Natură juridică. Instanţa competentă să-i verifice legalitatea
Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea unei dispoziţii emise de Primarul comunei E. în aplicarea Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Astfel, reclamantul Prefectul judeţului A. a solicitat Tribunalului Arad anularea Dispoziţiei nr. 988 din 18 septembrie 2007 emisă de Primarul comunei E. în aplicarea Legii nr. 10/2001, dispoziţie prin care s-a propus acordarea de despăgubiri doamnei M B. pentru un imobil a cărui restituire a solieitat-o aceasta, în baza Legii nr. 10/2001.
Examinând chestiunea competenţei de soluţionare a acestei cauze de către instanţele de administrativ. Curtea constată că, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/20001. ..decizia sau. după caz. dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate Ji atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului in a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau. după caz. al entităţii investite cu soluţionarea notificării. în termen de 30 de zile de la comunicare ”.
Curtea observă că această reglementare permite atacarea dispoziţiei emise în temeiul acestei legi. de către persoana îndreptăţită, „la secţia civilă a tribunalului” în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau. după caz. al entităţii învestite cu
soluţionarea notificării. Curtea remarcă faptul că textul legal face referire la ..persoana care se pretinde îndreptăţită”, fiirâ a determina înţelesul acestei noţiuni
Pe de altă parte. în justificarea competenţei instanţelor de contencios administrativ, reclamantul Prefectul judeţului a invocat dispoziţiile art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Norme aprobate prin H.G. nr. 250 din 7 martie 2007′. Conform art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, „instituţia prefectului va exercita controlul de legalitate asupra dispoziţiilor de restituire emise de primari şi de preşedinţii consiliilor judeţene, iar in cazul in care se apreciază că acestea au fost ilegale (de exemplu, in cazul in care se restituie in natură un imobil pentru care nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate sau notijicatorul nu face dovada calităţii de moştenitor al fostului proprietar), vor fi contestate ţ>e calea contenciosului administrativ in temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, cu modificările şi completările ulterioare, şi a! Legii contenciosul administrativ nr. 554/2004. cu modificările ulterioare “,
Aşadar, conform acestei reglementări. în exercitarea controlului de legalitate exercitat de Prefect asupra actelor emise de autorităţile locale, acesta are dreptul de a contesta pe calea contcnciosului administrativ, dispoziţiile emise de primari în aplicarea Legii nr. 10/2001.
Curtea reţine, aşadar, că stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ în soluţionarea acţiunii judiciare formulate de prefect împotriva unei dispoziţii emise de primar în aplicarea Legii nr. 10/2001 este reglementată în mod expres printr-o Hotărâre de Guvern, şi prin derogare de textul general prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
In această privinţă. Curtea reţine că textul art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 derogă de la textul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în aplicarea căruia a fost emis. Curtea remarcă faptul că art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte în mod expres competenţa secţiei civile a tribunalului în soluţionarea acţiunilor formulate împotriva actelor emise de autorităţile competente în aplicarea acestei legi.
Or, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24 din 27 martie 2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „actele normative date in executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit in limitele şi potrivit normelor care le ordonă ”.
Dc asemenea, potrivit art. 79 alin. (1) din acelaşi act normativ, „la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziţii se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legii, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului şi altor acte de nivel superior”.
Curtea aminteşte, totodată, că. potrivit art. 126 alin. (2) din României. „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege
Aşadar, conform textului constituţional citat, este neconstituţională stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti prin acte normative inferioare legii, respectiv prin hotărâri de guvern.
în aceste condiţii. Curtea nu poate da eficienţă art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 – această reglementare contravenind atât art. 4 alin. (3) şi art. 79 alin. (I) din Legea nr. 24 din 27 martie 2000, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cât şi articolului 126 alin. (2) din Constituţia României.
1 Publicată în M. Of nr. 227 din 3 aprilie 2007.
Faptul că nu poate fi invocată excepţia de nelegalitate a acestui text normativ – deoarece are caracter normativ, iar art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu permite invocarea excepţiei de nelegalitate decât în privinţa actelor administrative individuale – nu poate conduce la concluzia imposibilităţii înlăturării de la aplicare a unui text care contravine flagrant unor dispoziţii legale de forţă juridică superioară
în consecinţă, apreciind că art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 contravine atât art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. art. 4 alin. (3) şi art. 79 alin. (I) din Legea nr. 24 din 27 martie 2000. cât şi articolului 126 alin. (2) din Constituţia României, Curtea va înlătura aplicarea acestora în prezenta cauză, urmând a stabili competenţa de soluţionare a prezentei acţiuni în raport cu dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspcct, Curtea aminteşte că 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 permite atacarea dispoziţiei emise în temeiul acestei legi. de către persoana îndreptăţită, „la secţia civilă a tribunalului” în a cărui circumscripţie se atlă sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării. Curtea remarcă, de asemenea, faptul că textul legal face referire la ..persoana care se pretinde îndreptăţită”. Iară a determina înţelesul acestei noţiuni.
Dacă este indiscutabilă competenţa secţiei civile a tribunalului în soluţionarea în primă instanţă a acestor cauze, se impune stabilirea sferei persoanelor care se pretind „îndreptăţite”, la care face referire textul respcctiv.
în acest sens. Curtea apreciază că sensul noţiunii trebuie interpretat în raport cu celelalte reglementări cuprinse în actul normativ din care face porte reglementarea în discuţie, respectiv Legea nr. 10/2001, în conformitate cu principiul prevăzut de art. 982 C. civ., potrivit căruia „toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dăndu-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg
în acest sens. Curtea reţine că art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „sunt îndreptăţite, in înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând in restituire în natură sau, după caz, prin echivalent:
a) persoanele fizice, ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora;
b) persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv;
c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptăţirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiţionată de continuarea activităţii ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fie fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar acestea să-şi fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989. dacă. prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată sau interzisă, precum şi partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă şi-au reluat activitatea în condiţiile legii”.
Din această dispoziţie rezultă că prin persoană îndreptăţită, legiuitorul a înţeles persoana îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul acestei legi. acesta fiind sensul în care este utilizată noţiunea şi în cadrul 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, referirea exclusiv la persoana îndreptăţită ar conduce la ideea că în cazul în care dispoziţia primarului este atacată de o altă persoană nu ar fi competentă secţia civilă a tribunalului. O asemenea interpretare ar conduce la consecinţa că unul şi acelaşi act ar putea fi atacat la instanţe diferite în funcţie de persoana care îl atacă.
Curtea apreciază eâ o asemenea interpretare nu este în concordanţă cu intenţia legiuitorului.
in acest sens, Curtea precizează că şi într-o altă dispoziţie legală este stabilită competenţa secţiei civile a tribunalului în această materie, respectiv prin art. II din titlul I al Legii nr. 247/2005. conform cărora ..deciziile sau dispoziţiile ori. după caz. ordinele conducătorilor autorităţilor administraţiei publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (l) din Legea nr. 10/200/ privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. republicată, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării in vigoare a prezentei legi şi nevalorificate, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului in a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, in termen de 12 luni de la data intrării in vigoare a prezentei legi’, în această dispoziţie legală nu este indicată sfera persoanelor ce pot ataca actele respective, rezultând de aici că indiferent de calitatea reclamantului persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, terţ sau prefect – competenţa aparţine secţiei civile a tribunalului, iar nu secţiei de contencios administrativ.
în acest context. Curtea apreciază că şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se impune a fi interpretat prin analogie, în sensul că, indiferent de calitatea reclamantului persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, terţ sau prefect – competenţa aparţine secţiei civile a tribunalului, iar nu sccţici de contencios administrativ.
Referire;» exclusivă la persoana care se pretinde îndreptăţită, cuprinsă în art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, constituie, în acest cadru, o precizare a persoanelor care, în cele mai multe cazuri, formulează astfel de acţiuni împotriva actelor emise de autorităţi în temeiul Legii nr. 10/2001, iar nu ca o limitare a sferei persoanelor care pot ataca, la secţia civilă a tribunalului, aceste acte.
în consecinţă. Curtea apreciază că – în raport cu dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 competenţa soluţionării acţiunii formulate de Prefectul judeţului A, având ca obiect anularea Dispoziţiei nr. 988 din 18 septembrie 2007 emisă de Primarul comunei E. in aplicarea Legii nr. 10/2001, revine Secţiei civile a Tribunalului Arad, iar nu Secţiei de contencios administrativ.
Având în vedere cele arătate mai sus. Curtea, apreciind că recursul este întemeiat, îl va admite şi va trimite cauza spre rejudecare la instanţa competentă – Tribunalul Arad, Secţia civilă.
C.A. Timişoara, s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 316 din 19 martie 2008
Notă: Este necesară o precizare legată de raporturile dispoziţie prin care se propune acordarea de despăgubiri şi aceea de restituire în natură: cum se explică faptul că prima are o natură civilă în vreme ce, cea din urmă este un act administrativ veritabil?
Explicaţia trebuie să pornească de la însăşi denumirea paradoxală a actului juridic din prezenta sjîeţă: disţxizifie (termen cu valenţe imperative) care conţine o … pro/xinerc (termen care în niciun caz nu poate sugera vreo constrângere la care să fie supus particularul), în realitate, utilizarea noţiunii de dispoziţie este nefericită. Manifestarea de voinţă a primarului este o veritabilă propunere care, pentru a-şi putea produce efectele, trebuie acceptată (cel puţin de principiu) de către particular. Astfel, dacă poate fi concepută restituirea în natură a unui imobil fără consimţământul beneficiarului, în niciun caz restituirea în echivalent nu este posibilă într-o atare manieră, cu atât mai mult cu cât potrivit legii.
particularul are un drept de opţiune între mai multe forme de restituire în echivalent: alte bunuri, servicii, participaţii la Fondul Proprietatea sau sume de bani.
