Prin acţiunea înregistrată la data de 3.12.2007, reclamantul E. J. a chemat în judecată pe pârâta S.C. E. S.R.L. Rm.V solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună anularea Deciziei de ridicare din 29.11.2007 şi restituirea sumei de 150 lei încasată nejustificat. În motivarea acţiunii, s-a arătat că, în data de 29.11.2007, orele 950 a.m., pârâta a ridicat autoturismul -_ – proprietatea sa, parcat pe str.(…) lui U., pe trotuarul din faţa Spitalului judeţean, cu motivaţia că parcarea este neregulamentară. Însă, în zonă nu există nici unindicator de avertizare,astfel că măsura este nelegală. Judecătoria Rm.V – prin sentinţa nr.1473/5.03.2008 – a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalul u i V â l c e a. Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut că, în şedinţa din data de 5 martie 2008, intimata a invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Rm.V, motivând că decizia de ridicare contestată este un act administrativ, emis în realizarea unui serviciu public, şi, în consecinţă, faţă de prevederile art.2 lit.b şi c din Legea nr.554/2004, competenţa de soluţionare a plângerii revine instanţei de administrativ, respectiv Tribunalul V â l c e a. Analizând excepţia invocată de intimată, instanţa a reţinut următoarele: Conform art.2 alin.(1) lit.b) din Legea nr.554/2004, privind contenciosul administrativ, sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, sunt autorizate să presteze un serviciu public. În sensul art.2 alin.(1) lit.c) din acelaşi act normativ, prin „act administrativ” se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice. Sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică; executarea lucrărilor de interes public şi prestarea serviciilor publice. În speţă, decizia de ridicare a fost emisă de intimată căreia i s-a concesionat serviciul public de ridicare a autovehiculelor sau a remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile publice din municipiul Rm.V prin contractul de concesiune nr.1290/2004, caietul de sarcini fiind aprobat în anexa 2 la HCL nr.154/25.09.2003. Potrivit Regulamentului de funcţionare a serviciului, aprobat prin HCL Rm.V nr.79/31.03.2005, angajaţii concesionarului pot să constate staţionarea neregulamentară a autovehiculelor şi să dispună în scris măsura blocării sau ridicării autovehiculului. Actul emis de intimată în realizarea serviciului public concesionat, denumit decizie, este un act administrativ unilateral care produce efecte faţă de o persoană, în sensul art.2 alin.(1) lit.c din Legea nr.554/2004, iar, potrivit art.1 alin.(1) şi art.10 alin.(1) şi (3) din Legea nr.554/2004, acţiunea prin care o persoană solicită anularea actului administrativ şi repararea prejudiciului este de competenţa instanţei de contencios administrativ-fiscal în raza căruia îşi are domiciliul reclamantul sau pârâtul. Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr(…).
Prin sentinţa nr.952/9.09.2008, Tribunalul V â l c e a – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă şi a respins acţiunea privind anularea deciziei de ridicare a autoturismului_ şi restituirea sumei de 150 lei, ca inadmisibilă. Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut că; decizia de ridicare a autoturismului proprietatea reclamantului a fost emisă de S.C. E. SRL Rm. V, căreia i s-a concesionat serviciul public de ridicare a autovehiculelor sau a remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile publice din Municipiul Rm.V prin contractul de concesiune nr. 1290/2004, caietul de sarcini fiind aprobat în Anexa 2 la HCL nr.154/25.09.2003. Potrivit Regulamentului de funcţionare a serviciului aprobat prin HCL Rm.V nr. 79 din 31 martie 2005, angajaţii concesionarului pot să constate staţionarea neregulamentară a autovehiculelor şi să dispună în scris măsura blocării sau ridicării autovehiculului. Prin urmare, actul emis de intimată în realizarea serviciului public concesionat denumit decizie este un act administrativ unilateral care produce efecte faţă de o persoană în sensul art. 2 al.1 lit. c din Legea nr. 554/2004. Acţiunea prin care o persoană solicită anularea actului administrativ şi repararea prejudiciului intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 554/2004 şi, ca atare, trebuie respectată procedura prevăzută de legea contenciosului administrativ. Potrivit art. 7 alin.1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral trebuie să solicite autorităţii publice emitente în termen de 30 de zile de la data comunicării actului revocarea în tot sau în parte a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există „. Faţă de dispoziţiile legale citate rezultă că pentru repararea prejudiciului pe care reclamantul pretinde că i l-a produs intimata S.C. E. SRL RM. V ca urmare a ridicării autoturismului proprietate personală de pe trotuarul din faţa Spitalului Judeţean V trebuia efectuată procedura prealabilă privind anularea deciziei de ridicare şi implicit, restituirea sumei solicitate. Intr-o atare situaţie, acţiunea formulată de reclamant este inadmisibilă întrucât nu este îndeplinită o cerinţă expresă a legii pentru a se putea adresa direct instanţei de contencios administrativ. Împotriva acestei hotărâri, s-a formulat recurs, în termen legal, de către reclamant, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că: – în mod greşit s-a respins acţiunea ca inadmisibilă, fără a se observa că în conţinutul Deciziei atacate nu se specifică instituţia unde se poate face contestaţie şi nici în ce termen, cauza fiind declinată de la judecătorie la tribunal; – în mod greşit, nu s-a observat că intimata nu a dovedit că acesta a comis contravenţia de parcare neregulamentară precum şi că procedura aplicată este nelegală. La dosarul cauzei nu există nici un document care să ateste presupusa faptă săvârşită de acesta. În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului şi rejudecarea cauzei. La termenul din 7.11.2008, curtea a invocat, din oficiu, excepţia de necompetenţă materială a tribunalului. Ca atare, observând dispoziţiile art.137 Cod pr.civilă, aceasta se va pronunţa, mai întâi, asupra excepţiei pe care o găseşte întemeiată pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Într-adevăr, autorităţilor publice locale li s-a creat posibilitatea concesionării serviciului public de ridicare a autovehiculelor sau remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile publice, dar fără ca prin aceasta să se producă transformarea societăţilor respective în autorităţi publice, în condiţiile Legii nr.554/2004. În speţă, pârâta SC E. realizează această activitate în baza contractului de concesiune nr.1290/2004 încheiat cu autoritatea publică locală. Însă, măsura de ridicare a autovehiculelor nu poate fi privită ca o sancţiune de sine stătătoare, ci ea derivă, din fapta contravenţională, fiind complementară acesteia. Această calificare rezidă din însăşi conţinutul documentelor în baza cărora intimata-pârâtă a dispus măsura, în sensul că „angajaţii concesionarului pot constata staţionarea neregulamentară (deci, contravenţia) şi să dispună în scris măsura blocării sau ridicării autovehiculului, precum şi preţul operaţiunii”. Deci, decizia emisă de intimata-pârâtă nu poate fi calificată ca act administrativ unilateral, chiar dacă este emis în realizarea unui serviciu public, având în vedere că ea este continuarea sancţionării faptei contravenţionale comise de recurentul-reclamant. Sub acest aspect, competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine judecătoriei, ca instanţă de drept comun. Ca atare, în mod greşit, tribunalul, invocând dispoziţiile art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004, a respins acţiunea ca inadmisibilă. Faţă de cele ce preced, curtea, în temeiul art.312 alin.1 Cod pr.civilă, urmează să admită recursul, să caseze sentinţa şi să trimită cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Rm.V.
