Declararea starii de insolvabilitate. Efecte. Obligaţiile contribuabilului


Declararea starii de insolvabilitate. Efecte. Obligaţiile contribuabilului

Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 10518 din 4 noiembrie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 476/05.04.2013 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, s-a respins ca nefondată acţiunea în contencios fiscal formulată de reclamanta U.M., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut că prin acţiunea sa, reclamanta U.M., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 207/25.10.2012 emisă de pârâtă, solicitând admiterea contestaţiei şi anularea deciziei atacate, ca netemeinică şi nelegală.

În motivare, a arătat că prin decizia nr. I594/6/C/21 08 2012, în baza art. 27 alin 2.litera c) şi litera d) C.pr.fiscală, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 3157 lei reprezentând impozit pe profit, dobânzi si penalităţi datorate de SC T. Com SRL Bistriţa.

Împotriva deciziei mai sus menţionate a formulat contestaţia înregistrată sub nr. 17932/18.09.20012 soluţionată prin decizia nr. 207/25 10 2012, prin respingerea acesteia.

Potrivit art. 27 alin 2.litera c) şi lit. d) C.pr.fiscală, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar administratorii care, în

perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă. nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

In considerentele deciziei atacate, intimata reţine că reclamanta, în calitate de administrator al SC T. SRL Bistriţa, nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei în termen de 30 zile de la data declarării stării de insolvabilitate.

Reclamanta susţine că cele reţinute de intimată nu corespund adevărului, întrucât după 27 zile de la data declarării stării de insolvabilitate, reclamanta în calitate de administrator al SC T. Com SRL, prin cererea din dosarul Tribunalului Bistriţa-Năsăud înregistrată la data de 17.09.2012, a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei.

Potrivit prevederilor legale arătate mai sus, pentru atragerea răspunderii solidare a reclamantei trebuie dovedit faptul că în exercitarea mandatului de administrator, cu rea credinţă, nu a achitat obligaţiile fiscale pentru SC T. C. SRL Bistriţa, ceea ce nu este cazul.

Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată şi nelegală.

În motivare, s-a arătat că SC T.C. SRL Bistriţa, a fost declarata insolvabilă fără bunuri sau venituri urmăribile prin PV nr. 436/6/C/20.08.2012, aceasta având, la data de 20.08 2012, obligaţii de plată către bugetul general consolidat al statului în sumă de 3.157 lei, iar din luna septembrie 2008 nu s-a mai efectuat nici o plată către bugetul statului ceea ce arată faptul că societatea se afla în incapacitate de plată.

Având în vedere cele mai sus arătate se poate concluziona că societatea se încadrează în prevederile art. 3) din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Până la data emiterii Deciziei de atragere a răspunderii solidare, debitoarea nu s-a angrenat în negocieri pentru restructurarea datoriilor sale către bugetul general consolidat.

Totodată, debitoarea nu a depus cerere către instanţa competentă, pentru a fi supusă dispoziţiilor Legii 85/2006 privind procedura insolvenţei, act normativ din care citează art. 3 şi 27.

În acest context, intimata a considerat că sunt îndeplinite condiţiile art. 27 alin. 2 lit. c din OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare “pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate”, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului societăţii debitoare – U.M.

A mai reţinut tribunalul că

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 1594/6/C/21.08.2012 emisă de Administraţia Finanţelor Publice Bistriţa (AFP Bistriţa), s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantei U.J., în calitate de administrator al SC T.C. SRL, în temeiul prevederilor art. 27 alin. 2 lit. c şi d coroborat cu art. 28 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republ., pentru suma totală de 3.157 lei, debit către bugetul general consolidat înregistrat de societatea comercială menţionată la data intrării acesteia în

insolvabilitate, din care suma de 1.485 lei reprezintă debite, iar suma de 1.672 lei reprezintă accesorii aferente acestor debite.

Reclamanta a contestat, în termen legal, decizia de atragere a răspunderii solidare, însă prin Decizia nr. 207/25.10.2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată.

Temeiul atragerii răspunderii solidare a reclamantei reţinut de organul fiscal este reprezentat de art. 27 alin. 2 lit. c şi d din OG nr. 92/2003, texte legale care prevăd că „pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;”

Susţine reclamanta că în raport de data declarării stării de insolvabilitate,

20.08.2012, nu se poate reţine ca fiind întrunită în cauză ipoteza prevăzută de art. 27 alin. 2 lit. c, întrucât, în mai puţin de 30 de zile de la acest moment, a formulat cererea de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC T.C. SRL ce face obiectul dosarului Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

Tribunalul a constatat însă că reclamanta se află în eroare când raportează termenul de 30 de zile la care face trimitere organul fiscal în decizia contestată, la data declarării debitoarei ca fiind insolvabilă de către organul fiscal prin procesul-verbal nr. 436/C/20.08.2012. Aceasta, întrucât declararea insolvabilităţii de către organul fiscal reprezintă o procedură specifică creanţelor bugetare şi prevăzută ca atare de art.

176 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aceasta având valoarea unei constatări premergătoare formulării în faţa instanţei judecătoreşti, de către organul fiscal, a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei potrivit prevederilor art.

177 din acelaşi act normativ.

Or, obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei la care face trimitere textul art. 27 alin. 2 lit. c C.pr.fiscală, este reglementată de prevederile art. 27 alin. 1 din privind procedura insolvenţei, în sensul că „debitorul aflat în stare de este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă”.

Totodată, art. 3 din Legea nr. 85/2006 defineşte starea de insolvenţă ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, aceasta fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor, şi respectiv iminentă, atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.

Din economia prevederilor Legii nr. 85/2006 mai sus citate rezultă în mod neechivoc faptul că obligaţia constatării apariţiei stării de insolvenţă revine debitorului, prin administratorii statutari, astfel încât, în această din urmă calitate, reclamantei îi revenea obligaţia de a constata starea de insolvabilitate şi a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei în termen de 30 de zile de la apariţia acestei stări, nu de la data la care organul fiscal a constatat-o prin proces-verbal, cum este cazul în speţă.

Aşadar, cum înscrisurile depuse la dosar relevă împrejurarea că datoriile debitoarei SC T.C. SRL datează încă din perioada anterioară suspendării temporare a activităţii, respectiv din anul 2008, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de debitoare la data de 17.09.2012 nu respectă exigenţa de a fi introdusă în termenul legal de 30 de zile mai sus menţionat.

Nu prezintă relevanţă sub aspectul exonerării reclamantei de răspunderea solidară stabilită în sarcina sa potrivit art. 28 C.pr.fiscală, invocata suspendare a activităţii debitoarei, câtă vreme, aşa cum rezultă din certificatul constatator depus la dosar, întreruperea activităţii a fost dispusă doar până la data de 219.04.2012, moment în raport cu care reclamanta avea obligaţia analizării situaţiei contabile a societăţii debitoare şi, constatând starea de insolvenţă, să solicite instanţei, în termen legal, deschiderea procedurii.

De altfel, în motivarea contestaţiei administrative formulate de reclamantă împotriva deciziei de atragere a răspunderii solidare, în conformitate cu prevederile art. 205 şi urm. C.pr.fiscală, aceasta recunoaşte faptul nesolicitării în termen legal a deschiderii procedurii insolvenţei, susţinând că nu cunoştea această posibilitate şi totodată obligaţie legală.

Argumentul necunoaşterii legii nu poate însă fi utilizat de către reclamantă în scopul urmărit prin intermediul exercitării contestaţiei ce face obiectul prezentului dosar, acestui demers opunându-i-se principiul de drept nemo censetur ignorarem lege, potrivit cu care nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.

Prin urmare, constatând că în mod legal şi temeinic s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantei, fiind legală decizia prin care s-a respins contestaţia formulată de reclamantă, tribunalul, în temeiul art. 218 C.pr.fiscală, a respins, ca nefondată, acţiunea în contencios fiscal formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta U.M., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate si rejudecând cauza, admiterea contestaţiei, solicitând instanţei analizarea cauzei sub toate aspectele.

Arată recurenta că instanţa de fond în considerentele sentinţei atacate retine că temeiul atragerii răspunderii solidare a reclamantei reţinut de organul fiscal este reprezentat de art. 27 alin 2 lit. c si d din OG nr. 92/2003, texte legale care prevăd ca pentru obligaţiile de plata restante ale debitorului declarat insolvabil, in condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: c) administratorii care in perioada exercitării mandatului, cu rea credinţa nu si-au îndeplinit obligaţia legala de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale aferentei perioadei respective si ramase neachitate ia data declarării stării de insolvabilitate.

Având in vedere ca atragerea răspunderii solidare se putea face doar in situaţia in care intimata ar fi dovedit reaua credinţa a reclamantei, instanţa de fond in mod netemeinic si nelegal a respins contestaţia formulata împotriva deciziei nr. 207/25.10.2012.

Potrivit art. 14 alin 2 din Noul buna credinţa se prezuma pana la proba contrara, aşadar intimata trebuia sa dovedească reaua credinţa a recurentei.

Buna credinţă a recurentei este dovedită de faptul ca in perioada 30.04.2009 –

29.04.2012 activitatea SC T. C. SRL Bistriţa a fost suspendata.

Analizând recursul declarat, Curtea reţine următoarele:

Prin Decizia nr. 1594/6/C/21.08.2012 emisă de Administraţia Finanţelor Publice Bistriţa, atacată în prezenta cauză, s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantei în calitate de administrator al SC T.C. SRL, în conformitate cu art. 27 alin. 2 lit. c şi d coroborat cu art. 28 din Codul de procedură fiscală, pentru suma

totală de 3.157 lei (din care suma de 1.485 lei reprezintă debite, iar suma de 1.672 lei reprezintă accesorii aferente). Cu acest debit către bugetul general consolidat figura societatea comercială menţionată la data intrării acesteia în insolvabilitate.

Potrivit art. 27 alin. 2 lit. c şi d din OG nr. 92/2003, „pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale”.

Declararea insolvabilităţii de către organul fiscal reprezintă o procedură specifică creanţelor bugetare şi prevăzută ca atare de art. 176 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aceasta având valoarea unei constatări premergătoare formulării în faţa instanţei judecătoreşti, de către organul fiscal, a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei potrivit prevederilor art. 177 din acelaşi act normativ. Potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, „debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă”.

De asemenea, art. 3 din Legea nr. 85/2006 defineşte starea de insolvenţă ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, aceasta fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor, şi respectiv iminentă, atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.

Faţă de aceste prevederi legale, rezultă că obligaţia constatării apariţiei stării de insolvenţă revine debitorului, prin administratorii statutari, astfel încât, în această din urmă calitate, reclamantei îi revenea obligaţia de a constata starea de insolvabilitate şi a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei în termen de 30 de zile de la apariţia acestei stări şi nu de la data la care organul fiscal a constatat-o prin proces-verbal, cum greşit susţine reclamanta recurentă.

În speţă, datoriile debitoarei SC T.C. SRL datează încă din perioada anterioară suspendării temporare a activităţii (suspendare care nu influenţează acest raţionament logico-juridic, fiind fără relevanţă, deoarece şi în raport cu data expirării suspendării -21.04.2012- termenul este depăşit), respectiv din anul 2008, astfel încât cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de debitoare la data de 17.09.2012 nu respectă termenul legal de 30 de zile, care a fost mult depăşit în speţă; necunoaşterea sau aprecierea greşită a sensului unor dispoziţii legale nu exonerează reclamanta de răspundere, deoarece s-ar încălca, în cazul contrar, prezumţia absolută de cunoaştere a legii.

Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 C. pr. civ., Curtea urmează să respingă recursul.