără personalitate juridică (A.F.P. M.), fiind suficient ca aceasta să aibă o capacitate de drept public.
Cum, însă, în dispozitivul hotărârii s-a menționat că acțiunea este admisă și în raport de D.G.F.P. A. – A.F.P. M., așa cum de altfel s-a precizat de către reclamantă, se impune totuși să se rețină legitimarea procesuală activă în calea de atac a acestei recurente.
Sub un alt aspect se impune să se rețină că pretențiile reclamantei, așa cum sunt ele formulate, nu pot fi primite în acest cadru procesual, fie că aceste pretenții privesc decizia de plată a obligațiilor accesorii, fie că ele privesc somația și avizul de plată.
în măsura în care s-ar contesta titlul de creanță, ar urma să se observe că acesta este emis de AFP M. și că instanța de contencios administrativ nu poate trece la cenzurarea lui decât după ce se urmează procedura administrativ-fiscală stabilită în mod imperativ de dispozițiile art. 205 și următoarele din C.proc.fisc. în absența derulării unei astfel de proceduri, care se finalizează cu o decizie ce se atacă în fața instanței specializate, pretențiile nu pot fi privite decât ca inadmisibile.
în măsura în care s-ar contesta somația și avizul de plată, acestea sunt acte de executare a căror cenzură nu revine instanței de contencios administrativ, ci instanței de drept privat, la care se referă dispozițiile art. 373 alin. (2) C.proc.civ., și cu această ocazie se verifică numai aspecte ce țin de executarea propriu-zisă și care, de altfel, nu au fost invocate în cauză.
Așadar, în mod corect, se susține în recursul D.G.F.P. A. lipsa calității sale procesuale pasive și inadmisibilitatea completării la acțiunea formulată.
Recursul D.G.P. B. urmează a fi analizat în raport și de pretențiile din acțiune și de excepțiile ce se pun în discuție.
în ceea ce privește excepția de tardivitate a emiterii deciziei de imputare urmează să se rețină că, aceasta nu este incidentă în cauză, având în vedere, pe de o parte, faptul că termenul de emitere a deciziei de imputare este un termen de drept material, respectiv un termen de prescripție, iar pe de altă parte, pentru că acest termen nu a fost depășit.
Prima apreciere este susținută de faptul că el este un termen de dreptul muncii (legislație la care trimit normele speciale aplicabile în cauză) care curge anterior nașterii unui raport procesual și care se calculează în condițiile art. 1887 din Codul civil.
Termenul nu s-a împlinit pentru că, potrivit art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, termenul de 60 de zile (termen la care și reclamanta face trimitere) poate fi prelungit cu cel mult 60 de zile printr-un ordin scris.
Cererea la care se referă textul a fost formulată și prelungirea s-a dispus în interiorul primului termen de 60 de zile, așa cum rezultă din înscris.
în concluzie, în urma joncțiunii realizate, termenul final s-a prelungit la 120 de zile, iar decizia emisă la 13 aprilie 2009, se situează înlăuntrul lui.
Trimiterea de mai sus, la dispozițiile O.G. nr. 121/1998, se impune apreciindu-se, contrar susținerilor din acțiune, că și acesta este temeiul de drept al deciziei de imputare și nu cele ale art. 63 din Legea nr. 360/2002, nefiind în discuție o răspundere materială stabilită pentru fapte din exercitarea profesiei.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 – privind Statutul polițistului – acesta este funcționar public civil, cu statut special însă, statut constând, printre altele, în faptul că este înarmat, poartă, de regulă, uniformă și exercită atribuțiile stabilite de Poliția Română.
Acest act normativ constituie dreptul comun în ceea ce privește Statutul polițistului, iar trimiterea pe care ea o face la O.G. nr. 121/1998 nu poate fi ignorată, plecându-se de la ideea că această ordonanță privește numai răspunderea materială a militarilor, iar polițistul nu ar avea un astfel de regim.
Faptul că polițistul este un funcționar public cu statut special și că a avut loc demilitarizarea acestei structuri nu echivalează cu înlăturarea actului normativ mai sus amintit, ci el urmează să se interpreteze ținându-se seama de schimbările legislative ce s-au produs după data adoptării sale. La nivelul anului 1998, ordonanța a avut în vedere și personalul Ministerului de Interne de la acea dată (art. 2) care, ulterior, a devenit personal al Ministerului Administrației și Internelor, din care face parte și pârâta.
Dincolo de acest aspect trebuie subliniate și dispozițiile art. 9, potrivit cărora normele privind răspunderea materială din acest act normativ se aplicau și salariaților civili din cadrul unităților amintite.
în concluzie, sub acest aspect, se apreciază în principal că, deși la momentul emiterii deciziei de imputare, reclamanta nu mai avea statut de militar, O.G. nr. 121/1998 rămâne aplicabil în cauză în absența unei abrogări exprese, dar ținând seama de transformările pe care, inclusiv personalul Ministerului de Interne, le-a suferit.
Nu există nicio justificare, în aceste condiții, să se apeleze la legislația muncii sau la dispozițiile Legii nr. 188/1999.
Sub aspectul fondului, o primă observație care se impune este aceea că, răspunderea stabilită în sarcina reclamantei are la bază atât dispozițiile art. 70 din Legea nr. 360/2002, care stabilesc în sarcina polițistului care a absolvit instituții de învățământ din cadrul MAI și care nu a lucrat timp de 10 ani în aceste structuri, să plătească cheltuielile astfel efectuate, în mod proporțional, cât și angajamentul semnat de aceasta.
Prin acest angajament, din 23 octombrie 2001, reclamanta se obliga în esență să îndeplinească condițiile impuse de legea amintită și să-și îndeplinească serviciul timp de 10 ani în unitățile și garnizoanele ministerului, în caz contrar urmând să achite cheltuielile de întreținere efectuate.
Sub aspectul culpei urmează a se observa că analizarea acestei noțiuni este inutilă, întrucât legea vorbește de motive imputabile, iar încetarea raporturilor de serviciu, din inițiativa reclamantei, inițiativă ce nu are drept temei rațiuni absolut obiective și străine de voința acesteia, nu poate fi calificată decât ca fiindu-i imputabilă.
Rațiunile subiective pentru care intimata a adoptat această poziție, chiar dacă nu evocă o situație ilicită, nu pot înlătura aprecierea de mai sus.
Din examinarea deciziei de imputare nu se poate reține că aceasta este nemotivată sub aspectul modului de formare a sumei imputate și care, de altfel, în urma formulării contestației a fost rectificată și redusă la valoarea de 23.592,96 lei.
în cuprinsul deciziei este menționată structura sumelor care formează valoarea finală, dar și temeiurile de drept pentru fiecare din aceste componente.
Un astfel de temei este reprezentat și de angajamentul semnat de reclamantă la 17 mai 2007, prin care aceasta se obliga să rămână în structura MAI cel puțin 3 ani, pentru acoperirea cheltuielilor efectuate cu ocazia participării la un curs de formare profesională.
Chiar dacă un astfel de curs este obligatoriu niciun angajator nu este obligat să-l suporte și să nu beneficieze în nici un mod de cheltuielile de personal efectuate.
Cu privire la aceeași structură a cheltuielilor se impune să se observe că, art. 70 din Legea nr. 360/2002 și angajamentul asumat, fac trimitere la cheltuielile efectuate, fie că aceste au profitat în mod direct sau nu persoanei pentru care ele s-au făcut.
Faptul că reclamanta nu s-a bucurat de spațiile de cazare în perioada sesiunilor și a week-end-urilor constituie un aspect de opțiune personală, dar nu infirmă faptul că recurenta a făcut cheltuieli pentru asigurarea unei astfel de facilități.
în ceea ce privește diferențele de calcul în asigurarea hranei și chiar a cheltuielilor de cazare, în hotărârea nr. 171287/2009 prin care s-a răspuns la contestația reclamantei, s-a susținut că au fost deduse zilele de vacanță și permisiile, susținere ce nu a fost infirmată în niciun mod, iar reclamanta nu a solicitat administrarea vreunei probe care să-i dovedească pretențiile sub acest aspect.
Nu se poate pretinde, de asemenea, că nu există o cheltuială pentru că echipamentul pe care reclamanta l-a purtat sau nu, dar care i-a fost pus la dispoziție timp de câțiva ani, a fost ulterior casat, pentru că, pe de o parte, cheltuiala a fost făcută, iar, pe de altă parte, echipamentul nu mai putea fi refolosit în aceiași parametrii.
Drepturile salariale primite în perioada cursurilor se constituie, de asemenea, în cheltuieli efectuate de către recurentă și care sunt o facilitate acordată anumitor categorii de cursanți, evident, cu asumarea și a unor obligații.
Pentru toate aceste considerente s-a apreciat că și recursul acestei pârâte este întemeiat și în concluzie, în condițiile art. 312 alin. (2) C.proc.civ., au fost admise ambele căi de atac, cu consecința modificării sentinței în sensul respingerii în tot a acțiunii.
(Judecător Gabriela Chiorniță)
