Despăgubirile sau compensaţiile băneşti stabilite prin hotărârea comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 se achită beneficiarilor în termenele special prevăzute, de 1 an, respectiv 2 ani Despăgubiri, penalităţi


Pentru a pronunta aceasta sentinta, tribunalul în raport de înscrisurile aflate la dosar si de dispozitiile Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despagubiri sau compensatii cetatenilor români pentru bunurile proprietatea acestora, sechestrate, retinute sau ramase în Basarabia, Bucovina de Nord si Tinutul Herta, ca urmare a starii de razboi si a aplicarii Tratatului de Pace între România si Puterile Aliate si Asociate, semnat la Paris, la 10 februarie 1947, a retinut ca actiunea reclamantilor este întemeiata.

Astfel, a retinut instanta de fond ca reclamantilor le-a fost recunoscut dreptul de a primi despagubiri pentru bunurile ramase în Basarabia, în urma aplicarii Tratatului de Pace dintre România si Puterile Aliate, semnat la Paris în 10 februarie 1947, în suma de 199.586 lei, prin Hotarârea nr. 262/2007 a Institutiei Prefectului Judetului Galati.

Potrivit art. 18 alin. 5 lit. c din HG nr. 1120/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 290/2003, compensatiile banesti stabilite prin hotarârile comisiei judetene, ori a municipiului Bucuresti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 se platesc, atunci când cuantumul depaseste 100.001 lei în 2 transe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, 40 % în primul an si 60 % în anul urmator.

Cum, în speta, reclamantilor le-a fost achitata prima transa de 79.834,40 lei în decembrie 2007, era necesar ca si transa a II-a, reprezentând diferenta între 199.586 lei si suma platita, adica 119.751,60 lei, sa fie achitata pâna în luna decembrie 2008.

De asemenea, tribunalul nu a putut primi apararea pârâtei, potrivit careia neplata în întregime a sumei datorate nu reprezinta refuz nejustificat, deoarece, la rândul ei, nu a primit fondurile necesare de la Ministerul Finantelor Publice: dispozitia legala este imperativa, în sensul ca plata sa fie facuta pe parcursul a 2 ani consecutivi (art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/ 2006 ).

Împotriva acestei sentinte a declarat recurs pârâta ANRP Bucuresti, criticând hotarârea pronuntata de prima instanta pentru nelegalitate si netemeinicie, sustinând ca în data de 16.03.2007 Institutia Prefectului Judetului Galati a emis pe numele intimatilor RI si RV Hotarârea nr. 262, prin care s-a stabilit cu titlu de despagubire suma de 199.586 lei, compensatii banesti pentru bunurile autorilor MV si ME , sechestrate, retinute sau ramase în Basarabia, ca urmare a refugiului.

Urmând procedura legala stabilita de prevederile art. 18 din HG 1120/2006, reclamantul RI a depus o cerere de plata la Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor cu nr. 1710/05.04.2007.

A mai aratat recurenta ca Serviciul pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 din cadrul Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor a dispus, în data de 03.12.2007, pentru fiecare din beneficiarii Hotarârii nr. 262/2007, plata transei I în cuantum de 79.834,40 lei, reprezentând procentul de 40% din suma, plata efectuata conform prevederilor art. 18, alin. (5) litera c din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.290/2003.

Totodata, a mentionat ca în cererea de chemare în judecata intimatii RI si RV a solicitat obligarea ANRP -Serviciul pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 la plata celei de a doua transe din suma stabilita de Hotarârea nr. 262/2007, conform prevederilor art. 18 alin 6 din HG nr. 1120/2006.

Fata de speta dedusa judecatii, a învederat recurenta ca dispozitiile art. 18 alin. (5) din H.G. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003, prevad compensatiile banesti stabilite prin hotarârea comisiei judetene ori a municipiului Bucuresti pentru aplicarea Legii nr.290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr.290/2003, (…) se achita beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinatie în bugetul de stat, astfel: a)integral, daca cuantumul acestora nu depaseste 50.000 lei; b) esalonat în doua transe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an si 40% în anul urmator, daca cuantumul despagubirilor se încadreaza între 50.001 lei si 100.000 lei; c) esalonat în doua transe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an si 60% în anul urmator, daca cuantumul compensatiilor depaseste 100.001 lei”.

Din acest text de lege a precizat recurenta ca rezulta ca plata despagubirilor este conditionata de existenta în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu aceasta destinatie.

Mentioneaza ca prevederile art. 18 alin. (5) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003 privind esalonarea platii pe parcursul a 2 ani consecutivi, sunt aplicabile doar în situatia în care sunt alocate suficiente fonduri de la bugetul de stat pentru plata despagubirilor stabilite în baza Legii nr.290/2003.

În perioada 2006 – decembrie 2010, în cadrul Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 au fost înregistrate un numar de 4937 dosare constituite în vederea platii despagubirilor stabilite prin hotarârile comisiilor judetene/municipiului Bucuresti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, iar dintre acestea pentru un numar de 1276 a fost achitata prima transa de despagubiri.

Sub acest aspect arata recurenta ca estimând cuantumul hotarârilor emise în aceasta perioada si neplatite pâna în prezent (transa I), la un cuantum mediu de despagubiri de 250.000 lei/hotarâre emisa, rezulta un necesar de 915.250.000,00 lei.

Totodata, învedereaza recurenta ca urmeaza a fi platita si transa a doua pentru hotarârile pentru care a fost achitata prima transa de despagubiri în perioada 2006 – 2010.

Prin urmare, a sustinut recurenta ca pâna la sfârsitul anului 2009, Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor i-a fost alocata de catre Ministerul Finantelor Publice pentru plata despagubirilor o suma totala de 704.085.968 lei, astfel: 309.223.968 lei în anul 2007;251.417.000 lei în anul 2008; 157.995.000 lei în anul 2009, sumele acordate pentru plata despagubirilor scazând de la an la an.

Totodata, recurenta a facut precizarea ca fondurile, reprezentând despagubiri civile, alocate din bugetul de stat Autoritatii Nationale pentru Restituirea proprietatilor, sunt acordate în baza: Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensatii cetatenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicarii Tratatului dintre România si Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940; Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 si Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despagubiri sau compensatii cetatenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, retinute sau ramase în Basarabia, Bucovina de Nord si Tinutul Herta, ca urmare a starii de razboi si a aplicarii Tratatului de Pace între România si Puterile Aliate si Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947.

De asemenea, a subliniat recurenta faptul ca Legea nr. 290/2003 nu presupune restituirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile, ci acordarea unor masuri reparatorii, având în vedere posibilitatile economice si financiare ale tarii, în raport cu alte necesitati si prioritati economice si sociale, în a caror evaluare si satisfacere legiuitorul este suveran.

În aceste conditii se impune a se constata ca, în absenta disponibilitatilor banesti ale statului, raportat la dificultatile prin care trece economia tarii, s-ar stabili în sarcina ANRP o obligatie imposibil de realizat si care este în natura sa afecteze principiul egalitatii de tratament, recunoscut atât în plan intern cât si în plan european si în al doilea rând, din ratiuni financiare creantele asupra statului pot fi limitate sau esalonate la plata si nu pot fi platite decât în conditiile de solvabilitate, principii care nu sunt înlaturate de jurisprudenta C.E.D.O.

A precizat recurenta ca potrivit dispozitiilor art. 2 lit. i) din Legea 554/2004, prin refuz nejustificat de a solutiona o cerere se întelege exprimarea explicita, cu exces de putere, a vointei de a nu rezolva cererea unei persoane, iar neplata, pâna în prezent, a transei a II-a din despagubirile stabilite prin Hotarârea nr. 262/2007 nu dovedeste refuzul nejustificat al A.N.R.P. Serviciul pentru Aplicarea Legii 290/2003 de a solutiona cererea de plata a despagubirilor adresata de intimatii Rosca I si R V.

Mai mult, arata ca din dispozitiile cuprinse în art. 18 alin (6) din HG 1120/2006 rezulta ca pe cale legala s-a stabilit calea de urmat în situatia în care nu se respecta termenele de plata ale compensatiilor banesti, respectiv actualizarea sumelor neplatite în raport de indicele de crestere a preturilor de consum din ultima luna pentru care acest indice a fost publicat de catre Institutul National de Statistica fata de luna decembrie a anului anterior.

S-a solicitat admiterea recursului asa cum a fost formulat.

Recursul este nefondat.

Recurenta a invocat motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila care are în vedere faptul ca hotarârea pronuntata este lipsita de temei legal ori a fost data cu încalcarea sau aplicarea gresita a legii, în ambele cazuri fiind avuta în vedere, ca regula, încalcarea legii de drept material.

Hotarârea este lipsita de temei legal, atunci când din modul în care este redactata hotarârea nu se poate determina daca legea a fost sau nu corect aplicata, ceea ce înseamna ca lipsa de temei legal nu trebuie confundata cu încalcarea legii sau cu nemotivarea, instanta de recurs trebuind sa constate ca hotarârea nu a fost motivata în drept ori ca în legislatia în vigoare la data pronuntarii hotarârii atacate nu exista un text care sa justifice solutia data în speta.

Hotarârea a fost data cu încalcarea sau aplicarea gresita a legii, ceea ce înseamna ca instanta a recurs la textele de lege aplicabile spetei dar, fie le-a încalcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat gresit.

În cauza de fata nu sunt însa aplicabile aceste motive, legea fiind corect aplicata, dupa cum urmeaza:

Potrivit art. 10 alin. 2 din Legea 290/2003: „Despagubirile sau compensatiile banesti vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotarârii comisiei judetene ori a municipiului, dupa caz, sau a hotarârii prevazute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face si în rate, în maximum 2 ani, în functie de disponibilitatile banesti ale directiilor prevazute la art. 11 alin. (1)”.

În acelasi sens art. 18 alin (5) din H.G. 1120/2006 invocat si de recurenta arata ca, drepturile banesti stabilite prin hotarârea comisiei judetene ori a municipiului Bucuresti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, (…) se achita beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinatie în bugetul de stat, astfel:

a) integral, daca cuantumul acestora nu depaseste 50.000 lei RON;

b) esalonat în doua transe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an, si 40% în anul urmator, daca cuantumul despagubirilor se încadreaza între 50.001 lei RON si 100.000 lei RON;

c) esalonat în doua transe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an si 60% în anul urmator, daca cuantumul compensatiilor depaseste 100.001 lei RON”.

Din enuntarea dispozitiilor legale mai sus prezentate, rezulta ca interpretarea data acestora de recurenta nu poate fi retinuta ca fiind întemeiata, deoarece sintagmele „în functie de disponibilitatile banesti” sau „în limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinatie în bugetul de stat”, nu pot fi interpretate decât în cadrul termenelor prevazute expres de aceste dispozitii legale, de 1 an sau 2 ani, ce curg de la comunicarea hotarârii comisiei judetene ori a municipiului Bucuresti privind acordarea despagubirilor.

Astfel, interpretarea care se impune a fi data dispozitiilor legale analizate este aceea ca despagubirile la care beneficiarii sunt îndreptatiti se platesc în termenul de un an respectiv 2 ani, în functie de cuantumul acestora, limitarea în raport de „sumele aprobate anual cu aceasta destinatie în bugetul de stat”, neavând aplicabilitate decât în cadrul termenelor expres prevazute de dispozitiile legale si putând determina despagubirea cu prioritate a anumitor persoane însa numai în cadrul acestor termene.

Daca s-ar accepta punctul de vedere al recurentei în sensul ca prioritate în aplicarea dispozitiilor legale ar avea limitarea sumelor prin bugetul de stat si numai dupa aceasta termenele expres prevazute de lege s-ar ajunge la situatia ca obligatia de plata stabilita legal în termene imperative, ar deveni, asa cum a rezultat si din considerentele sentintei recurate, una pur potestativa, fiind suficient sa nu se prevada în bugetul de stat sume necesare platii despagubirilor la care persoanele beneficiare ale Legii 290/2003 sunt îndreptatite pentru ca plata acestora sa fie amânata sine die.

Curtea a apreciat ca daca s-ar interpreta dispozitiile legale în acest sens, chiar dreptul reclamantei la despagubiri, definitiv stabilit urmare a procedurii prevazute de Legea 290/2003 ar fi lipsit de substanta.

În consecinta, raportat la considerentele mai sus aratate si potrivit art. 312 alin. 1 Cod procedura civila recursul formulat în cauza a fost respins ca fiind nefondat.