Legea nr. 290/2003 prevede un termen maxim de 2 ani, disponibilităţile băneşti fiind un criteriu în raport de care termenul de un an poate fi prelungit până la doi ani; fără a se fi stabilit prin lege un alt moment la care plata despăgubirilor să fie efectiv realizată, nu se poate reţine că creanţa ar deveni exigibilă la o dată neprecizată, în funcţie alocările cuvenite pârâtei din bugetul de stat.
Neacordarea după mai mult de un an/ doi ani de la comunicarea deciziei administrative de acordare a despăgubirilor semnifică, în raport de argumentul final din Decizia nr. 1655/2009 a , că se întârzie „într-un mod excesiv acordarea despăgubirilor”. Reclamantul s-a adresat instanţei de judecată pentru ca dreptul său recunoscut prin actul autorităţii administrative să nu fie doar teoretic, căci îndreptăţirea reclamantului nu era aceea de a se afla în posesia unei decizii administrative favorabile, ci aceea de a i se acorda despăgubiri pentru un bun de care a fost deposedat abuziv. Aşa cum a constatat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea dată în cauza Faimblat c. României (parag. 39), „există o diferenţă importantă între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii şi cele derulate în realitate”, iar reclamantului nu i-a fost oferită „nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul acestei etape a procedurii” (parag. 40).
Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 640 din 14 februarie 2013
Prin sentința civilă nr. 138/CA din 22.05.2012 Tribunalul Neamț a hotărât următoarele: a admis acțiunea formulată de reclamantul S.P. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pe care a obligat-o să plătească reclamantului suma de 156.275,4 lei cu titlu de despăgubire și sumele rezultate din actualizarea în raport de indicele de creștere a prețurilor de consum a sumei de 62.510,16 lei de la data de 28.03.2009 la data plății efective și a sumei de 93.765,24 lei de la data de 28.03.2010 la data plății, precum și la plata sumei de 39,3 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin hotărârea nr. 108/20.02.2008 emisă de Comisia Județeană Neamț pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 reclamantului i s-au acordat despăgubiri bănești în sumă totală de 156.275,4 lei.
Cererea reclamantului privind plata sumei stabilite prin hotărârea comisiei județene a fost înregistrată la pârâtă sub nr. 007645 din 28.03.2008. La această solicitare, pârâta a comunicat reclamantului, la data de 5.05.2011, că plata se va efectua în baza art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, că nealocarea sumelor conduce la prelungirea perioadei de plată peste termenul prevăzut de actul normativ.
Sunt de reținut dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, dispoziții imperative care prevăd plata în termen de un an, maximum doi ani. Referirea la „disponibilitățile bănești” din cuprinsul legii nu primite autorității publice amânarea plății mai mulți ani, respectiva referire fiind doar de natură să ducă la efectuarea plății în termenul maxim de doi ani și nu în cel de un an.
Prin H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 s-a prevăzut procedura de plată a despăgubirilor. Se au în vedere dispozițiile art. 18, reclamantul încadrându-se în ipoteza de la litera c), despăgubirile sale depășind suma de 100.001 lei. Prin urmare, reclamantul era îndreptățit ca în termen de 1 an de la comunicarea hotărârii comisiei județene să primească tranșa de 40% din suma stabilită, urmând ca în cel de-al doilea an, să primească tranșa de 60%.
Apărarea pârâtei că nu dispune de sumele necesare efectuării plății nu este de natură să ducă la respingerea cererii. Condiționarea plății sumelor de disponibilitatea pârâtei de a le prinde în buget ar lipsi reclamantul de o despăgubire efectivă, drepturile prevăzute de Legea nr. 290/2003 putând fi valorificate doar la nivel declarativ, încălcându-se principiile care decurg din hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului date în cauzele Faimblat c. Romania și Katz c. România, respectiv dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Se constată ca fiind întemeiată și cererea reclamantului de actualizare a sumei în raport de rata inflației avându-se în vedere art. 18 alin. (6) din H.G. nr. 1120/2006. în cauză se impune reactualizarea și a primei tranșe din sumă cuvenită reclamantului, principiul reparării integrale a prejudiciului impunând ca despăgubirile să corespundă, prin cuantumul lor, valorii reale a bunurilor din momentul efectuării plății (situație reținută în Decizia nr. XXI/2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție). Având în vedere însă precizările reclamantului cu privire la perioada pentru care solicită reactualizare, se va da eficiență poziției procesuale a acestuia și va dispune reactualizarea sumei de 62.510,16 lei (reprezentând prima tranșă) de la data de 28.03.2009, respectiv de la expirarea termenului de 1 an în care se impunea a fi făcută prima plată și a sumei de 93.765,24 lei (a doua tranșă), de la data de 28.03.2010.
în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat prezentul recurs în motivarea căruia, invocând art. 304 pct. 9 și art. 3041C.proc.civ., a susținut următoarele:
Din art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 rezultă că plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație. Sumele alocate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului de stat, iar sumele plătite de A.N.R.P. ca despăgubiri pe Legea nr. 290/2003 sunt publice, fiind publicate pe site-ul anrp.gov.ro. Aceste fonduri sunt alocate pentru plata de despăgubiri care au fost acordate în baza mai multor legi, respectiv, Legea nr. 9/1998, Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 290/2003.
Sunt de reținut dispozițiile art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și interpretarea Recomandării/Rec/C.M./2007/7 prin care se stabilește că: „având în vedere împrejurările cauzei și volumul de activitate al autorității administrative competente în materia soluționării cererilor de acordare a cetățeniei române”, termenul rezonabil reglementat de art. 41 din Cartă trebuie analizat în circumstanțele date. în interpretarea dată se consideră că nu poate fi vorba de încălcarea art. 10 din Convenția europeană asupra cetățeniei atunci când există foarte multe cereri depuse, iar mijloacele folosite se dovedesc insuficiente.
Cu referire la termenul rezonabil instanța europeană a admis că supraîncărcarea temporară a rolului unui tribunal nu angajează responsabilitatea internațională a statelor contractante dacă acestea adoptă măsurile de natură să remedieze asemenea situație.
Aspectele problematice care au fost relevate prin Hotărârea-pilot în cauza Maria Atanasiu și alții c. României se regăsesc și se explică prin numeroasele solicitări adresate A.N.R.P. care au condus la un număr mare de litigii. Sunt importante aspectele reținute de Curte referitoare la capacitatea administrativă a C.C.S.D. (A.N.R.P) la paragrafele 222, 223, 224. Situația observată de Curte privește întregul proces de restituire și de acordare a despăgubirilor.
Implementarea recomandărilor puse în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot urmează a se realiza prin noile măsuri legislative propuse.
Prin Decizia nr. 270/2010 a Prim-ministrului a fost instituit Comitetul interministerial privind procesul de reformare a legislației și procedurilor din domeniul restituirii proprietăților care are ca principală atribuție identificarea soluțiilor optime care să conducă la eficientizarea procesului de restituire a proprietăților.
Examinând hotărârea recurată în raport de motivele de recurs și de dispozițiile art. 3041C.proc.civ., curtea de apel a constatat următoarele:
Decizia administrativă prin care reclamantului i s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003 (hotărârea nr. 109/20.02.2008) avea un termen maxim de de 2 ani de la data comunicării acesteia către reclamant. în acest sens, dispozițiile alin. (2) al art. 10 din Legea nr. 290/2003 sunt neechivoce; potrivit textului despăgubirile „vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei județene”, teza ultimă a textului prevăzând că „plata lor se poate face și în rate, în maximum 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești ale direcțiilor prevăzute la art. 11 alin. (1)”. Așadar, legea prevede un termen maxim de 2 ani, disponibilitățile bănești fiind un criteriu în raport de care termenul de un an poate fi prelungit până la doi ani; fără a se fi stabilit prin lege un alt moment la care plata despăgubirilor să fie efectiv realizată nu se poate reține că creanța ar deveni exigibilă la o dată neprecizată, în funcție alocările cuvenite pârâtei din bugetul de stat.
Având în vedere că Legea nr. 290/2003 stabilește un termen maxim de 2 ani pentru acordarea despăgubirilor, art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 nu poate fi interpretat, așa cum susține recurenta, în sensul că „limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat” ar fi o condiționare de care este ținută pentru a face plata, fără a se ține seama de termenul maxim de 2 ani.
Supus controlului de constituționalitate sub aspectul amânării executării obligațiilor bănești aflate în sarcina statului, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003 a fost constatat ca fiind constituțional prin Decizia nr. 1655/2009 pronunțată de Curtea Constituțională (M.Of. nr. 54/24.01.2010). Prin această decizie s-a reținut că termenul de un an nu aduce atingere dreptului de proprietate al acestora din urmă, considerându-l o limitare rezonabilă în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat, legiuitorul nefăcând altceva să dea expresie acestor imperativelor impuse de „interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept”, „executarea obligațiilor bănești aflate în sarcina statului putând fi condiționată de instituirea unor termene de executare a acestora în funcție de disponibilitățile financiare alocate anual în bugetele instituțiilor însărcinate, în numele statului, cu executarea lor”. Un alt argument reținut în respingerea excepției de neconstituționalitate a fost și acela că „art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003 nu împiedică, nu anulează și nu întârzie într-un mod excesiv acordarea despăgubirilor sau compensațiilor bănești cuvenite beneficiarilor”.
Constatând că la mai mult de un an/ doi ani de la comunicarea deciziei administrative de acordare a despăgubirilor, acestea nu i-au fost acordate – ceea ce semnifică, în raport de argumentul final din Decizia nr. 1655/2009, că se întârzie „într-un mod excesiv acordarea despăgubirilor” – reclamantul s-a adresat instanței de judecată pentru ca dreptul său recunoscut prin actul autorității administrative să nu fie doar teoretic, căci îndreptățirea reclamantului nu ara aceea de a se afla în posesia unei decizii administrative favorabile, ci aceea de a i se acorda despăgubiri pentru un bun de care a fost deposedat abuziv. Așa cum a constatat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea dată în cauza Faimblat c. României (parag. 39), „există o diferență importantă între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii și cele derulate în realitate”, iar reclamantului nu i-a fost oferită „nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei etape a procedurii” (parag. 40).
Această instanță nu poate reține nici apărarea recurentei potrivit căreia sumele care îi sunt alocate anual din bugetul de stat servesc pentru acordarea despăgubirilor prevăzute prin mai multe legi cu caracter reparatoriu. în vederea unificării cadrului legislativ în materia acordării despăgubirilor (unul dintre argumentele reținute în expunerea de motive), prin art. 1 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (M.Of. nr. 446/29.06.2007) despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 290/2003 li s-a aplicat procedura prevăzută la Capitolul V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. La scurt timp aceste dispoziții [art. 1 alin. (4) și (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005] au fost abrogate prin O.U.G. nr. 93/2007 pentru modificarea și completarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente (M.Of. nr. 671/01.10.2007), în expunerea de motive reținându-se că adoptarea ordonanței de urgență se face „în vederea evitării oricăror întârzieri care ar putea apărea în procesul de acordare a despăgubirilor dispuse în baza dispozițiilor Legii nr. 290/2003 […], ca urmare a intrării în vigoare a procedurii reglementate de cap. V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005”, precum și „în vederea evitării oricăror inechități în aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, față de o categorie a populației și așa defavorizată”. Preambulul ordonanței relevă intenția legiuitorului de a consacra o modalitate diferită, mai urgentă, de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 290/2003 în raport cu alte acte reparatorii.
Argumentele recurentei cu privire la Convenția europeană asupra cetățeniei semnată de statele membre ale Consiliului Europei sunt străine de natura cauzei având în vedere că această convenție stabilește, așa cum se arată în art. 1, principii și reguli în materie de cetățenie, precum și regulii care determină obligațiile militare în caz de pluralitate de cetățenii.
Hotărârea-pilot dată de CEDO la data de 12.10.2010 în cauza Atanasiu c. României nu poate fi invocată de pârâtă, autoritate a statului român, împotriva reclamantului. Așa cum s-a arătat deja, mecanismul de acordare a despăgubirilor prin convertirea în acțiuni la Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este aplicabil, ca efect al O.U.G. nr. 93/2007, despăgubirilor acordate prin Legea nr. 290/2003. De aceea, reamintind, în parag. 237, că „procedura hotărârii-pilot are menirea de a permite ca remediul cel mai rapid posibil să fie oferit la nivel național tuturor persoanelor afectate de problema structurală identificată prin hotărârea-pilot”, Curtea a reținut că „se poate decide amânarea tuturor cererilor similare în esență pentru perioada de timp necesară punerii în aplicare a măsurilor cu caracter general menite să rezolve respectiva problemă structurală”. Deși a reținut, în parag. 241, existența unui număr foarte mare de cereri îndreptate împotriva României, referitoare la același tip de contencios, Curtea a hotărât să suspende pentru o perioadă de 18 luni „analiza tuturor cererilor rezultate din aceeași problematică generală, în așteptarea adoptării de către autoritățile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație”. Asemenea celorlalte termene analizate în prezenta cauză și acest termen a fost depășit, incertitudinea realizării efective a dreptului recunoscut reclamantului printr-o decizie administrativă menținându-se în cazul în care acțiunea sa ar fi respinsă ca efect al admiterii prezentului recurs.
Față de cele ce preced, instanța a constatat că nu pot fi reținute motivele de modificare ori de casare a hotărârii recurate.
(Judecător Gabriela Mona Ciopraga)
