Rostul acordării măsurilor reparatorii l-a constituit recompensarea într-o anumită măsură a suferinţelor fizice şi psihice pe care persoanele care au luptat în rezistenţa anticomunistă le-au suferit din partea organelor de represiune. Un astfel de drept a fost recunoscut şi pentru situaţia în care măsurile de represiune au constat în stabilirea domiciliului obligatoriu ori în strămutarea într-o altă localitate.
Câtă vreme un domiciliu nu este ales în mod liber, alegerea sa fiind făcută tocmai pentru a anihila acest element de individualizare a persoanei cu consecinţa pierderii funcţiei domiciliului şi a caracterelor sale juridice constând în unicitatea şi stabilitatea sa, se consideră că este inechitabil să se aprecieze că strămutarea şi domiciliul obligatoriu pot fi prezente numai în cazul fixării restricţiilor domiciliare şi a dislocării persoanei prin ordinul organelor de represiune şi nu şi în situaţia în care domiciliul şi strămutarea sunt determinate tot de conduita organelor de represiune, dar în absenţa unui ordin expres.
Ca atare, strămutarea ori fixarea de domiciliu obligatoriu includ şi situaţia în care o persoană şi-a schimbat domiciliul pentru a scăpa de măsurile de persecuţie politică pe care regimul instaurat la 6 martie 1945 le-a exercitat asupra sa.
Decizia nr. 1254 din 20 iunie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 819/2007 pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta H.P.M. în contradictoriu cu pârâta direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familiei a jud. Cluj.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 privind recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile acestui act normativ, în ceea ce o priveşte pe reclamantă.
S-a statuat că reclamanta nu a dovedit în conformitate cu art. 1169 din C. civ., că Viile Dejului era o localitate distincta de oraşul Dej unde, ca urmare a acţiunii organelor statului reclamanta şi familia ei să fi fost mutată obligatoriu, localitate pe care să nu o fi putut părăsi fără aprobarea aceloraşi organe ale statului.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat recurs reclamanta H.P.M. solicitând reformarea sentinţei civile nr. 819/2007 în sensul admiterii acţiunii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de recurs recurenta a relevat că prima instanţă a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1169 din C. civ. reţinând că reclamanta nu a făcut dovada că Viile Dejului era localitate distincta de oraşul Dej.
S-a arătat că organizarea teritoriala a României a fost şi este reglementata prin lege, motiv pentru care reclamanta nu ave a obligaţia să dovedească ceea ce rezulta din legea de organizare teritoriala a tarii, în vigoare la data când a fost strămutată forţat împreună cu întreaga familie, respectiv în perioada 1950-1956. în consecinţă, în mod nelegal s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că Viile Dejului era localitate distincta de oraşul Dej, din moment ce, în legea de organizare
teritoriala a României, în vigoare în perioada 19501956, este menţionat ca Viile Dejului este comuna, adică localitate distincta de oraşul Dej.
Intimata prin întâmpinarea formulată s-a opus admiterii recursului.
În susţinerea poziţiei sale procesuale a relevat că reclamanta nu a făcut dovada cu înscrisuri că personal s-a aflat în una din situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 1 din Decretul-Lege nr. 118/1990.
Deliberând asupra cererii de recurs, Curtea reţine următoarele:
Prin cererea Înregistrată sub nr.23607/2004, reclamanta a solicitat acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Prin Hotărârea nr.2168/2005 a D.M.S.S. a Comisiei pentru aplicarea Decretului Lege 118/1990 şi prin Decizia nr.76/2005 a D.M.S.S.F. emisă în urma contestaţiei formulate de reclamantă s-au respins cererile acesteia, fundamentat pe împrejurarea că aceasta nu se încadrează în art. 1 alin. 1 lit. e din Decretul-Lege nr.118/1990.
Din actele dosarului rezultă că familia reclamantei a fost deposedată în martie 1950 de imobilul în care locuia, situat administrativ în localitatea Viile Dejului, str. Ş.
Din adresa cu nr. 14/2277/13.05.1950 eliberată de Serviciul Securităţii Poporului Someş-Dej rezultă că antecesorul reclamantei a fost arestat pe considerentul săvârşirii unor acte de instigare a locuitorilor din Viile Dejului împotriva măsurilor luate de guvernul comunist.
Fişa personală întocmită de Serviciul Securităţii Poporului Someş Dej, atestă că acesta a fost înscris în Partidul Ardelean Maghiar, domiciliul său anterior luării măsurii privative de libertate fiind în localitatea Viile Dejului care era o unitate administrativ-teritorială distinctă de oraşul Dej.
Datele cu caracter informativ cuprinse în fişele personale relevă că acesta, datorită situaţiei materiale pe care o deţinea, a fost considerat chiabur. Din referatul întocmit de organele de securitate la 28.07.1951 rezultă că antecesorul reclamantei nu se mai afla la această dată în comuna Viile Dejului. Conţinutul acestei adrese arată că organele de securitate nu au reuşit să identifice care este noul domiciliu al antecesorului reclamantei şi a familiei acestuia, ulterior eliberării sale din penitenciar.
Reclamanta a susţinut că motivul strămutării sale din localitatea Viile Dejului l-a constituit
măsurile luate de organele de represiune pe criterii politice.
În esenţă s-a susţinut că toată familia sa a fost persecutată din motive politice de dictatura
instaurată cu începere de la 6 martie 1945.
Potrivit prevederilor art. 1 alin. 1 din Decretul-Lege nr. 118/1990 constituie vechime în şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acorda, în funcţie de vechimea în munca, timpul cat o persoana, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsa privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitiva sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie; a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate.
Conform prevederilor art. 8 alin. 1 din acelaşi act normativ dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de proba prevăzut de lege.
Chestiunea dedusă judecăţii vizează definirea noţiunii de strămutare, domiciliu obligatoriu în accepţiunea prevederilor art. 1 alin. 1 lit. d, e din Decretul-Lege nr. 118/1990.
S-a relevat de către autoritatea emitentă a actului că noţiunea de „strămutare” presupune dislocarea unei persoane din localitatea sa de domiciliu, mutarea acesteia într-o altă localitate, fixarea restricţiilor domiciliare şi monitorizarea modului de respectare a restricţiilor prin prezentarea periodică la organul de represiune din localitatea unde s-au fixat restricţiile domiciliare.
S-a relevat de către autoritatea emitentă a actului contestat că restricţiile domiciliare erau dispuse prin ordin al Ministerului Afacerilor Interne, fiind ridicate prin acelaşi tip de act administrativ.
S-a învederat totodată că elementele constitutive ale persecuţiei constând în strămutarea pe motive politice îl reprezintă interzicerea dreptului la libera circulaţie şi a dreptului de alegere liberă a domiciliului, situaţia de confiscare abuzivă a imobilului neputând fi asimilată acestui tip de persecuţie.
Sesizată să tranşeze această chestiune litigioasă, Curtea apreciază că textul legal trebuie interpretat extensiv prin folosirea argumentului de analogie.
Argumentul de analogie se bazează pe ideea că unde există aceleaşi raţiuni trebuie aplicate aceleaşi norme juridice şi trebuie dată aceeaşi soluţie. Fundamentul logic al acestui argument constă în faptul că aceeaşi cauză trebuie să producă acelaşi efect.
Finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acestei norme a fost aceea de a acorda măsuri reparatorii persoanelor care au fost persecutate din motive politice de către organele de represiune, ulterior instaurării regimului dictatorial. A fost asimilată măsurilor de persecuţie politică măsura de strămutare într-o altă localitate.
Autoritatea emitentă a actului contestat a relevat că strămutarea reprezintă fixarea unor restricţii domiciliare şi monitorizarea modului de respectare a restricţiilor prin prezentarea periodică la organul de represiune din localitatea unde s-au fixat restricţiile domiciliare.
În interpretarea dată de autoritate acestui act normativ, măsura de strămutare trebuia întotdeauna dispusă prin ordin al Ministerului Afacerilor Interne.
Această interpretare este una excesivă, întrucât ipoteza evocată de norma în discuţie nu distinge şi nu condiţionează acordarea măsurilor reparatorii de împrejurarea ca strămutarea sau fixarea domiciliului obligatoriu să se realizeze printr-un ordin scris al autorităţilor.
În accepţiunea Curţii, noţiunea de strămutare trebuie interpretată extensiv. Conform acestei reguli de interpretare, noţiunea de strămutare implică şi schimbarea voluntară a domiciliului determinată de persecuţiile politice, schimbare realizată tocmai în scopul sustragerii de la procedura de monitorizare pe care organul de represiune o realiza.
Domiciliul nu este numai un atribut de individualizare a persoanei prin legătura ei cu un anumit loc în spaţiu, ci este şi un drept subiectiv şi totodată o obligaţie.
Prin urmare domiciliul constituie alături de nume un element de individualizare a persoanei, faţă de alte persoane, prin localizarea juridică a acesteia în raport cu locuinţa sa statornică sau principală, unde legea consideră că persoana este întotdeauna prezentă.
Orice persoană fizică trebuie să aibă un domiciliu, domiciliul voluntar fiind acela pe care persoana fizică şi-l alege în mod liber, stabilindu-şi locuinţa statornică sau principală în orice localitate din ţară, cu respectarea legii.
În accepţiunea Curţii este echivalentă noţiunii de strămutare, domiciliu obligatoriu, şi împrejurarea stabilirii unui domiciliu fără ca manifestarea de voinţă aparţinând titularilor acestui drept să fie pe deplin liberă.
Schimbarea domiciliului, tocmai pentru a face necunoscut acest element de individualizare juridică a persoanei, în ideea de a obţine astfel o protecţie şi de a scăpa de procedura de monitorizare la care organele de represiune recurgeau în acele vremuri, poate fi asimilată noţiunii de strămutare ori noţiunii de domiciliu obligatoriu, fiindcă aceeaşi cauză trebuie să producă acelaşi efect.
Modificările intervenite în privinţa acestui element de identificare, datorită acţiunilor organului de represiune, trebuie să producă aceleaşi consecinţe juridice.
Rostul acordării măsurilor reparatorii l-a constituit recompensarea într-o anumită măsură a suferinţelor fizice şi psihice pe care persoanele care au luptat în rezistenţa anticomunistă le-au suferit din partea organelor de represiune. Un astfel de drept a fost recunoscut şi pentru situaţia în
care măsurile de represiune au constat în stabilirea domiciliului obligatoriu ori în strămutarea într-o altă localitate.
Câtă vreme un domiciliu nu este ales în mod liber, alegerea sa fiind făcută tocmai pentru a anihila acest element de individualizare a persoanei cu consecinţa pierderii funcţiei domiciliului şi a caracterelor sale juridice constând în unicitatea şi stabilitatea sa, Curtea consideră că este inechitabil să se considere că strămutarea şi domiciliul obligatoriu pot fi prezente numai în cazul fixării restricţiilor domiciliare şi a dislocării persoanei prin ordinul organelor de represiune şi nu şi în situaţia în care domiciliul şi strămutarea sunt determinate tot de conduita organelor de represiune, dar în absenţa unui ordin expres.
Ca atare, în opinia Curţii, strămutarea ori fixarea de domiciliu obligatoriu includ şi situaţia în care o persoană şi-a schimbat domiciliul pentru a scăpa de măsurile de persecuţie politică pe care regimul instaurat la 6 martie 1945 le-a exercitat asupra sa.
Probaţiunea administrată în recurs a relevat două aspecte şi anume, acelea că în 1950 reclamanta şi-a schimbat domiciliul pe care îl avea în localitatea Viile Dejului, localitate care era o localitate distinctă de oraşul Dej.
În etapa procesuală a recursului nu a putut fi lămurită prin prisma probelor cu înscrisuri administrate, care au fost considerentele pentru care a avut loc schimbarea domiciliului.
Întrucât din perspectiva celor evocate de Curte nu a avut loc o cercetare a fondului, întemeiat pe dispoziţiile art. 312 Cod proc.civ., instanţa va aprecia recursul exercitat de către recurentă drept fondat, considerent pentru care urmează să-l admisă, să caseze sentinţa civilă nr. 819/2007 şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu prilejul rejudecării în fond a pricinii, instanţa de casare va administra probele cu înscrisuri şi probele testimoniale, va stărui prin toate mijloacele legale pentru a ajunge la stabilirea adevărului în cauză şi pentru a determina dacă motivul schimbării domiciliului reclamantei a fost acela de a scăpa de persecuţiile pe care susţine că regimul dictatorial le-a exercitat asupra sa şi asupra familiei sale pe motive politice.
