Legea nr. 50/1991, republicată, art. 28 alin. (1), art. 32 alin. (1), art. 33 alin. (4)
Conform art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, republicată: „în cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz: a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei; b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal”.
Potrivit art. 33 alin. (4) din Legea nr. 50/1991: „Prin excepţie de la prevederile art. 32, construcţiile executate fără autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al judeţelor, oraşelor ori comunelor vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă de autoritatea administraţiei publice competente, fără sesizarea instanţelor judecătoreşti şi pe cheltuiala contravenientului”
în condiţiile în care nu s-a făcut dovada faptului că proprietarul constructiilor/constructorul a fost sanctionat contravenţional, dispoziţia Primarului General nr. 1040/17 .07 .2000 nu este aplicabilă, aceasta referindu-se la acţiunea de „dezafectare şi degajare a construcţiilor provizorii, neautorizate, amplasate pe domeniul public al Municipiului Bucureşti”.
C.A. Bucureşti, s. a VIII-a cont. adm. şi fisc., decizia nr. 876 din 25 martie 2010, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 789 din 25 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii N.C. şi N.S. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Sectorului 2 şi Administraţia Domeniului Public Sector 2, a anulat în parte dispoziţia nr. 2615 din 4 iulie 2007 a Primarului Sectorului 2, în ce priveşte un număr de trei garaje edificate în baza autorizaţia de construire nr. 56 P din 12 mai 1997 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, a respins ca neîntemeiată cererea de repunere în situaţia anterioară şi a obligat pârâţii in solidar la plata sumei de 4000 lei, reprezentând cheltuieli de judceată.
In considerente, Tribunalul a reţinut că dispoziţia prin care s-a aprobat desfiinţarea celor trei garaje amplasate pe domeniul privat al Municipiului Bucureşti este nelegală, întrucât art. 33 din Legea nr. 50/1991, republicată, prevede că, prin derogare de la dispoziţiile art. 32, construcţiile executate fară autorizaţie de construire vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă. Garajele aflate în proprietatea reclamanţilor au fost ridicate în baza autorizaţiei de construire emise de Primăria Municipiului Bucureşti şi în parametrii autorizaţi. A mai constatat instanţa de fond că prevederile dispoziţiei nr. 1040 din 17 iulie 2000 a Primarului General nu sunt aplicabile în cazul garajelor reclamanţilor, deoarece, aşa cum se menţionează la art. 1, primarii sectoarelor au fost împuterniciţi să organizeze acţiunea de dezafectare doar a construcţiilor provizorii, neautorizate, amplasate pe domeniul
public al Municipiului Bucureşti. In ce priveşte capătul de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, Tribunalul a reţinut că nu s-au administrat dovezi cu privire la desfiinţarea garajelor.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs toate părţile.
Primarul Sectorului 2 a invocat nelegalitatea sentinţei, arătând că din cuprinsul autorizaţiei de construire invocate de reclamant rezultă caracterul provizoriu al construcţiilor, autorizaţia nefiind emisă pentru un anumit termen. Ca urmare, încetarea valabilităţii depinde doar de opţiunea autorităţii publice. Emiterea dispoziţiei de desfiinţare echi-
valează cu neprelungirea dreptului de ocupare a terenului. In aceste condiţii, din momentul emiterii dispoziţiei de desfiinţare, construcţia în discuţie este o construcţie neautorizată, devenind incident art. 33 alin. (4) din Legea nr. 50/1991. A mai invocat recurentul faptul că instanţa a dispus obligarea instituţiei la plata unor cheltuieli de judecată nejustificat de mari în raport de volumul de muncă depus de avocatul reclamanţilor.
In şedinţa publică din 21 ianuarie 2010, Primarul Sectorului 2 a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, ară
tând că, potrivit certificatului de urbanism nr. 29004 din 23 august 1996 şi autorizaţiei de construire 56P din 12 mai 1997, beneficiara acestor acte administrative este Asociaţia de locatari bl. 11, reprezentată de N.C., în calitate de preşedinte, B.F. şi N.S., şi nu de către reclamanţii-recurenţi, în calitate de persoane fiziec.
In certificatul de urbanism este menţionată Asociaţia drept proprietară a bateriilor de garaje. Procesul-verbal de recepţie nr. 29902 din 20 mai 2004 a fost încheiat între reprezentantul emitentului actului administrativ şi Asociaţia de locatari bl. 11, reprezentată de N.C., în calitate de preşedinte, şi de B.E. şi N.D., în calitate de membri.
Administraţia Domeniului Public Sector 2 a criticat soluţia instanţei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care actul atacat nu emană de la recurentă.
Apreciază recurenta că nu trebuia să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată, deoarece între A.D.P. şi Primărie există un raport de subordonare, A.D.P. executând ordinele date de Primarul Sectorului 2.
Recurenţii N. au arătat că la 28 noiembrie 2008 au depus la instanţă o cerere de suspendare a dispoziţiei nr. 2615/2007 .
La 6 ianuarie 2009, instanţa a respins cererea prin admiterea excepţiei lipsei de obiect, în sensul în care garajele fuseseră demolate ulterior introducerii acţiunii, fapt confirmat din adresa A.D.P. nr. 16083 din 4 decembrie 2008.
Analizând motivele de recurs, susţinerile părţilor şi prevederile legale aplicabile în materie, Curtea reţine următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale active formulată în cererea de chemare în judecată este o excepţie de fond absolută, astfel că poate fi invocată şi în faţa instanţei de recurs oricând (şi după împlinirea termenului de motivare a recursului).
In soluţionarea excepţiei, Curtea reţine că certificatul de urbanism nr. 29004 din 23 august 1996 este emis la cererea lui N.C., în calitate
de preşedinte al Asociaţiei de locatari bl. 11. Insă certificatul de urbanism este un act de informare, emis la cererea persoanei interesate. Este adevărat că prin cererea de emitere a certificatului se anunţă intenţia Asociaţiei de realizare a bateriei de garaje formate din trei
module şi a unei parcări auto pentru cinci locuri. Insă certificatul de urbanism nu facc dovada cu privire la proprietatea asupra garajelor.
Autorizaţia de construire 56P din 12 mai 1997 se referă la autorizarea amplasării a trei garaje şi parcare auto, cererea fiind formulată de „asociaţia de locatari bl. 11 pentru B.F., N.C. şi N.S.”. Având în
vedere că reclamanţii sunt menţionaţi în cererea de emitere a autorizaţia de construire ca titulari, Curtea apreciază că se justifică îndreptăţirea de a sta în judecată pentru susţinerea unei vătămări prin actul administrativ de desfiinţare a garajelor.
Pe fond, Curtea constată că garajele au fost executate la 20 mai 2004, dată la care termenul de valabilitate a autorizaţiei de construire expirase de mult timp (termenul de 6 luni de la data eliberării a expirat la 12 noiembrie 1997). însă art. 33 din Legea nr. 50/1991, republicată, se referă la contravenient, fiind aplicabil, astfel cum a reţinut instanţa de fond, prin coroborare cu art. 32, doar în situaţia constatării şi sancţionării contravenţiei, măsura desfiinţării construcţiei fiind una complementară sancţiunii contravenţionale.
Astfel, conform art. 32 alin. (1): „In cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz: a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei; b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal”. Iar conform art. 33 alin. (4) în vigoare la data emiterii actului administrativ: „Prin excepţie de la prevederile art. 32, construcţiile executate fară autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al judeţelor, oraşelor ori comunelor vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă de autoritatea administraţiei publice competente, fară sesizarea instanţelor judecătoreşti şi pe cheltuiala contravenientului”.
In speţă, nu s-a făcut dovada faptului că proprietarul construcţiilor/constructorul a fost sancţionat contravenţional. Astfel cum corect a reţinut Tribunalul, dispoziţia Primarului General nr. 1040 din 17 iulie 2000 nu este aplicabilă, aceasta referindu-se la acţiunea de „dezafectare şi degajare a construcţiilor provizorii, neautorizate, amplasate pe domeniul public al Municipiului Bucureşti”.
Curtea constată nelegalitatea dispoziţiei nr. 2615 din 4 iulie 2007, emisă în aplicarea art. 33 alin. (4) din Legea nr. 50/1991, republicată, şi a dispoziţiei Primarului General nr. 1040 din 17 iulie 2000. Susţinerile recurentului Primarul Sectorului 2 nu sunt întemeiate, întrucât dispoziţia priveşte „desfiinţarea unor lucrări de construcţii neauto-rizate”, temeiul de drept fiind cel sus-menţionat. Inaplicabilitatea celor două norme de drept în speţă atrage nelegalitatea dispoziţiei.
Pe de altă parte, Curtea constată că acţiunea nu este întemeiată decât în parte, deoarece din autorizaţia de construire rezultă că cele
trei garaje au fost construite de către trei locatari ai blocului 11: B.F., N.C. şi N.S. Deci reclamanţii N.C. şi N.S. nu fac dovada vătămării dreptului lor de proprietate decât cu privire la două garaje.
Curtea reţine că soluţia Tribunalului privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.D.P. este corectă, aceasta având calitate procesuală pe capătul 11 de cerere, dar în mod greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiilc în care acest capăt de cercre a fost respins. Pe fondul acestei cereri, Curtea constată că faptul desfiinţării garajelor rezultă din adresa nr. 16083 din 4 decembrie 2008 a A.D.P. Sector 2, avută în vedere de Tribunalul Bucureşti la respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ ca rămasă fară obiect (sentinţa nr. 37 din 6 ianuarie 2009). In aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, Curtea a obligat pârâţii la restabilirea situaţiei anterioare, prin reedificarea celor două garaje pe cheltuiala lor.
Cheltuielile de judecată suportate de reclamanţi în fond şi în recurs au fost admise în parte, urmând a fi suportate de recurentul-pârât Primarul Sectorului 2. Curtea a reţinut că acest pârât suportă întreaga culpă procesuală, litigiul fiind generat prin emiterea actului nelegal. Efectuarea operaţiunilor administrative şi materiale pentru punerea în aplicare a dispoziţiei Primarului nu antrenează culpa procesuală a
Având în vedere aceste considerente, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (3) coroborat cu art. 3041 C. proc. civ., a admis recursul şi a modificat sentinţa recurată în sensul reţinut.
