Legea nr. 50/1991, republicată, art. 33
Prin excepţie de la prevederile art. 32 din Legea nr. 50/1991, republicată, construcţiile executate fără autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului, cât şi construcţiile, lucrările şi amenajările cu caracter provizoriu executate pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă de autoritatea administraţiei publice de pe raza unitătii administrativ-teritoriale unde se află constructia, fără
emiterea unei autorizatii de desfiinţare, fără sesizarea instantelor judecătoreşti şi pe cheltuiala contravenientului. Legiuitorul a avut în vedere la adoptarea acestor modificări necesitatea reglementării explicite a situaţiei construcţiilor cu caracter provizoriu edificate pe terenul aparţinând domeniului public şi privat al oraşelor, în considerarea priorităţii interesului public în faţa celui privat şi prin evidenţierea atribuţiilor autorităţii publice locale.
C.A. Bucureşti, s. a VII l-a cont. adm. şi fisc., decizia nr. 2157 din 18 noiembrie 2010, ne publicată
Prin sentinţa civilă nr. 89 din 11 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii V.C., C.I., A.G., SC A.E. SRL şi a anulat în parte dispoziţia nr. 1364 din 14 mai 2009, în ceea ce priveşte măsura desfiinţării garajelor deţinute de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa fondului a reţinut că pârâta a înştiinţat deţinătorii garajelor edificate la adresa din Bucureşti, Aleea T. nr. 2, Sector 6, cu privire la obligaţia de desfiinţare a garajelor în termen de 72 ore de la primire, în caz contrar garajele urmând a fi desfiinţate de Administraţia domeniului public Sector 6, pe cheltuiala deţinătorilor.
A constatat instanţa că la 14 mai 2009 a fost întocmit referatul cu nr. 723 prin care Serviciul disciplină în construcţii a constatat neadu-cerea la îndeplinire a măsurii desfiinţării garajelor şi a propus emiterea unei dispoziţii de desfiinţare pe cale administrativă a bateriei de garaje, edificată pe domeniul public al Municipiului Bucureşti, fară
autorizaţie de construire. In consecinţă, a fost emisă dispoziţia a cărei anulare se solicită, constatând instanţa că pârâtul s-a prevalat de dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 50/1991 republicată şi ale art. 68 din Legea nr. 215/2001.
Potrivit art. 33 din Legea nr. 50/1991, republicată, în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei contestate, prin excepţie de la prevederile art. 32, construcţiile executate fară autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului, sau pe domeniul public al unităţilor administrativ teritoriale, vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă, fară sesizarea instanţelor judecătoreşti şi pe cheltuiala contravenientului.
A reţinut instanţa că dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 50/1991, republicată, instituie obligaţia organului care a aplicat sancţiunea pentru executarea lucrărilor fară autorizaţie sau peste prevederile autorizaţiei să sesizeze instanţa, pentru a obliga contravenientul să se încadreze în prevederile autorizaţiei ori pentru a dispune desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal, rezultând din analiza cumulativă a celor două articole de lege, art. 32 şi respectiv art. 33, că elementul distinctiv constă în apartenenţa terenului pe care s-a construit. Dacă terenul constituie proprietatea privată a persoanelor fizice ori juridice (cu excepţia unităţilor administrativ-teritoriale), este obligatorie pentru desfiinţarea lucrărilor constatarea caracterului nelegal şi sesizarea instanţei judecătoreşti. Dacă însă terenul constituie proprietate publică sau privată a statului ori aparţine domeniului public al unităţii admi
nistrativ-teritoriale, proprietarul sau administratorul legal al terenului aparţinând domeniului public ori privat al statului va putea trece de îndată la desfiinţarea construcţiilor executate fară autorizaţie de construire. Consideră instanţa că în ambele situaţii este necesară ca premisă executarea unei construcţii fară autorizaţie sau cu depăşirea prevederilor autorizaţiei de construire, or, în cauza de faţă, bateria de garaje a cărei desfiinţare s-a dispus prin actul administrativ contestat este realizată în baza autorizaţiei de construire nr. 42Tp din 12 decembrie 1993, emisă de Primarul Sectorului 6.
In atare context, Tribunalul a constatat că dispoziţia de desfiinţare întemeiată pe prevederile art. 33 din Legea nr. 50/1991, republicată, este nelegală, vizând o construcţie autorizată, şi nicidecum neautorizată sau executată cu depăşirea limitelor prevăzute în autorizaţia de construire. Dezafectarea construcţiilor edificate cu autorizaţie pe domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale nu poate avea loc, aşadar, în baza procedurii instituite de art. 33 din Legea nr. 50/1991, republicată.
Arată instanţa că pe terenurile aparţinând domeniului public, persoanele fizice sau juridice pot realiza în interes privat numai construcţii cu caracter provizoriu, însă la fel de adevărat este că administrarea domeniului public nu se poate realiza într-o manieră discreţionară, schimbarea modalităţii de utilizare a domeniului public fiind permisă numai în condiţiile legii.
Dreptul de apreciere al administraţiei publice cu privire la modalitatea optimă de exploatare a domeniului public este prevăzut de lege, însă tot legiuitorul, prin dispoziţiile art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, sancţionează excesul de putere, dovedit în cauză prin aceea că, deşi a dispus desfiinţarea garajelor deţinute cu titlu de către reclamanţi, pârâta nu face dovada existenţei vreunui proiect de dezvoltare urbanistică ori de exploatare în alt mod a domeniului public ce urma a fi degajat prin dezafectare sau a altor împrejurări care reclamă degajarea terenului aparţinând domeniului public.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs intimatul-pârât, care a arătat că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă şi să nu se rezume la înşiruirea de fapte şi argumente proprii, trebuie să se refere la probele administrate şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate şi să conducă la final, în mod convingător, la soluţia pronunţată. Arată recurentul că, în cazul sentinţei recurate, instanţa de fond nu a ţinut cont de probele administrate de primărie pe fondul cauzei şi în mod greşit a anulat în parte
dispoziţia nr. 1364 din 14 mai 2009, în ce priveşte măsura desfiinţării garajelor deţinute de reclamanţi. Se învederează că, potrivit regimului juridic menţionat atât în certificatul de urbanism nr. 45 Tp din 20 octombrie 1993, cât şi în adresa nr. 3 din 7 ianuarie 2010 emisă de Serviciul – fond funciar din cadrul Primăriei Sectorului 6, terenul pe care se află construcţiile provizorii garaje este proprietatea statului şi face parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti.
Conform prevederilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, completată şi modificată, pe terenurile aparţinând domeniului public, persoanele fizice sau juridice pot realiza în interes privat numai construcţii cu caracter provizoriu, autorizate conform legii, pe amplasamente stabilite în baza reglementarilor documentaţiilor urbanistice aprobate prin Hotărâre de Consiliul local. De altfel, caracterul provizoriu al construcţiilor edificate de reclamanţi rezultă din însuşi conţinutul autorizaţiei de construire nr. 42Tp din 12 decembrie 1993, care, în paragraful doi, stipulează expres că actul administrativ a fost emis pentru „amenajarea şi executarea unei baterii de garaje auto cu caracter provizoriu”. Mai mult decât atât, în cuprinsul autorizaţiei se menţionează că „posesorii autorizaţiei au luat cunoştinţă de obligativitatea de a elibera amplasamentul la prima somaţie a Primăriei Sector 6”.
Prin urmare, în opinia părţii, instanţa de fond în mod greşit a considerat că reclamanţii au fost vătămaţi în drepturile lor, în condiţiile în care aceştia aveau cunoştinţă de obligaţia de a dezafecta construcţia provizorie la prima somaţie a Primăriei Sectorului 6, fiind un risc pe care şi l-au asumat la data amplasării construcţiilor pe domeniul
public, cunoscând că posibilitatea de ocupare este numai temporară. In aceste condiţii, rezultă evident că prin emiterea dispoziţiei nr. 1364 din 14 mai 2009, reclamanţilor nu li s-a vătămat vreun drept ori interes legitim, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât „interesul” invocat de aceştia nu este un interes legitim. A admite existenţa acestuia ar însemna a admite că un interes privat ar fi prioritar interesului legitim public. Or, unul dintre principiile fundamentale ale dreptului public este cel al preeminenţei interesului public faţă de cel privat.
Se susţine că instanţa de fond nu a ţinut cont de somaţiile emise şi transmise de primărie câtre reclamanţi şi nici de condiţiile impuse acestora în cuprinsul autorizaţiei de construire nr. 42TpI din 12 decembrie 1993. Mai mult decât atât, în mod greşit instanţa de fond impune, practic, menţinerea acestor construcţii inestetice şi care ocupă
domeniul public încă din anul 1993, deşi reclamanţii nu au făcut dovada că deţin un titlu legal de ocupare a terenului. Pe de altă parte, instanţa de fond nu ţine cont de prevederile art. 120 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală şi nici de prevederile dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit cărora bunurile aparţinând domeniului public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Or, prin soluţia dată, instanţa de fond nu numai că nu ţine cont de actele normative sus-menţionate, dar, mai grav, instituie, practic, un precedent periculos, prin menţinerea unor construcţii cu caracter provizoriu edificate de terţi, pe un teren aparţinând Statului român.
Se arată că în mod greşit instanţa de fond consideră că terenul nu poate fi dezafectat, dat fiind faptul că reclamanţii deţin autorizaţia de construire nr. 42Tp din 12 decembrie 1993, deoarece autorizaţia de construire nu conferă reclamanţilor şi nici intervenienţilor dreptul de a ocupa domeniul public nelimitat, atâta timp cât acest atribut (ocuparea) este afectat de dreptul autorităţii de a administra domeniul public în conformitate cu interesele generale. Oportunitatea desfiinţării construcţiilor edificate pe domeniul public este prerogativa autorităţii administrative, care poate, în vederea satisfacerii interesului general, să dispună orice măsuri legale, pentru exploatarea şi administrarea domeniului public. Consideră recurentul că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, republicată, potrivit cărora, prin derogare de la prevederile art. 32, construcţiile executate fară autorizaţie de construire pe terenurile aparţinând domeniului public sau privat al statului, al judeţelor, oraşelor sau comunelor vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă de către autoritatea administraţiei publice locale competente, fară sesizarea instanţelor judecătoreşti şi pe cheltuiala contravenientului. Cu atât mai mult cu cât legalitatea dispoziţiei nr. 1364 din 14 mai 2009 se regăseşte în prevederile art. 1, art. 2, art. 12, art. 13, art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
In drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ., Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, completată şi modificată, Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, completată şi modificată şi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma susţinerilor părţilor, dar şi în raport de prevederile art. 3041 C. proc. civ., Curtea apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
La data de 12 decembrie 1993, Primăria Sectorului 6 Bucureşti a eliberat la cererea Asociaţiei de locatari bloc A30 autorizaţia de construcţie nr. 42 Tp, în vederea executării lucrărilor de „amenajarea şi executarea unei baterii de garaje auto (construcţii cu caracter provizoriu) cu dimensiuni în plan de 3,5/5 m, fiecare (formată din 5 garaje), sistem constructiv din materiale demontabile cu h max. 2,90m, Această autorizaţie specifică punctual în cuprinsul său condiţiile de eliberare, arătând că „beneficiarul şi constructorul autorizaţiei au luat cunoştinţă de obligativitatea eliberării amplasamentului la prima
somaţie a Primăriei Sector 6”.
De altfel, cuprinsul autorizaţiei a avut în vedere certificatul de urbanism nr. 45 Tp din 20 octombrie 1993, care prevede regimul juridic al terenului pe care urma să se edifice construcţia cu caracter provizoriu: terenul este în intravilanul Municipiului Bucureşti şi constituie domeniu public al statului aflat în administrarea Primăriei
Sector 6. In plus, cu referire la regimul economic şi tehnic al construcţiei, acelaşi certificat de urbanism menţionează amplasarea unei baterii de garaje demontabile, cu caracter provizoriu.
La data de 16 martie 2009, Serviciul disciplină în construcţii din cadrul Consiliului Sector 6 a transmis reclamanţilor-intimaţi înştiinţări prin care a solicitat acestora desfiinţarea construcţiei provizorii, în considerarea PUZ Sector 6, aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 213/2005. Prin referatul nr. 723 din 14 mai 2009, acelaşi Serviciu a solicitat Primarului Sectorului 6 aprobarea dezafectării construcţiilor şi aducerea terenului la starea iniţială, în considerarea faptului că deţinătorii construcţiilor nu s-au conformat înştiinţării de dezafectare a acestora. La aceeaşi dată a fost emisă dispoziţia nr. 1364 din 14 mai 2009, contestată pe calea acţiunii ce face obiectul prezentei analize, prin care Primarul Sectorului 6 a dispus desfiinţarea construcţiilor.
Verificând regimul juridic al terenului pe care au fost edificate construcţiile cu caracter provizoriu la care face referire dispoziţia contestată, Curtea constată că acest teren face parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti. Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Dispoziţiile Legii nr. 50/1991 permit edificarea pe acest tip de teren a unor construcţii cu caracter provizoriu, caracter care afectează şi construcţiile utilizate de intimaţii-reclamanţi.
De altfel, din cuprinsul autorizaţiei de construire eliberate la data de 12 decembrie 1993, rezultă condiţia impusă de emitentul actului administrativ, condiţie ce are în vedere natura provizorie a lucrării şi potrivit căreia beneficiarul se obligă să elibereze amplasamentul la prima somaţie a primăriei. Or, din analiza înscrisurilor administrate ca probă în cursul judecăţii, Curtea constată că intimaţii-reclamanţi nu au dat curs somaţiilor adresate de cătrc unitatea administrativă emitentă a autorizaţiei şi, implicit, nu au respectat condiţia ce afecta actul invocat în susţinerea demersului lor juridic. Pe cale de consecinţă, refuzul acestora reprezintă o depăşire a cadrului instituit de către actul administrativ reprezentat de autorizaţia de construire nr. 42 din 12 decembrie 1993, împrejurare ce se circumscrie ipotezei avute în vedere de legiuitor la enunţarea dispoziţiilor art. 32 şi art. 33 din lege.
Nu pot fi primite criticile formulate pe calea întâmpinării de către intimaţi, potrivit cărora autorizaţia de construire este un act unilateral care a impus beneficiarilor săi anumite condiţii, deoarece emitentul a avut în vedere la enunţarea acestor condiţii protejarea regimului public al terenului, regim ce nu poate fi modificat decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi care determină caracteristici evidenţiate de dispoziţiile Legii nr. 213/1998. De aceea, Curtea apreciază că intimaţi i-recla-manţi nu se pot prevala de cuprinsul autorizaţiei de construire doar în parte, invocând doar drepturile născute în beneficiul lor, dar cu ignorarea obligaţiilor pe care acelaşi act le impunea în sarcina acestora.
Pe de altă parte, recurentul-pârât a avut în vedere la emiterea dispoziţiei nr. 1364 din 14 mai 2009 tocmai prevalenţa interesului public, în considerarea PUZ Sector 6, aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 213/2005, iar aprecierea oportunităţii desfiinţării construcţiilor edificate pe acest domeniu este prerogativa autorităţii administrative. De altfel, din verificarea conţinutului dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 50/1991, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 261/2009, rezultă că, prin excepţie de la prevederile art. 32, construcţiile executate fară autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului, cât şi construcţiile, lucrările şi amenajările cu caracter provizoriu executate pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă de autoritatea administraţiei publice de pe raza unităţii administrativ-teritoriale unde se află construcţia, fară emiterea unei autorizaţii de desfiinţare, fară sesizarea instanţelor judecătoreşti şi pe cheltuiala contravenientului, legiuitorul având în vedere la adoptarea acestor modificări necesitatea reglementării expli
cite a situaţiei construcţiilor cu caracter provizoriu edificate pe terenul aparţinând domeniului public şi privat al oraşelor, în considerarea priorităţii interesului public în faţa celui privat şi prin evidenţierea atribuţiilor autorităţii publice locale.
Deşi aceste dispoziţii legale au intrat în vigoare ulterior emiterii dispoziţiei nr. 1364/2009, Curtea reţine că premisele priorităţii interesului public în raport de cel privat şi ale caracterului provizoriu al construcţiei, condiţionat de aprecierea emitentului autorizaţiei, existau şi la momentul la care a fost dată dispoziţia nr. 1364 din 14 mai 2009.
Pentru toate aceste motive, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., a admis recursul şi a modificat sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
