Art.100, art.101 alin.1 din O.G. nr.92/2003
Art.25 din Ordinul nr.7521/2006
Organele vamale au avut la dispoziţie de la momentul depunerii declaraţiei toate datele necesare pentru stabilirea corectă a drepturilor vamale de import, constând în accize şi TVA, fiind cert că o atare obligaţie legală nu incumbă părţii care a menţionat atât valoarea din factura externă, cât şi pe cea rezultată din Ordinul nr. O.M.F.P. nr.687/2001, ataşând însă factura externă.
În acest context, constatând că toate datele necesare stabilirii drepturilor vamale de import la data efectuării acestuia, se aflau la dispoziţia autorităţii vamale competente, aplicarea măsurilorpentru regularizarea situaţiei, în speţă nu relevă aplicarea dispoziţiilor care reglementează regimul vamal pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete şi nici existenţa unor noi elemente, care să justifice măsura.
Ca atare, controlul nu s-a efectuat în condiţiile legii, care arată posibilitatea luării unor măsuri numai dacă se relevă existenţa unor informaţii inexacte sau incomplete.
(Decizia nr. 1000/R-CONT/20 Aprilie 2012)
Prin cererea înregistrată la 01.07.2011, reclamanta S.C. M. C. C. S.R.L. Piteşti, a formulat în contradictoriu cu intimatele , Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Autoritatea Naţionala a Vămilor – Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Argeş şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, prin care a solicitat anularea deciziei nr.10006/23.03.2011, a deciziei nr.185/2011, a procesului verbal de control nr.10005/2011, înlăturarea obligaţiei de plată a sumei de 11.508 lei, reprezentând obligaţii suplimentare la bugetul statului, precum şi a accesoriilor.
În motivarea cererii s-a arătat că în mod greşit organele fiscale au calculat sumele contestate prin prezenta, întrucât, cu documentele depuse aceasta a dovedit că a achitat corect, încă din anul 2006, sumele reprezentând taxe vamale pentru autovehiculul introdus în ţară, aplicându-se prevederile OMF nr.687/2001.
S-a mai arătat că, în mod eronat, s-a reţinut de către organele fiscale că aceasta a declarat valoarea în vamă a autoturismului, atâta vreme cât la acel moment au fost depuse toate documentele, inclusiv factura de achiziţie a autoturismului a fost anexată la declaraţia vamală, astfel că pentru situaţia creată culpa aparţine în totalitate autorităţii vamale, care nu a aplicat corect prevederile legale.
Având în vedere că aceasta a plătit corect la momentul respectiv contravaloarea taxei vamale, se susţine că nu se datorează sumele suplimentare faţă de bugetul de stat şi nici penalităţile şi majorările aferente debitului principal, nefiind incidente în cauză prevederile art.141 alin.1 şi art.148 alin.1 din Codul vamal.
Tribunalul Argeş, prin sentinţa nr.1274/02.12.2011, a admis în parte acţiunea reclamantei, a desfiinţat în parte decizia de regularizare nr.10006/2011, decizia nr.185/2011 şi procesul verbal de control 10005/2001 pentru suma de 7.428 lei reprezentând penalităţi de întârziere.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut că prin actele administrativ fiscale contestate au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă totală de 11.508 lei reprezentând drepturi vamale de import (accize şi TVA) şi accesorii aferente.
Organele fiscale au reţinut că la data înregistrării declaraţiei vamale pentru importul unui autoturism nu s-a avut în vedere valoarea de tranzacţie, ci preţul de catalog, rezultând sume mai mici cu titlu de accize şi TVA.
Or, conform Regulamentului de aplicare a Codului Vamal, valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacţie, respectiv preţul plătit efectiv în raport de care se calculează accizele şi TVA.
Totodată s-a constatat că folosirea de către pârâte la calculul celor două taxe menţionate valoarea de catalog prevăzută de OMFP nr.687/2001 nu este imputabil reclamantei, câtă vreme aceasta a ataşat la declaraţia vamală factura fiscală din care rezultă preţul real al autoturismului.
Această împrejurare a rezultat din chiar cuprinsul procesului verbal de control, care arată că declaraţia vamală de import definitiv a fost însoţită de factură, precizându-se denumirea şi sediul emitentului.
Ca urmare, nu reclamanta a fost găsită vinovată de stabilirea unor accize şi TVA mai mici decât cele datorate în mod real, ci pârâtele care au stabilit în mod eronat ca valoare în vamă, valoarea de catalog.
Astfel, s-au calculat în mod corect ca fiind datorate de reclamantă suma de 4.080 lei reprezentând drepturi vamale de import (accize şi TVA), actele administrativ fiscale contestate fiind sub acest aspect legale şi temeinice.
Cu privire, însă, la majorările de întârziere , s-a reţinut că potrivit art.119 alin.1 Cod pr.fiscală acestea se datorează pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată.
Ca urmare, se cere ca pentru suma iniţială de plată să fi fost stabilit un termen de scadenţă pe care debitorul să-l fi cunoscut şi pe care să-l fi încălcat cu bună ştiinţă.
În cauză, s-a reţinut că majorările de întârziere au fost calculate de la data înregistrării declaraţiei vamale de import definitiv, deşi pârâtele au recunoscut că reclamantul a ataşat la această declaraţie factura fiscală din care rezultă preţul plătit efectiv.
Faptul că pârâtele au stabilit ca valoare în vamă, valoarea de catalog conform OMFP nr.687/2001, în loc să calculeze accizele şi TVA raportate la valoarea din factura anexată declaraţiei, nu a fost considerat de natură să ducă la concluzia că reclamanta a fost de rea credinţă.
Instanţa a apreciat că şi în această materie trebuie aplicat principiul bunei credinţe, astfel încât majorările de întârziere ar fi datorate de reclamantă doar începând cu ziua imediat următoare a termenului de scadenţă a sumelor stabilite prin decizia de regularizare.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs în termen legal D.G.F.P. Argeş, D.J.A.O.V. Argeş, D.R.A.O.V. Craiova şi A.N.V. Bucureşti, precum şi D.R.A.O.V Craiova în numele şi pentru A.N.V. şi D.J.A.O.V. Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pe disp.art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că în mod eronat instanţa de fond a desfiinţat în parte actele administrative emise de intimate pentru suma de 7.428 lei, reprezentând penalităţi de întârziere.
Astfel, recurentele DGFP Argeş, DJAOV Argeş, DRAOV Craiova şi ANV Bucureşti au susţinut că nu poate fi reţinută culpa autorităţilor vamale în determinarea valorii în vamă, având în vedere natura juridică pe care legiuitorul a atribuit-o declaraţiei vamale în detaliu, respectiv de declaraţie pe proprie răspundere, dar şi datorită faptului că legiuitorul a stabilit în sarcina autorităţii vamale să ia măsuri privind încasarea diferenţelor în minus în cazul în care se constată încălcări ale legislaţiei în domeniu, fără a se face vreo distincţie cu privire la persoanele din culpa cărora s-a produs calcul greşit.
Or, din documentele prezentate ca anexe la declaraţia vamală de import a rezultat că autoturismul introdus în ţară a făcut obiectul unei tranzacţii comerciale, situaţie în care determinarea valorii în vamă pentru stabilirea drepturilor vamale de import constând în accize şi TVA trebuia efectuată în conformitate cu dispoziţiile art.109 alin.1 din Regulamentul vamal aprobat prin HG nr.1114/2001 şi potrivit regulilor cuprinse în art.77 şi 78 ce fac trimitere la procedura prevăzută în Acordul G.A.T.T. la care România este parte, a cărei primă regulă este că „valoarea în vamă a mărfurilor importate va fi valoarea de tranzacţie, adică preţul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri atunci când acestea sunt vândute pentru export cu destinaţia ţării de import”.
Ca atare, declaraţia vamală în detaliu, semnată de importator, are valoarea unei declaraţii pe propria răspundere a acestuia, în ceea ce priveşte exactitatea datelor înscrise în declaraţia vamală şi atrage răspunderea importatorului în ceea ce priveşte exactitatea datelor înscrise în declaraţia vamală, corectitudinea informaţiilor, autenticitatea documentelor anexate acesteia şi respectarea legislaţiei vamale.
De aici a rezultat că, la stabilirea valorii în vamă în cadrul operaţiunii de import definitiv EU4 1 nr.31369/28.03.2006 depusă la D.J.A.O.V Argeş de intimata-reclamantă, nu au fost respectate prevederile actului normativ susmenţionat, drept pentru care s-au calculat diferenţe de drepturi vamale în mod corect.
S-a susţinut astfel că, valoarea în vamă reprezintă acea valoare care constituie baza de calcul a taxelor vamale, baza de impozitare pentru bunurile importate fiind constituită de valoarea de tranzacţie, adică preţul efectiv plătit sau de plătit.
Analizând documentele depuse la dosar, în urma controlului a posteriori organele vamale au constatat că în cazul importului efectuat de intimata-reclamantă pentru autoturismul BMW 530, an fabricaţie 2000, valoarea în vamă a acestuia a fost stabilită la valoarea de catalog şi nu la valoarea de tranzacţie, adică valoarea înscrisă în factura anexată.
În recursul său D.R.A.O.V. Craiovaa invocat şi principiul de interpretare a legii potrivit cu care „legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei nu în cel al neaplicării ei” în sensul că raţiunea emiterii O.M.F.P. nr.687/2001 a fost colectarea cât mai eficientă a resurselor la bugetul general consolidat, prin limitarea subevaluării în vamă a mărfurilor în cauză şi nicidecum acordarea unei facilităţi pentru stabilirea valorii în vamă, luându-se în considerare o valoare inferioară valorilor de tranzacţie, având la bază criteriul naturii mărfurilor importate.
De asemenea, s-a invocat anexa nr.6 din Regulamentul vamal aprobat prin HG nr.114/2001 intitulată „condiţiile şi limitele” privind introducerea şi scoaterea din ţară a bunurilor aparţinând călătorilor şi altor persoane fizice, care precizează la pct.12 că valoarea în vamă pentru bunurile introduse sau scoase din ţară de aceştia, ce nu fac obiectul unor operaţiuni comerciale se stabileşte de M.F.P. prin aprobarea listei de valori unice în vamă a unor produse sau grupe de produse, iar pentru autovehiculele introduse sau scoase din ţară de aceste persoane valoarea în vamă se stabileşte potrivit art.109 alin.5 şi 6 din prezentul Regulament.
Prevederile privind determinarea valorii în vamă s-a susţinut că au fost reconfirmate prin Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ, ratificat de România prin Legea nr.133/1994.
În raport de cele susţinute D.R.A.O.V. Craiova a precizat că în mod justificat, legal, a luat naştere datoria vamală în sarcina intimatei, iar cuantumul drepturilor vamale a fost stabilit şi determinat în sarcina sa cu respectarea prevederilor anterior arătate.
Concluzionând, recurentele au arătat că nu poate fi înlăturat nici calculul accesoriilor aferente debitului principal.
Examinând global criticile prezentelor căi de atac, întrucât au aceeaşi întemeiere în drept şi tind la obţinerea aceluiaşi rezultat, Curtea a reţinut că acestea sunt nefondate, pentru cele ce se vor expune în continuare.
Astfel, în speţă, Curtea a constatat că declaraţia vamală EU4 I nr.31369 a fost depusă de către reclamantă la biroul vamal competent să efectueze operaţiunilor de vămuire în data de 28.03.2006, iar controlul a fost efectuat în perioada 21.03.2011 – 23.03.2011, cu respectarea termenului de 5 ani.
Curtea a reţinut că legea aplicabilă controlului este cea în vigoare la data efectuării acestuia, astfel că autoritatea pârâtă era ţinută să efectueze actele de control în conformitate cu dispoziţiile art.100 din Codul vamal şi Ordinul Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr.7521/2006, dispoziţii similare existând şi în fostul art. 61 din L.nr.141/1997.
Din procesul verbal de control încheiat la 23.03.2011, a rezultat că inspectorii vamali au efectuat în perioada 21.03.2011-23.03.2011 un control vamal ulterior, în temeiul prevederilor Regulamentului CEE nr.2913/92, Regulamentului CEE nr.2454/93, a H.G.nr.110/2009, a Ordinului Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr.7521/2006, conform adresei D.R.A.O.V. Craiova nr.36085/30.11.2010.
S-a arătat în partea introductivă a procesului verbal de control că potrivit art.28 din Ordinul Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr.7521/2006, comunicarea avizului de control nu este obligatorie în cazul controalelor care se desfăşoară pe baza documentelor de care dispune autoritatea vamală.
Într-adevăr potrivit art.101 alin.1 din O.G. nr.92/2003, înaintea desfăşurării inspecţiei fiscale, organul fiscal are obligaţia să înştiinţeze contribuabilul în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală.
Dispoziţia normativă este preluată şi în art.25 din Ordinul nr.7521/2006, potrivit căruia controalele vamale ulterioare programate se realizează, de regulă, cu înştiinţarea prealabilă a persoanei stabilite în România, cu scopul de a nu-i perturba activitatea curentă şi pentru ca aceasta să fie în măsură de a pune la dispoziţie membrilor echipei de control vamal ulterior un spaţiu adecvat şi registrele necesare.
Numai că potrivit art.28 din ordinul susmenţionat, comunicarea avizului de control nu este obligatorie în cazul controalelor vamale inopinate, al controalelor care se desfăşoară pe baza documentelor de care dispune autoritatea vamală, al controalelor periodice prevăzute prin reglementări vamale, când solicitarea de control este făcută de persoana respectivă sau în cazul unor acţiuni de realizat ca urmare a solicitării unor autorităţi, potrivit legii.
Curtea a constatat totodată că, în procesul verbal de control din 23.03.2011, s-a arătat că acesta se efectuează prin reverificarea declaraţiilor vamale aferente operaţiunilor de import, care au avut ca obiect autovehicule second-hand referitor la modul de declarare şi determinare a valorii în vamă a mărfurilor respective, în conformitate cu art.28 din Ordinul Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr.7521/2006.
De asemenea, au arătat inspectorii vamali, că reverificarea declaraţiei vamale în cazul reclamantei a fost efectuată la sediul D.J.A.O.V. Argeş în conformitate cu prevederile art.35-36 din Ordinul nr.7521/2006.
Art.100 din Codul vamal, în forma în vigoare la data efectuării controlului, permite controlul vamal ulterior, care se poate realiza într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, astfel că nu se poate primi susţinerea reclamantei legată de faptul că nu se mai poate reveni asupra celor stabilite iniţial.
De asemenea, alin. 2 şi 3 din art.100 din Legea nr. 86/2006 prevede că în cadrul termenului prevăzut la alin. (1), autoritatea vamală verifică orice documente, registre şi evidenţe referitoare la mărfurile vămuite sau la operaţiunile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. Controlul se poate face la sediul declarantului, al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operaţiunile menţionate sau al oricărei alte persoane care se află în posesia acestor acte ori deţine informaţii în legătură cu acestea. De asemenea, poate fi făcut şi controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există.
Când după reverificarea declaraţiei sau după controlul ulterior rezultă că dispoziţiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situaţiei, ţinând seamade noile elemente de care dispune.
În aplicarea textului, art.36 lit.c)din Ordinul Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr.7521/2006 arată că birourile vamale vor desfăşura activităţi de control vamal ulterior pentru reverificarea declaraţiilor depuse la biroul vamal, pentru care se apreciază că dispoziţiile legale au fost aplicate pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete.
Şi art.78 alin. final din RCE nr.2913/92, faţă de care a fost adoptat art.100 din Codul vamal, prevedea că atunci când revizuirea unei declaraţii sau un control ulterior indică faptul că dispoziţiile ce reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii incomplete sau incorecte, autorităţile vamale, în conformitate cu orice dispoziţii prevăzute, trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situaţiei, ţinând seama de orice informaţii noi de care dispun.
Codul vamal comunitar actual nr.450/2008, agravează condiţiile în care se poate anula sau revoca o decizie favorabilă emisă de autoritatea vamală, condiţionând-o de date incomplete şi inexacte dar şi de cunoaşterea acestui fapt de către solicitant, respectiv de faptul că decizia ar fi fost diferită în cazul în care informaţiile ar fi fost exacte şi complete.
În acest context se impunea şi analizarea textelor care determinau, la data importului, modul de stabilire a drepturilor de import, pentru a se constata dacă organele vamale aveau la dispoziţie mijloacele necesare pentru corecta stabilire a acestora.
Potrivit art.78 din Legea nr.141/1997,valoarea în vamă se determină şi se declară de către importator, care este obligat să depună la biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau de alte documente de plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.
Curtea a reţinut că potrivit art.148 din Legea nr.141/1997, privind Codul vamal al României, în vigoare la data efectuării operaţiuni de import, cuantumul drepturilor de import se stabileşte pe baza elementelor de taxare din momentul naşterii datoriei vamale, iar dacă nu este posibilă stabilirea cu exactitate a momentului în care se naşte datoria vamală, momentul luat în considerare pentru stabilirea elementelor de taxare proprii mărfurilor în cauză este acela în care autoritatea vamală constată că mărfurile se află într-o situaţie care face să se nască o datorie vamală. Când, la data constatării, autorităţile vamale dispun de informaţii din care rezultă că datoria vamală s-a născut într-un moment anterior, cuantumul drepturilor de import se determină pe baza elementelor de taxare existente la data cea mai îndepărtată ce poate fi stabilită pe baza acelor informaţii.
Totodată, potrivit art.158 alin.1 şi 2 din acelaşi act normativ, debitorul datoriei vamale ia cunoştinţă despre cuantumul acestei datorii prin declaraţia vamală acceptată şi înregistrată de autoritatea vamală, iar în cazul unor diferenţe ulterioare sau în situaţia încheierii din oficiu, fără declaraţie vamală, a unui regim vamal suspensiv, debitorul vamal ia cunoştinţă despre acea nouă datorie pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală.
Ca atare, organele vamale stabilesc pe baza declaraţiei vamale drepturile de import constând în taxe vamale, taxe pe valoare adăugată, accize şi orice alte sume ce se cuvin statului la importul de mărfuri.
Asupra cuantumului taxei, Curtea a reţinut că potrivit art.109 alin.1 şi 2 din H.G. nr.1114/2001, privind Regulamentul de aplicare a Codului vamal, determinarea valorii în vamă a mărfurilor care fac obiectul unor tranzacţii comerciale se efectuează potrivit regulilor cuprinse în Codul vamal al României şi în alte reglementări vamale. Pentru valoarea astfel stabilită se depune o declaraţie pentru valoarea în vamă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 5.
Pentru mărfurile primite de persoanele juridice, care nu fac obiectul unor tranzacţii comerciale, valoarea în vamă o constituie valoarea înscrisă în documentele primite de la expeditorul extern şi în declaraţia pentru valoarea în vamă depusă de persoana juridică destinatară.
Art.109 alin.4-6 din acelaşi act normativ are în vedere importul efectuat de către persoane fizice, care nu efectuează operaţiuni comerciale, din interpretarea coroborată a alineatelor textului art.109 din H.G. nr.1114/2001, rezultând că acesta se referă distinct la determinarea valorii în vamă pentru operaţiuni comerciale, de determinarea valorii în vamă pentru bunurile introduse în ţară de persoane fizice. Art.109 alin.4 din Regulament arăta că în cazul bunurilor introduse în ţară de persoane fizice valoarea în vamă se stabileşte de Ministerul Finanţelor Publice pe baza cataloagelor de preţuri externe, corelate cu preţurile interne. Alin.5 al textului, se referă la autovehiculele şi vehiculele noi prevăzute la poziţiile tarifare 87.02, 87.03, 87.04, 87.11 şi 87.16 din Tariful vamal de import al României, iar alin.6 se referă la autovehiculele şi vehiculele folosite, care se stabileşte pe fiecare categorie de vehicule, prin ordin al ministrului finanţelor publice, ţinându-se seama de vechimea şi de caracteristicile tehnice ale acestora.
În aplicarea acestor dispoziţii a fost emis Ordinul M.F.P. nr.687/2001, în preambulul căruia se arată expres că este emis în baza art.109 alin.4 şi 6, precum şi ale pct. 12 din anexa nr. 6 la Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României. Aceasta din urmă se referă la introducerea şi scoaterea din ţară a bunurilor aparţinând călătorilor şi altor persoane fizice.
Prin urmare, textele arătau clar la momentul importului, că stabilirea valorii în vamă se realizează în funcţie de factura externă, iar nu în raport de valoarea rezultată din Ordinul M.F.P. nr.687/2001, acest din urmă act normativ fiind emis în temeiul Regulamentului vamal exclusiv pentru determinarea taxelor asupra bunurilor importate de persoanele fizice.
Or, Curtea a constatat că la momentul întocmirii declaraţiei vamale, reclamanta a arătat că valoarea totală din factură de 10.980 euro la un curs de schimb de 3,5128 lei, potrivit facturii externă nr.2006/03/135N/16.03.2006.
Totodată, factura externă a fost ataşată declaraţiei vamale, aşa cum rezultă chiar din procesul verbal de control din 23.03.2011.
Aşadar, organele vamale au avut la dispoziţie de la momentul depunerii declaraţiei toate datele necesare pentru stabilirea corectă a drepturilor vamale de import, constând în accize şi TVA, fiind cert că o atare obligaţie legală nu incumbă părţii care a menţionat atât valoarea din factura externă, cât şi pe cea rezultată din Ordinul nr. O.M.F.P. nr.687/2001, ataşând însă factura externă.
În acest context, constatând că toate datele necesare stabilirii drepturilor vamale de import la data efectuării acestuia, se aflau la dispoziţia autorităţii vamale competente, aplicarea măsurilorpentru regularizarea situaţiei, în speţă nu relevă aplicarea dispoziţiilor care reglementează regimul vamal pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete şi nici existenţa unor noi elemente, care să justifice măsura.
Ca atare, controlul nu s-a efectuat în condiţiile legii, care arată posibilitatea luării unor măsuri numai dacă se relevă existenţa unor informaţii inexacte sau incomplete.
Interpretarea legii asupra stabilirii bazei de calcul a drepturilor de import nu poate fi în sarcina declarantului, de vreme ce art.148 şi 158 din Legea nr.141/1997 stabilesc cert această obligaţie în sarcina organelor vamale.
Dacă faţă de declararea ambelor valori se putea reţine caracterul inexact al informaţiilor puse la dispoziţia organelor vamale, ataşarea facturii externe din care se relevă cert cuantumul valoric faţă de care trebuiau stabilite drepturile vamale, în raport cu legea, exclude orice îndoială cu privire la datele pe care persoana trebuia să le furnizeze autorităţii.
De altfel, aşa cum s-a arătat şi în actul de control, acesta s-a efectuat pe exact aceleaşi date şi informaţii, doar că de data aceasta a fost realizată aplicarea corectă a legii faţă de datele deţinute încă de la data importului.
Prin urmare, Curtea nu a negat corecta reţinere a bazei de impozitare, faţă de care se stabileşte valoarea drepturilor de import, aceasta fiind, într-adevăr, valoarea rezultată din factura externă, potrivit art.109 din H.G nr.1114/2001, însă asemenea determinare nu poate trece peste ceea ce este pe de o parte prevăzut în lege, pentru justificarea posibilităţii unui control ulterior, iar pe de altă parte rezonabil, în exercitarea dreptului de control ulterior.
Pentru toate acestea, în temeiul art.100 din Legea nr.86/2006, art.36 lit.c)din Ordinul Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr.7521/2006 rap. la art. 218 alin. 2 C.proc.fisc., curtea a constatat că actul de control nu a fost întocmit cu respectarea prevederilor legale, fiind nul, astfel că actele care se întemeiază pe acesta sunt afectate de aceeaşi sancţiune, împrejurare în raport de care, în mod corect, instanţa de fond a dispus anularea actelor administrativ fiscale contestate legate de perceperea penalităţilor de întârziere.
Însă, cum reclamanta nu a formulat cale de atac în ceea ce priveşte fondul obligaţiilor suplimentare, sub acest aspect, în temeiul art.299 rap. la art.109 C.proc.civ., Curtea nu putea extinde controlul în privinţa obligaţiei de plată principală, astfel că a menţinut hotărârea atacată.
În concluzie, Curtea în temeiul art.312 alin 1 C.proc.civ, a respins recursurile, ca nefondate.
