a) Instanţa de fond a stabilit competenţa de soluţionare a cererii reclamanţilor formulate împotriva unei dispoziţii de restituire a unui imobil, dispoziţie emisă conform Legii nr. 10/2001. reclamanţii fiind chiriaşi în acel imobil. în favoarea Judecătoriei Tulcea.
Din interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001practica judiciară a fost constantă în a considera că terţele persoane nu pot folosi calea prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 împotriva unei decizii sau dispoziţii de restituire în natură a unui imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Această interpretare este confirmată de faptul că actuala reglementare [art. 24 alin. (31) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost introdus prin Legea nr. 247/2005] stabileşte că numai persoana care se pretinde îndreptăţită la restituirea în natură a unui imobil ce face obiectul de reglementare al legii speciale poate contesta dispoziţia de respingere a notificării la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, astfel că reclamanţii, chiar dacă au invocat unele drepturi locative asupra imobilului restituit în natură către o persoană fizică, nu pot folosi procedura prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă suntem în prezenţa unei dispoziţii emise de primar, acesta nu este un act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004. iar competenţa instanţei de administrativ este exclusă.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect deciziile sau dispoziţiile de restituire se soluţionează de secţia civilă a tribunalului în a cănii circumscripţie teritorială se află în sediul unităţii deţinătoare, iar Legea nr. 10/2001 este lege specială şi se aplică regulile stabilite de ea în materie de competenţă.
Insă reclamanţii nu au calitate de persoane îndreptăţite pentru a putea folosi prevederile Legii nr. 10/2001, dar nici nu li sc poate îngrădi accesul liber la justiţie, drept consacrat de art. 21 din Constituţie, mai ales că dispoziţia de restituire constituie dovada dreptului de proprietate asupra imobilului.
Fiind vorba de o acţiune de drept comun, în conformitate eu art. I alin. (1) C. proc. civ., aceasta va 11 soluţionată de judecătorie.
Normele de competenţă sunt de strictă interpretare, iar în măsura în care sau legile speciale nu prevăd în mod expres competenţa materială a altei instanţe pentru soluţionarea în primă instanţă a unei anumite cereri, competenţa revine judecătoriei.
Cum, în speţă, nici Codul de procedură civilă, nici Legea nr. 10/2001 nu stabilesc competenţa instanţei în cazul acţiunilor formulate de terţele persoane împotriva dispoziţiei de restituire în natură, atunci se aplică regulile generale de competenţă, conform cărora judecătoria va soluţiona acţiunile.
i.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 4211 din 2 noiembrie 2007, în Jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc., 2007, sem. II, p. 397
b) Instanţa de fond a reţinut în mod corect că obiectul acţiunii cu care a fost învestită îl constituie anularea dispoziţiei nr. 6724 din 8 noiembrie 2006, emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti, pentru restituirea în natură a apartamentului situat în imobilul din Bucureşti.
Este adevărat că această dispoziţie are caracterul unui act administrativ, care însă a fost emis de autoritatea competentă în temeiul art. 7 alin. (6), art. 9 şi art. 25 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. republicată.
Or. din interpretarea prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată în M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005. rezultă că deciziile, respectiv dispoziţiile emise de autorităţile competente pentru restituirea/nerestituirea bunurilor imobile pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entităţii emitente.
I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 365 din 31 ianuarie 2008, în Jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc., 2008, sem. I, p. 550
Notă: iată un caz de jurisprudenţă divergentă la nivelul instanţei noastre supreme. în opinia noastră, cea de-a doua soluţie este cea corectă, soluţie întemeiată pe două argumente:
a) cel legal: potrivit art. 25.6. din Normele metodologice din 7 martie 2007 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, „Dispoziţia de aprobare a restituirii în natură este un act administrativ de putere care atestă restituirea proprietăţii
b) cel teoretic: dacă raportul juridic dintre primar şi particularul căruia i se restituie bunul în natură ar fi unul civil, atunci cei doi s-ar afla pe poziţii de egalitate juridică; în consecinţă, pentru a produce efecte juridice, dispoziţia de restituire în natură ar trebui acceptată de către beneficiar. Or, dacă am presupune – prin absurd – ipoteza în care: primarul emite dispoziţia de restituire în natură (1), o comunică beneficiarului (2), acesta nu o atacă în instanţă dar răspunde primarului că nu doreşte imobilul (3); în fine, primarul face demersurile pentru întabularea imobilului pe numele beneficiarului, având interesul să-i perceapă impozitul pe Ixinuri (4). Dacă am susţine că dispoziţia este act civil, atunci fără îndoială că beneficiarul nu este (xoprietar, că întabularea sa a fost nelegal făcută şi că se impune rectificarea cărţii funciare. Dimpotrivă, dacă dispoziţia este act administrativ atunci ea produce efecte juridice independent de consimţământul beneficiarului său. Desigur că această ultimă soluţie este cea corectă.
Calificarea în cauză este importantă şi dintr-un alt punct de vedere: este adevărat că art. 24′ din Legea nr. 10/2001 deschide calea acţiunii în justiţie, pentru persoana îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în raza teritorială a căruia îşi are sediul unitatea deţinătoare. în măsura în care o altă persoană atacă această dispoziţie în instanţă, dacă suntem contra aplicării prin analogie a acestui text de lege, atunci instanţa competentă să soluţioneze cauza se determină potrivit dispoziţiilor art. 10 din legea contenciosului administrativ.
