Art. 1 din O.G. nr. 79/2003
Art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003
Curtea a reţinut că art.2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003 defineşte “neregula”, ca fiind “orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile legale naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziţii, care prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită”.
Legea realizează distincţie între neregulă şifraudă, care reprezintă orice acţiune sau omisiune intenţionată în legătură cu obţinerea, utilizarea sau gestionarea fondurilor comunitare provenind din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, precum şi/sau din bugetele de cofinanţare aferente, incriminată prin Codul penal sau L.nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, sau prin alte legi speciale.
La momentul adoptării actului normativ menţionat, acesta s-a raportat şi la reglementarea europeană existentă, faţă de scopul declarat de ordonanţă, de a asigura recuperarea fondurilor comunitare, provenite din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană, plătite necuvenit (art.1 din OG nr. 79/2003).
Ca atare, neregula trebuie analizată în lumina prevederilor europene existente la data adoptării actului normativ indicat dar şi prin raportare la jurisprudenţa CJUE, adoptată anterior sesizării faptei calificată drept neregulă, în speţă.
(Decizia nr. 596/R-CONT/22 Februarie 2013)
Prin acţiunea înregistrată la 21 februarie 2010, reclamanta S.C. A..C.A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurala şi Pescuit anularea deciziei nr.17426 emisă de pârât la 17 august 2010 şi, pe cale de consecinţă, a procesului verbal de constatare nr.12264 din 16 iunie 2010.
Reclamanta a solicitat şi suspendarea executării actului administrativ contestat, până la soluţionarea irevocabilă a litigiului.
În motivare s-a arătat că prin procesul verbal de constatare nr.12264 din 16 iunie 2010 şi apoi prin titlul executoriu nr.209045 emis la 28 octombrie 2010 organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 491.754,35 lei, acte împotriva cărora reclamanta a formulat contestaţie, aceasta fiindu-i respinsă prin decizia nr.15178/2010.
Între reclamantă şi Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurala şi Pescuit a intervenit la 14 iunie 2007 un contract cadru, având ca obiect acordarea unui ajutor financiar nerambursabil pentru punerea în aplicare a unui proiect de înfiinţarea a unei ferme de îngrăşare a suinelor în comuna Recea, judeţul Argeş.
La 9 iunie 2010, după ce reclamanta a finalizat investiţia, anterior datei de 30 aprilie 2010, autoritatea contractantă a întocmit procesul verbal în care a reţinut că aceasta s-a făcut în absenţa autorizaţiei de mediu, decizia de emitere a acesteia fiind numai un act prealabil, nesocotindu-se astfel dispoziţiile art.17 din prevederile generale.
Concluziile organelor fiscale sunt greşite, iar stabilirea în sarcina reclamantei a obligaţiei de plată este lipsită de suport câtă vreme aceasta şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate.
Prin sentinţa nr.586/26 martie 2012, Tribunalul Argeş a admis contestaţia şi a anulat decizia nr.17426/2010, iar pe fond a admis plângerea şi a anulat procesul verbal de contravenţie nr.12264/2010.
Pentru a pronunţa soluţia tribunalul a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul cadru nr.**’, de finanţare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil, pentru înfiinţarea unei ferme de îngrăşare a suinelor în comuna Recea jud. Argeş. Perioada de execuţie a investiţiei este de 6 luni de la semnarea contractului de finanţare, 30.09.2008 fiind termenul limită până la care beneficiarul poate depune ultima cerere de plată. Prin acte adiţionale succesive, termenul s-a prelungit până la 30.04.2010, s-a modificat valoarea totală eligibilă a proiectului şi s-a prevăzut că în cazul nerespectării obligaţiilor asumate, intimata va înceta execuţia contractului, solicitând restituirea completă a sumelor deja plătite.
În urma controlului desfăşurat în perioada 4.08-9.06.2010 s-a constatat că dosarul de plată pentru tranşa a-3-a a fost neconform deoarece nu s-au prezentat autorizaţiile de mediu. Ca urmare, prin procesul verbal din 9.06.2010 s-a stabilit că petenta trebuie să restituie suma de 480.225,93 lei la care se adaugă majorări de întârziere. Împotriva acestui proces verbal petenta a formulat contestaţie ce a fost respinsă prin decizia emisă la 17.08.2010.
În ce priveşte excepţia de prescripţie a dreptului de a formula acţiunea, s-a constatat că petentei i-a fost comunicată decizia prin poştă la 20.08.2010 astfel că termenul de 6 luni începe să curgă de la 21.08.2010. Conform rezoluţiilor Curţii de Apel Piteşti, acţiunea a fost înregistrată la această instanţă la 21.02.2011, adică în ultima zi posibilă a termenului de 6 luni, prev.de art.7 din legea 554/2004 republicată. Deci, excepţia de prescripţie este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că petenta este beneficiara acordului de mediu nr.19/28.07.2006 pentru înfiinţarea adăpostului pentru îngrăşarea suinelor, care este valabil pe toată perioada punerii în aplicare a proiectului. La baza acestui acord de mediu au stat proiectul prezentat spre finanţare prin programele SAPARD şi fişa tehnică.
Din cuprinsul adresei nr.10100/29.04.2010 reiese că petenta a solicitat emiterea autorizaţiei de mediu pentru proiectul de înfiinţare a unei ferme de îngrăşare a suinelor la 12.10.2009, la acel moment aflându-se în procedura de reglementare. La 30.04.2010, data limită, conform actelor adiţionale, A.P.M. aprobase emiterea autorizaţiei de mediu pe numele petentei pentru activitatea sus arătată, iar în baza acestei decizii, la 21.05.2010, s-a emis autorizaţia de mediu nr.131.
Intimata a considerat că în ce priveşte contractul cu petenta, s-a constatat o neregulă, definită conform art.17 din Procedurile Generale de contract, ca orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile contractuale care prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită.
În speţă, s-a constatat că petenta deţinea acord de mediu încă din 2006 şi că a depus diligenţele încă din oct.2009 pentru obţinerea autorizaţiei de mediu. Mai mult, în baza procesului verbal de recepţie nr.10455/22.10.2009 A.P.M. Argeş a constatat îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin Acordul de mediu nr.19/2006, iar din adresa nr.6211/7.07.2010 reiese că petentei i-a fost permisă desfăşurarea activităţii începând cu 30.04.2010. Faptul că procedura de emitere a unei autorizaţi de mediu este una greoaie, de lungă durată, nu este imputabil petentei care a obţinut acordul de mediu încă din 2006, a respectat prevederile acestuia şi a depus încă din oct.2009, documente pentru obţinerea autorizaţiei de mediu. Mai mult, la data depunerii cererii pentru acordarea ultimei tranşe exista decizia pentru emiterea autorizaţiei de mediu, iar la momentul efectuării controlului – iunie 2010 – petenta deţinea autorizaţia de mediu.
Obiectivul pentru care s-a întocmit contractul cadru a fost realizat, finalizat, funcţionează, petenta deţinând toate documentele necesare încă din mai 2010.
Intimata a dat dovadă de un formalism excesiv, aplicând cea mai gravă sancţiune, fără a verifica împrejurările de fapt ale cauzei, câtă vreme nu s-a făcut dovada prejudiciului adus bugetului Comunităţii Europene sau celor de la care provine cofinanţarea, printr-o cheltuială necuvenită.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii formulate de reclamanta S.C. A.C.A. S.R.L. ca neîntemeiată cu menţinerea actelor administrative atacate.
Se susţine că sentinţa este nelegală, invocându-se dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi art.3041din acelaşi act normativ, arătându-se că instanţa a dezlegat greşit aspectul prescrierii dreptului de a introduce acţiunea.
Astfel, decizia a fost comunicată la 20.08.2010, rezultând că la data sesizării instanţei, anume 23.02.2012, termenul prevăzut de art.11 alin.1 lit.a din Legea nr.554/2004, era depăşit.
Pe fond, se arată că art.7 din Secţiunea C a Legii nr.316/2001, arată că atunci când se suspectează sau se dovedesc eşecul unui beneficiar în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor legate de program, precum şi încercările de a obţine de la Agenţia SAAPARD plăţi pentru care nu are niciun drept, România va urmări orice asemenea eşecuri şi încercări conform procedurilor naţionale legale, într-un mod nu mai puţin riguros decât în cazurile în care sunt implicate fonduri publice naţionale.
Eligibilitatea cheltuielilor este supusă verificărilor pe tot parcursul duratei de valabilitate a contractului de finanţare, art.15 alin.2 din Anexa nr.1 la prevederile generale ale contractului de finanţare arătând că beneficiarul trebuie să consimtă la inspecţii pe bază de documente sau la faţa locului, asupra modului de utilizare a finanţării nerambursabile în conformitate cu acordul multianual de finanţare dintre România şi U.E.
Durata de execuţie a investiţiei este de 6 luni de la semnarea contractului de finanţare, termenul maxim de finalizare fiind 30.09.2008, în funcţie de complexitatea investiţiei.
Durata de execuţie a contractului în speţă a fost prelungită prin şase acte adiţionale, până la 30.04.2010, interval în care beneficiarul a solicitat două tranşe de plată, prima la 30.04.2008, iar a doua la 2.06.2009. Cea de-a treia cerere a fost depusă la 30.04.2010, în termenul solicitat beneficiarul angajându-se să finalizeze investiţia şi să obţină autorizaţiile de funcţionare definitive.
Or, dosarul de cerere de plată a fost neconform, deoarece la momentul depunerii acestuia nu a fost prezentată autorizaţia de mediu, fiind astfel încălcate dispoziţiile contractuale, respectiv art.2 alin.3 din actul adiţional nr.6/29.12.2009.
Ca atare, s-a întocmit procesul verbal de constatare din 16.06.2010, prin care s-a constituit reclamantei un debit în cuantum de 480.225,93 lei, reprezentând sumele aferente tranşelor 1 şi 2.
Contestaţia formulată împotriva procesului verbal a fost respinsă prin decizia nr.17426/17.08.2010.
La 30.04.2010, reclamanta deţinea decizia nr.10100 de emitere a autorizaţiei de mediu, aceasta din urmă fiind emisă abia la 21.05.2010, rezultând astfel că la data solicitării celei de-a treia tranşe nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute în contractul de finanţare.
Este expusă procedura de emitere a autorizaţiei de mediu, potrivit art.8, 10, 11 şi 13 din Ordinul nr.1798/2007, susţinându-se că A.C.P.M. face publică decizia de emitere a autorizaţiei de mediu şi programul de consultare al documentelor care a stat la baza acesteia prin afişare la sediu propriu şi postare pe pagina de internet, decizia putând fi contestată în termen de 30 zile lucrătoare de la data afişării.
Se susţine ca atare, că procedura este una complexă, emiterea deciziei de emitere a autorizaţiei de mediu reprezentând numai o etapă premergătoare.
Or, potrivit contractului, reclamanta şi-a asumat obligaţia să prezinte autorizaţiile de funcţionare, iar nu alte documente emise în etapele premergătoare, art.14 alin.2 din O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului susţinând această obligaţie, de vreme ce arată că este interzisă funcţionarea fără autorizaţie de mediu.
O.G. nr.79/2003 şi Normele de aplicare a acesteia (H.G. nr.1306/2007), impun constatarea neregulii în derularea contractului de finanţare, dispoziţiile normative fiind greşit interpretate de instanţa de fond, care a reţinut că recurenta dă dovadă de un formalism excesiv.
Nu există clauză contractuală care să absolve beneficiarul de îndeplinirea obligaţiilor asumate prin semnarea contractului de finanţare, instanţa eludează clauzele contractuale şi nu prezintă temeiul legal pentru care dispune anularea actelor atacate.
În ce priveşte procedura de recuperare a creanţelor bugetare reglementată de O.G. nr.79/2003, se arată că art.2 lit. e) şi art.3 din acest act normativ, prevăd în sarcina A.P.D.R.P. întocmirea actului de control, cu valoare de titlu de creanţă.
Art.14 din Secţia A a Legii nr.316/2001 prevede că orice contribuţie financiară în sarcina comunităţii, referitoare la aceste sume, inclusiv neregularităţile, va fi anulată la sfârşitul celui de-al doilea an ce urmează înregistrării sale în registrul debitorilor şi va fi dedusă din următoarea cerere de plată, rezultând astfel că fondurile provenite din contribuţia comunitară, nerecuperate de la beneficiarii culpabili în termen de 2 ani, ajung să greveze bugetul statului.
În ce priveşte definiţia neregulilor, prevăzută în Regulamentul CEE nr.2988/1995, ţinând seama de natura şi gravitatea neregulilor care implică depunerea intenţionată ori deliberată de documente false, determină Oficiul European de Luptă Antifraudă să aplice sancţiuni administrative pentru recuperarea totală a fondurilor provenite din contribuţia comunitară.
Neregula reprezintă orice abatere şi atrage după sine retragerea avantajului obţinut nejustificat, art.5 alin.1 din Regulament referindu-se la abateri intenţionate sau săvârşite din neglijenţă.
De asemenea, art.1 alin.2 din Regulament defineşte abaterea drept „orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie printr-o unitate de cheltuială nejustificată”.
Este învederată jurisprudenţa CJUE din 15 septembrie 2005 (C-199/03), Comisia c.Irlanda, Mannesmann Anlagenbau Austria ş.a. (C-44/96) Camera de Comerţ şi Industrie (C-465/10).
Se arată că potrivit unei jurisprudenţe constante trebuie sancţionate inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis, dar care pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii, un stat membru care a acordat asistenţă financiară putând să o revoce şi să solicite beneficiarului rambursarea finanţării (C-271/01).
Mai mult, regula generală este aceea ca orice abatere să conducă la retragerea avantajului obţinut nejustificat, statele membre neavând nicio competenţă de apreciere privind oportunitatea solicitării restituirii fondurilor Uniunii Europene acordate în mod necorespunzător sau ilegal.
Şi pct.5 A 13 1 b din Secţiunea F din Acordul multianual de finanţare dintre Guvernul României şi Comisia Comunităţilor Europene arată că neregularitate înseamnă orice încălcare a unei prevederi a acestui acord, care a avut sau va avea un efect de prejudiciere asupra comunităţii sau asupra unui punct nejustificat de cheltuială.
Aceleaşi aspecte sunt reţinute şi în art.2 lit.a) din O.G. nr.79/2003.
Sunt învederate prevederile art.17 alin.1, 3 şi 4 din Anexa 1 la Contractul de finanţare.
Prin urmare, se solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea contestaţiei formulate.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la susţinerea relativă la aspectul prealabil al sesizării instanţei fără respectarea termenului prevăzut de art. 11 din L. nr. 554/2004, curtea constată că acesta nu este întemeiată.
Articolul 11 alin.1 lit. a) din Legea nr.554/2004 prevede că cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.
Într-adevăr, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei la 21.02.2011, decizia atacată fiind fost comunicată reclamantei la 20.08.2010.
De la această dată, destinatarul avea la dispoziţie termenul de 6 luni prevăzut de art.11 din L. nr. 554/2004, care, în temeiul art. 28 din acelaşi act normativ raportat la art. 101 alin. 3 C.proc.civ., pe calea normei de trimitere, se calculează în funcţie de ziua corespunzătoare zilei de plecare.
Astfel, art. 101 alin. 3 C.proc.civ. prevede că termenele statornicite pe luni se sfârşesc în ziua lunii corespunzătoare zilei de plecare, în speţă 20 ale lunii corespunzătoare, respectiv februarie.
Însă, textul se coroborează cu art.104 C.proc.civ. potrivit cu care actele de procedură trimise prin poştă la instanţele judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui.
Or, în cauză, se constată că cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul instanţei la 21 februarie 2011 a fost depusă la poştă recomandat la 19.02.2011, astfel că faţă de data limită a termenului (20.02.2011), cererea este depusă cu respectarea termenului prevăzut de art. 11 din Legea contenciosului administrativ.
Ca atare, aspectul tardivităţii ridicat şi în cererea de recurs nu va fi reţinut.
Pe fond, curtea reţine că motivele invocate nu pot fi primite faţă de temeiurile de drept invocate.
Procesul verbal din 9.06.2010 a fost întocmit în baza O.G. nr. 79/2003, privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, reţinându-se că nu s-a respectat termenul art.2 alin.3 din actul adiţional nr.6/2009, la contractul nr.C 3.11002530300464/14.06.2007, potrivit cu care “termenul până la care beneficiarul este obligat să finalizeze proiectul şi să depună ultimul dosar al cererii de plată care va cuprinde toate documentele justificative şi toate autorizaţiile de funcţionare impuse de legislaţia în vigoare şi prin programul Sapard este de 30.04.2010”.
Art.3 alin.2 lit.a) din O.G. nr.79/2003 prevede că este titlu de creanţă actul/documentul de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora şi costurile bancare iar art.3alin.6 din O.G. nr.79/2003 prevede că împotriva titlului de creanţă debitorul poate formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile şi termenele stabilite de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin decizia nr. 17426/17.08.2010, de soluţionare a contestaţiei nr.15178/20.07.2010, aceasta a fost respinsă, reţinându-se că decizia nr. 10100/30.04.2010 eliberată de Agenţia pentru protecţia Mediului este valabilă dar nu poate ţine loc de autorizaţie astfel că aceasta reprezintă o neregulă în sensul legii, care atrage aplicarea sancţiunii, respectiv suportarea sumelor avansate în temeiul contractului de finanţare, din sursele proprii ale beneficiarului.
Într-adevăr, art. 7 secţiunea C din L. nr. 316/2001 pentru ratificarea Acordului multianual de finanţare dintre Guvernul României şi Comisia Comunităţilor Europene, semnat la Bruxelles la 2 februarie 2001, arată că “În cazul în care se suspectează sau se dovedesceşecul unui beneficiar în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor legate de Program, precum şi încercările de a obţine de la Agenţia SAPARD plăţi pentru care nu are nici un drept, România va urmări orice asemenea eşecuri şi încercări, conform procedurilor naţionale legale, într-un mod nu mai puţin riguros decât în cazurile în care sunt implicate fonduri publice naţionale.”
Ca atare, Acordul se referă la eşecul beneficiarului contractului de finanţare care fie s-a produs fie este pe cale să se producă, urmând a se analiza dacă, situaţia de fapt din speţă se circumscrie dispoziţiei menţionate.
Totodată, Curtea reţine că art.2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003 defineşte “neregula”, ca fiind “orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile legale naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziţii, care prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită”.
Legea realizează distincţie între neregulă şi fraudă, care reprezintă orice acţiune sau omisiune intenţionată în legătură cu obţinerea, utilizarea sau gestionarea fondurilor comunitare provenind din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, precum şi/sau din bugetele de cofinanţare aferente, incriminată prin Codul penal sau L.nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, sau prin alte legi speciale.
La momentul adoptării actului normativ menţionat, acesta s-a raportat şi la reglementarea europeană existentă, faţă de scopul declarat de ordonanţă, de a asigura recuperarea fondurilor comunitare, provenite din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană, plătite necuvenit (art.1 din OG nr. 79/2003).
Ca atare, neregula trebuie analizată în lumina prevederilor europene existente la data adoptării actului normativ indicat dar şi prin raportare la jurisprudenţa CJUE, adoptată anterior sesizării faptei calificată dreptneregulă, în speţă.
Astfel, se impune, aşa cum se arată şi în recurs, observarea prevederilor din Regulamentul (CE, Euratom) Nr. 2988/1995, privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, obligatoriu pentru România de la data aderării, în temeiul Tratatelor constitutive, a legislaţiei primare, faţă şi cu art. 11 din Regulament, care arată că acesta intră în vigoare la trei zile după publicarea sa în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.
Scopul adoptării regulamentului a fost acela de a asigura protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, împotriva acţiunilor de natură să afecteze asemenea interese, în toate domeniile şi împotriva fraudei care afectează interesele financiare ale Comunităţilor (preambul).
Astfel, art. 1 alin. 2 din R.nr.2988/1995 defineşte abaterea ca fiind “orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie printr-o unitate de cheltuială nejustificată.”
Art.4 alin. 1 şi alin. 4 din Regulamentul nr.2988/1995 arată că înregulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obţinut nejustificat, prin obligaţia de a vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat, prin pierderea totală sau parţială a garanţiei constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj acordat sau în momentul primirii unui avans, fără ca aceste măsuri să fie considerate sancţiuni.
Alin.4 al textului prevede că actele despre care se stabileşte că au drept scop obţinerea unui avantaj care contravine obiectivelor dreptului comunitar aplicabil în situaţia în cauză, prin crearea în mod artificial a condiţiilor necesare pentru obţinerea avantajului, au drept consecinţă, după caz, fie neacordarea avantajului respectiv, fie retragerea acestuia.
Totodată, art.5 din Regulament, vorbeşte despre sancţiuni administrative aplicabile pentru abaterile intenţionate sau săvârşite din neglijenţă, respectiv plata unei amenzi administrative, plata unei sume mai mari decât sumele primite nejustificat sau sustrase impunerilor, retragerea totală sau parţială a unui avantaj acordat prin norme comunitare, excluderea sau retragerea unui avantaj pentru o perioadă ulterioară săvârşirii abaterii; retragerea temporară a aprobării sau a confirmării necesare pentru a participa la un program de ajutor comunitar; pierderea unei garanţii sau a unui depozit constituit în vederea conformării cu condiţiile stabilite prin reguli sau reconstituirea unei garanţii eliberate în mod nejustificat.
Însă, faţă de situaţia din speţă, se constată că suma declarată neeligibilă, provenind, în procente de 25% din bugetul public naţional şi 75% din bugetul UE, este stabilită potrivit art.4 din Regulament, fără a reprezenta o sancţiune, după distincţiile art.5 din Regulament.
Ca atare, se impune a se constata natura neregularităţii reţinute de autoritate, prin raportare la textul aplicabil şi la jurisprudenţa CJUE în materie.
Curtea constată că litigiul este determinat atât de interpretarea situaţiei ca reprezentând o “neregularitate” cât şi, subsidiar, de „importanţa” neregulii invocate de autoritate în contradictoriu cu beneficiarul contractului, fiecare expunând o poziţie contrară.
Astfel, în cererea iniţială reclamanta arată că la 30.04.2010 societatea îndeplinea toate condiţiile pentru a putea funcţiona în timp ce în procesul verbal din 9.06.2010 şi în decizia atacată se reţine că nu a prezentat dovada autorizaţiei de funcţionare din perspectiva autorităţii de mediu.
Curtea reţine că potrivit art.2 alin.3 din Actul adiţional nr.6/29.12.2009, termenul până la care beneficiarul este obligat să finalizeze proiectul şi să depună ultimul dosar al cererii de plată care va cuprinde toate documentele justificative şi toate autorizaţiile de funcţionare impuse de legislaţia în vigoare şi prin programul Sapard este de 30.04.2010.
Reclamanta a primit acordul de mediu la 28.06.2006, iar la 12.10.2009, anterior semnării ultimului act adiţional la contract (29.12.2009), a solicitat eliberarea autorizaţiei de mediu pentru activitatea derulată, aceasta fiind emisă efectiv la 21.05.2010.
Prin procesul verbal de recepţie nr. 10455/22.10.2009 APM Argeş constată îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin acordul de mediu la finalizarea investiţiilor iar la 30.04.2010 emite decizia de emitere a autorizaţiei de mediu.
Faţă de această de acte întocmite în procedura de emiterea autorizaţiei de mediu, se constată că art.8 alin.4 din H.G. nr.1798/2007 pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizaţiei de mediu, în forma în vigoare la data solicitării emiterii autorizaţiei de mediu, arată că pentru activităţi noi pentru care a fost emis acordul de mediu, ACPM, după derularea etapelor prevăzute la alin.(2) şi (3), face publică decizia de emitere a autorizaţiei de mediu, precum şi programul de consultare a documentelor care au stat la baza acesteia, prin afişare la sediul propriu şi postare pe pagina proprie de internet.
Alin.2 al textului arată că nu se primesc solicitări care nu conţin documentele prevăzute la alin. 1, respectiv, cererea pentru eliberarea autorizaţiei de mediu; fişa de prezentare şi declaraţie, potrivit anexei nr.2; dovada că a făcut publică solicitarea prin cel puţin una dintre metodele de informare prevăzute în anexa nr. 3; planul de situaţie şi planul de încadrare în zonă a obiectivului; procesul-verbal de constatare a respectării tuturor condiţiilor impuse prin acordul de mediu întocmit potrivit Ordinului ministrului apelor şi protecţiei mediului nr.860/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu, cu modificările şi completările ulterioare, sau, după caz, nota privind stadiul de realizare a programului pentru conformare existent.
Potrivit alin.3 al art.8 din HG nr.1798/2007, ACPM verifică amplasamentul, analizează documentele prezentate la alin.(1), stabileşte dacă sunt necesare informaţii, acte sau documente suplimentare şi le solicită în scris titularului activităţii.
Or, din autorizaţia de mediu rezultă că prin procesul verbal de recepţie nr.10455/22.10.2009, APM Argeş a constatat îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin acordul de mediu, rezultând astfel, şi faţă de înscrisurile depuse la cererea de emitere a autorizaţiei şi din decizia de emitere a autorizaţiei de mediu nr.10100/30.04.2010, că reclamanta îndeplinea condiţiile de eliberare a autorizaţiei.
Art. 10 alin.1 din H.G. nr.1798/2007 prevede că termenul de eliberare a autorizaţiei de mediu este de maximum 90 de zile lucrătoare de la data depunerii documentaţiei complete, astfel că nerespectarea termenului nu poate fi imputată solicitantului.
Totodată, se constată că prin adresa nr.6211/7.07.2010 Agenţia pentru protecţia mediului Argeş informează reclamanta că de la 30.04.2010 până la emiterea autorizaţiei, la 21.05.2010, desfăşurarea activităţii a fost admisă de către autoritatea de mediu, conform adresei nr.3917/6.05.2010, astfel că nu se poate reţine încălcarea art.14 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2005.
În sine, neprezentarea autorizaţiei la data de 30.04.2010 poate fi considerată o neregularitate, însă este necesar ca aceasta să se încadreze în prevederile art. 1 alin. 2 din R.nr.2988/1995 care vorbeşte despre abatere care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie printr-o unitate de cheltuială nejustificată.
În acelaşi timp, curtea reţine că neregula menţionată nu se încadrează în art.2 lit.a) din O.G. nr.79/2003, care condiţionează existenţa neregulii de prejudicierea bugetului comunitar, însă faţă de valoarea juridică a regulamentelor comunitare dispoziţia internă primeşte aplicare numai în ipoteza unei conformităţi depline cu aceasta, or, actul normativ menţionat este anterior aderării.
De altfel, ulterior prin adoptarea O.U.G. nr.66/2011 privindprevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, prin care a fost abrogată OG nr.79/2003, neaplicabilă în cauză, s-a adoptat în legea internă definiţia neregulii, în acord cu dreptul supranaţional.
În jurisprudenţa CJUE elaborată în aplicarea Regulamentelor anterioare Regulamentuluinr.2988/1995 [Vereniging Nationaal Overlegorgaan Sociale Werkvoorziening (C‑383/06), Gemeente Rotterdam (C‑384/06) împotriva Minister van Sociale Zaken en Werkgelegenheid şi Sociaal Economische Samenwerking West‑Brabant împotriva Algemene Directie voor de Arbeidsvoorziening, (C‑385/06) paragraf 49], în legătură cu acest aspect, s-a reţinut că “litigiile privind recuperarea sumelor plătite nejustificat în temeiul dreptului comunitar, în lipsa prevederilor comunitare, trebuie să fie soluţionate de instanţele naţionale prin aplicarea dreptului lor intern, sub rezerva limitelor impuse de dreptul comunitar (a se vedea Hotărârile Deutsche Milchkontor şi aţii, punctul 19, Huber, punctul 55, şi Hotărârea din 21 iunie 2007, ROM ‑ projecten, C‑158/06, Rep., p.I‑5103, punctul 23)”, dar “aplicarea dreptului naţional nu trebuie să aducă atingere aplicării şi eficacităţii dreptului comunitar. Acesta ar fi cazul dacă respectiva aplicare ar face practic imposibilă recuperarea fondurilor ilegal acordate (a se vedea Hotărârea Deutsche Milchkontor şi aţii, citată anterior, punctele 21 şi 22). Rezultă de aici că revine instanţei naţionale obligaţia de a aplica, în principiu, dreptul său naţional, asigurând în acelaşi timp deplina eficacitate a dreptului comunitar, ceea ce o poate conduce la îndepărtarea, dacă este cazul, a unei norme naţionale care se opune acestuia sau la interpretarea unei norme naţionale care a fost elaborată avându‑se în vedere numai o situaţie strict internă (a se vedea în special Hotărârea din 8 noiembrie 2005, Leffler, C-443/03, Rec., p.I-9611, punctul 51).”
În paragraful 56 din aceeaşi hotărâre Curtea reţine că “sistemul de subvenţii elaborat prin reglementarea comunitară se întemeiază în special pe executarea de către beneficiar a unei serii de obligaţii care îi dau dreptul la perceperea asistenţei financiare prevăzute. Dacă beneficiarul nu îndeplineşte toate aceste obligaţii, rezultă din articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul nr.4253/88 că Comisia este autorizată să reconsidere întinderea obligaţiilor sale. În ceea ce priveşte aplicarea articolului 23 alineatul (1) din acelaşi regulament, în cazul în care acest beneficiar nu a executat acţiunea de formare în conformitate cu condiţiile impuse pentru acordarea asistenţei, nu poate invoca principiile protecţiei încrederii legitime şi protecţiei drepturilor dobândite pentru a obţine plata soldului din valoarea totală a asistenţei acordate iniţial [a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 1998, Branco/Comisia, T‑142/97, Rec., p.II‑3567, punctele 97 şi 105 (recurs respins prin Ordonanţa Curţii din 12 noiembrie 1999, Branco/Comisia, C‑453/98 P, Rec., p.I‑8037), precum şi Hotărârea Tribunalului din 16 septembrie 1999, Partex/Comisia, T‑182/96, Rec., p.II‑2673, punctul 190 (recurs respins prin Ordonanţa Curţii din 8 martie 2001, Partex/Comisia, C-465/99P, nepublicată în Recueil)]. În sfârţit, principiul protecţiei încrederii legitime nu poate fi invocat de un beneficiar care s‑a făcut vinovat de o încălcare vădită a reglementării în vigoare (a se vedea Hotărârea Curţii din 12 decembrie 1985, Sideradria/Comisia, 67/84, Rec., p.3983, punctul 21).”
Din paragraful 57 al aceleiaşi hotărâri reiese că în cauzele aflate pe rol rezultă că deciziile de acordare a fondurilor erau condiţionate de respectarea de către beneficiari a normelor ESF Regeling şi în special a obligaţiei de a supune proiectele unei monitorizări administrative distincte şi, pe de altă parte, că aceste norme nu au fost respectate, în mod mai mult sau mai puţin deliberat. Ca atare, rămâne în competenţa instanţei naţionale să aprecieze dacă, “având în vedere comportamentul atât al beneficiarilor fondurilor, cât şi al administraţiei, principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime, în sensul din dreptul comunitar, pot fi opuse în mod legitim cererilor de rambursare.”
În acest context, rezultă că atât regulamentul european cât şi legea internă, condiţionează aplicarea măsurii de comportamentul beneficiarilor fondurilor, cât şi al administraţieişi de efectul produs de neregula constatată, în sensul că aceasta să prejudicieze sau să poată prejudicia bugetul Uniunii Europene.
În jurisprudenţa CJUE, învederată de autoritatea pârâtă, s-a reţinut ca relevantă natura şi gravitatea abaterii în litigii care privesc achiziţiile publice (c.465/2010, Ministre de l’Intérieur, de l’Outre‑mer, des Collectivités territoriales et de l’Immigration), care vizează o cerere depusă la Curtea de la Luxemburg, în temeiul art. 267 din TFUE. În paragraful 40 din această hotărâre Curtea reţine că deşi nu este exclus ca, “în temeiul principiului proporţionalităţii, constatarea unei abateri minore să conducă numai la o rambursare parţială a fondurilor plătite, trebuie să se arate că, în orice caz, atunci când, în cadrul unei acţiuni finanţate de FEDR, se constată o încălcare de către beneficiar a uneia dintre obligaţiile fundamentaleprevăzute de Directiva 92/50, cum ar fi faptul de a fi decis atribuirea unui contract de achiziţii publice de servicii înainte de lansarea procedurii de cerere de ofertă şi lipsa publicării, pe de altă parte, a unui anunţîn Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, posibilitatea ca o asemenea abatere să fie sancţionată prin eliminarea completă a asistenţei este singura aptă să producă efectul disuasiv necesar pentru buna administrare a fondurilor structurale (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Conserve Italia/Comisia, citată anterior, punctul 101)”.
De asemenea, în paragrafele 46 şi 47, Curtea se referă la “încălcarea de către beneficiarul unei subvenţii FEDR, în calitatea sa de autoritate contractantă, a normelor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de servicii, în vederea realizării acţiunii subvenţionate”, aceasta determinând o cheltuială nejustificată, aducând prejudicii bugetului Uniunii.
Şi în hotărârea Mennesman Anlagenbau Austria AG c.44/96 s-a reţinut că, în aplicarea Regulamentului CEE nr.2052/88, modificat prin Regulamentul CEE nr.2081/93 al Consiliului, finanţarea comunitară a unui proiect de lucrări nu este subordonat procedurilor prevăzute de Directiva 89/665/CEE privind coordonarea dispoziţiilor normative privind încheierea contractelor de achiziţie publică, de furnitură sau de lucrări, dacă nu se referă la autorităţi publice în sensul art.1 lit.B) din Directivă. Şi abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii (Hotărârea din 15 septembrie 2005, Irlanda/Comisia, C-199/03, Rec., p.I‑8027, punctul 31).
Însă în paragraful 41 al hotărârii se arată că în cauză Comisia a constatat o neregulă gravă, care a justificat reducerea ajutorului financiar acordat din fonduri comunitare, prin programe operaţionale.
De asemenea, în paragraful 68 al hotărârii se reţine că în jurisprudenţa constantă a Comisiei, aceasta nu a procedat la rectificări, datorate pentru exerciţiul financiar precedent, tolerând neregularităţi din motive de echitate, context în care însă statul membru implicat nu dobândeşte un drept de a pretinde aceeaşi atitudine pentru iregularităţi comise în exerciţiul financiar următor pe baza principiului securităţii juridice sau a încrederii legitime (hotărârea din 6 octombrie 1993, Italie/Commission, paragraf 67; Germania împotriva Comisiei, din 2001, Grecia contra Comisiei c 373/99).
În cauza c – 500/99 Conserve Italia contra Comisiei (paragraf 102), s-a reţinut că la încălcarea de către beneficiar a angajamentului de a nu începe proiectul anterior primirii din partea Comisiei a cererii şi a trimiterii la Comisie a unei copii conforme cu originalul a contractului de achiziţie a utilajului constituie încălcări grave ale obligaţiilor esenţiale asumate, ţinând seama şi de principiul proporţionalităţii.
Ca atare, în jurisprudenţa invocată s-a reţinut aplicarea măsurilor în funcţie şi de gravitatea faptei săvârşite, chiar dacă măsura poate fi dispusă pentru orice abateri.
În speţă, se reţine că societatea a finalizat investiţia, a funcţionat pe baza autorizaţiilor emise şi a îndeplinit toate cerinţele legale pentru a obţine eliberarea autorizaţiilor, întârzierea reţinută în obţinerea autorizaţiei de mediu nefiind, pe de o parte, rezultatul atitudinii reclamantei iar pe de altă parte, nu a determinat încetarea şi nici chiar suspendarea derulării activităţii, de vreme ce autorizaţia a fost emisă, iar pe durata respectivă autoritatea de mediu a arătat că înţelege să permită în continuare funcţionare, tocmai ca urmare a faptului că procedura nu a fost finalizată, independent de atitudinea reclamantei (adresa nr. 6211/7.07.2010 emisă de Agenţia pentru protecţia mediului Argeş prin care informează că de la 30.04.2010 până la emiterea autorizaţiei, 21.05.2010 desfăşurarea activităţii a fost admisă de către autoritatea de mediu, conform adresei nr. 3917/6.05.2010).
Ca atare, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, astfel că potrivit art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive, Curtea a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, împotriva sentinţei nr.586/26 martie 2012, pronunţată deTribunalul Argeş, Secţia civilă – Complet specializat de administrativ şi fiscal în dosarul nr.348/46/2011, intimată fiind reclamanta S.C. A.C.A. S.R.L.
