Se admite acţiunea în administrativ împotriva Ministerului de Interne şi, în consecinţă, anulând decizia acestuia prin care s-a respins cererea reclamantei de schimbare a numelui, obligă pârâtul să emită o decizie de admitere a cererii de schimbare a numelui în acela dobândit prin căsătoria care s-a desfăcut.
(Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ, sentinţa civilă nr. 116 din 3 aprilie 2002 )
Prin acţiunea în contencios înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanta M.O.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul de Interne cu sediul în Bucureşti, solicitând anularea deciziei nr. 1164 din 25 octombrie 2001 emisă de D.G.E.I.P. din cadrul pârâtului şi să fie obligat pârâtul să-i recunoască dreptul la schimbarea administrativă a numelui de familie „M.“ în „G.“ şi să-i admită cererea în acest sens.
A solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea acţiunii sale, reclamanta susţine că a solicitat schimbarea numelui pentru motive de ordin profesional, fiind medic de 14 ani, timp în care a eliberat numeroase acte medico-legale în care este menţionat numele de „G.“. Apoi, toate actele de studii, de specializare şi perfecţionare sunt eliberate pe acest nume, iar menţinerea numelui de „M.“ îi creează multiple probleme legate de neconcordanţa cu numele trecut în actele de studii şi cu cel care este cunoscută în societate şi în mediul profesional.
Reclamanta a mai arătat în motivare, că este divorţată şi nu are nevoie de consimţământul fostului soţ, aşa cum pârâta a condiţionat aprobarea cererii.
Pârâtul prin întâmpinarea formulată în cauză a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, pentru că în cauză nu este vorba despre un refuz nejustificat al organelor de specialitate de a-i recunoaşte reclamantei dreptul la schimbarea numelui.
Pentru motivele invocate de reclamantă în cererea sa, ea putea solicita încuviinţarea de a-şi păstra numele de „G.“ în cadrul soluţionării acţiunii de divorţ. Dacă o astfel de cerere s-a soluţionat şi a respins, ea nu mai poate fi soluţionată pe cale administrativă, dar numai dacă numele este altul decât cel dobândit prin căsătorie.
Examinând acţiunea Curtea reţine următoarele: Prin sentinţa civilă nr. 2370 din 3 decembrie 1999 a Judecătoriei Dej, căsătoria încheiată de reclamantă în anul 1984 a fost desfăcută, dispunându-se să-şi reia numele purtat anterior, acela de „M.“
La data de 9 mai 2001 (f. 37) reclamanta a solicitat schimbarea numelui pe cale administrativă din „M.“ în „G.“, invocând motive de ordin profesional.
Prin decizia nr. 1164 din 25 octombrie 2001 a
D.G.E.I.P., cererea reclamantei a fost respinsă, cu motivarea că, întrucât după instanţa a dispus revenirea la numele anterior dobândit prin naştere, există autoritate de lucru judecat, iar ca urmare a schimbării numelui, refuză să prezinte declaraţia fostului soţ, din care să rezulte dacă acesta este sau nu de acord cu schimbarea numelui.
Reclamanta a solicitat anularea acestei decizii.
Schimbarea numelui pe cale administrativă este reglementată de dispoziţiile Decretului nr. 975 din 23 octombrie 1968 (f. 23).
Potrivit art. 2 din decret, numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiunii ori se modifică drept urmare a schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de Codul familiei.
Art. 3 prevede că numele se poate schimba pe cale administrativă, iar art. 4 prevede că cetăţenii români pot obţine, pentru motive temeinice schimbarea numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea, în condiţiile prezentului decret.
Din aceste dispoziţii legale rezultă faptul că, modificarea numelui are loc ca urmare schimbării stării civile, ori pe cale administrativă. Pentru motive temeinice, orice persoană fizică, , îşi poate schimba numele sau prenumele prin procedura administrativă reglementată de actul normativ.
Dacă persoana care solicită schimbarea numelui este căsătorită se cere şi consimţământul celuilalt soţ, potrivit art. 4 alin. 2.
La data solicitării schimbării numelui pe cale administrativă, reclamanta nu era căsătorită, deci consimţământul fostului ei soţ nu mai poate constitui o condiţie pentru obţinerea schimbării numelui.
în consecinţă, cererea reclamantei trebuie examinată numai prin prisma îndeplinirii cerinţelor art. 4 din decret, adică existenţa unor „motive temeinice” pentru care se solicită schimbarea numelui.
Cu actele depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada că posedă, cel puţin 8 diplome, certificate, adeverinţe şi autorizaţii în calitate de medic, privind pregătirea şi perfecţionarea sa profesională, eliberate pe numele de „G.“, fiind cunoscută în mediul profesional în care îşi desfăşoară activitatea. Tot pe acest nume a eliberat numeroase acte medico-legale, iar neconcordanţa între numele trecut în actele de studii, actele medicale şi cel pe care-l poartă acum, îi creează multiple probleme în raporturile cu pacienţii şi în plan financiar.
Deci, instanţa apreciază că reclamanta a dovedit că are motive temeinice pentru care solicită schimbarea numelui de „M.“.
în ce priveşte „autoritatea lucrului judecat” reţinută în decizia a cărei anulare se cere, instanţa reţine următoarele:
Autoritatea de lucru judecat este un principiu ce guvernează activitatea de înfăptuire a justiţiei, în virtutea căruia un litigiu soluţionat printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu mai poate forma obiectul unui nou proces având acelaşi obiect, aceeaşi cauză si aceleaşi părţi, asa cum prevăd dispoziţiile art. 1201 C. civ.
Cererea de schimbare a numelui pe cale administrativă nu poate fi considerată „un nou proces identic cu cel de divorţ, în care instanţa a dispus revenirea reclamantei la numele purtat anterior încheierii căsătoriei”.
Prin urmare, în cauză nu există autoritate de lucru judecat.
în ce priveşte numele pe care reclamanta doreşte să-l poarte în viitor, acela de „G.“, instanţa reţine că, de vreme ce reclamanta a făcut dovada motivelor temeinice pentru care doreşte păstrarea acestui nume, pârâtul nu are justificare legală să-i refuze acest drept.
Este lipsită de temei legal susţinerea pârâtului, în sensul că reclamantei i se recunoaşte dreptul de a se adresa organelor abilitate, cu o cerere de schimbare a numelui pe cale administrativă, dacă numele pe care doreşte a-l purta, nu este cel avut în timpul căsătoriei.
Numele de „G.“ pe care reclamanta doreşte să-l poarte nu este un nume „unicat” şi nu este purtat doar de o singură persoană, respectiv fostul soţ al reclamantei. El este un nume destul de des întâlnit (f. 25-32) şi pârâtul nu îi poate limita reclamantei sau oricărei alte persoane, dreptul de a-şi alege numele pe care doreşte să-l poarte în urma schimbării lui pe cale administrativă.
Reţinând aceste considerente, Curtea ajunge la concluzia că acţiunea reclamantei este întemeiată şi ea urmează a fi admisă în sensul solicitat prin acţiune.
în temeiul art. 274 C. pr. civ. pârâtul va fi obligat şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de
3.033.000 lei reprezentând onorariu avocaţial şi taxa de timbru pe acţiune.
NOTĂ
Reclamanta a solicitat D.G.E.I.P. din cadrul Ministerului de Interne „schimbarea numelui”, pentru motive de ordin profesional, pentru a reveni astfel la numele pe care l-a purtat în timpul căsătoriei, desfăcută prin sentinţa civilă nr. 2370 din 3 decembrie 1999. în acele împrejurări, instanţa a dispus reluarea de către reclamantă a numelui purtat anterior căsătoriei.
Ministerul de Interne a respins cererea reclamantei pentru motivul că păstrarea numelui dobândit prin căsătorie s-ar fi putut face numai în cadrul soluţionării acţiunii de divorţ. în opinia autorităţii administrative, reclamanta poate cere schimbarea numelui, dar numai dacă numele este altul decât cel dobândit prin căsătorie.
Instanţa, prin invocarea prevederilor Decretului nr. 975/1968 în special a dispoziţiilor art. 4 alin. 2, a considerat că întrucât reclamanta – la data solicitării schimbării numelui pe cale administrativă – nu era căsătorită, „consimţământul fostului ei soţ nu mai poate constitui o condiţie pentru obţinerea schimbării numelui”. în consecinţă, constatând că există „motive temeinice” pentru schimbarea numelui, a decis anularea actului de refuz din partea autorităţii administrative şi obligarea acesteia la emiterea unui alt act, în sensul celor solicitate de reclamantă.
Cât priveşte autoritatea de lucru judecat a hotărârii de divorţ prin care, totodată, instanţa a dispus ca soţii să revină la numele anterior căsătoriei, instanţa a apreciat că, în condiţiile art. 1201 C. civ. (1), „cererea de schimbare pe cale administrativă nu poate fi considerată un nou proces, identic cu cel de divorţ, în care instanţa a dispus revenirea reclamantei la numele purtat anterior încheierii căsătoriei; prin urmare, în cauză nu există autoritate de lucru judecat”. în raport cu cele susţinute de către pârât – anume că reclamanta „are dreptul de a se adresa organelor abilitate cu o cerere de schimbare a numelui pe cale administrativă, dacă numele pe care doreşte a-l purta nu este cel avut în timpul căsătoriei” – instanţa arată că „numele pe care reclamanta doreşte să-l poarte nu este un nume unicat şi nu este purtat doar de o singură persoană; pârâtul nu îi poate limita reclamantei sau oricărei persoane dreptul de a-şi alege numele pe care doreşte să-l poarte în urma schimbării lui pe cale administrativă”.
Pentru a predetermina cadrul discuţiei ce urmează, precizăm de pe acum că aceste din urmă menţiuni sunt deformatoare în raport cu cererea reclamantei. Aceasta nu a solicitat schimbarea pe cale administrativă a numelui pentru a dobândi astfel un nume oarecare, ci ea a cerut redobândirea numelui avut în timpul căsătoriei, sub semnul acestui nume realizându-şi consacrarea profesională. Dacă reclamanta, solicitând schimbarea numelui pe cale administrativă, n-ar fi solicitat această cerere la numele dobândit prin căsătorie, ar fi într-adevăr absurd să i se refuze cererea numai pentru că, prin „coincidenţă”, a mai avut acest nume prin căsătorie.
Litigiul, aparent nesemnificativ, implică, în opinia noastră, abordări şi chiar reabordări complexe.
Reclamanta a solicitat „redobândirea” numelui „dobândit” prin căsătorie, nume pe care l-a pierdut în urma desfacerii căsătoriei. Ni se pare că, chiar în această, aşa-zicând, „banală” propoziţie se află premisa majoră a unui posibil silogism, pentru a se ajunge la soluţionarea adecvată a cererii. Aşadar, după desfacerea căsătoriei se poate cere „redobândirea” numelui purtat în timpul căsătoriei? în cazul unui răspuns afirmativ, care este calea de urmat: o acţiune în instanţă sau o cerere adresată autorităţii administrative, în condiţiile prevăzute de Decretul nr. 975/19681>? Dintr-un început precizăm ceea ce ni se pare a fi de ordinul evidenţei: „redobândirea” numelui purtat în timpul căsătoriei şi „schimbarea” numelui sunt două instituţii esenţialmente diferite: prima interesează efectele divorţului şi, eventual, se integrează unei acţiuni judiciare de drept comun; cealaltă este independentă de efectele divorţului şi se integrează unei acţiuni administrativ-jurisdicţionale. Cele două proceduri nu se complinesc, deşi, atât într-o situaţie, cât şi în cealaltă, „motivele temeinice”, cel puţin parţial, pot fi aceleaşi.
Problema care stăruie este deci aceea de a şti dacă, ulterior divorţului, ex-soţia sau ex-soţul poate cere instanţei „redobândirea” numelui comun purtat în timpul căsătoriei şi pierdut prin divorţ, fie pentru că între soţi n-a existat o învoială în acest sens, fie pentru că, în lipsa unei învoieli, partea interesată n-a cerut instanţei încuviinţarea purtării numelui din timpul căsătoriei şi după desfacerea acesteia, fie pentru că, deşi s-a cerut, instanţa nu a încuviinţat, întrucât a considerat că nu există motive temeinice.
Potrivit art. 40 C. fam., ipotezele arătate urmează a fi analizate şi rezolvate „la desfacerea căsătoriei”. Altminteri, cum precizează art. 40 alin. ultim C. fam., „dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie”.
Interpretând prevederile legale arătate, fosta instanţă supremă a statuat în sensul că „numai o dată cu pronunţarea divorţului, instanţa poate să îndreptăţească soţul care, potrivit art. 27 din C. fam., a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei. Nici acest text şi nici o altă dispoziţie legală neacordând instanţelor judecătoreşti dreptul ca, după pronunţarea divorţului, să mai încuviinţeze o atare măsură…“
Doctrina, în mare parte, explicit sau implicit, s-a ataşat acestui punct de vedere. Bunăoară: „Numai instanţa de divorţ şi numai o dată cu pronunţarea divorţului, poate la cerere, să îndreptăţească pe soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei. O cerere principală ulterioară, având acest obiect, ar urma să fie respinsă ca inadmisibilă(s.n.). în esenţă, soluţia a fost întemeiată pe interpretarea gramaticală a prevederilor art. 40 alin. 1 şi 2 din C. fam., în sensul cărora „la desfacerea căsătoriei prin divorţ” soţii se pot învoi asupra numelui şi instanţa „va lua act de această învoială prin hotărârea de divorţ”, precum şi – cât priveşte ipoteza „încuviinţării” purtării şi după divorţ a numelui avut în timpul căsătoriei – pe argumentul de analogie ubi est ratio, eadem lex esse debet
în ce ne priveşte, aducem în atenţie şi un alt mod de interpretare, care, credem, îşi poate revendica justeţea şi îşi poate demonstra utilitatea. într-adevăr, art. 40 C. fam. evocă momentul „desfacerii căsătoriei” pentru rezolvarea concomitentă, prin hotărârea de divorţ şi a unor cereri accesorii subiective. Nu vedem însă nici un temei ca, prin extrapolare, să se deducă interdicţia legiuitoare de a face astfel de cereri separat, după desfacerea căsătoriei, ca cereri principale, dacă există motive temeinice şi partea justifică un interes. Altminteri, „motivele temeinice” sunt cantonate la momentul desfacerii căsătoriei, refuzându-se aprioric şi categoric ideea că pot apărea asemenea motive şi ulterior divorţului, ceea ce ar fi absurd. Un exemplu de şcoală: ulterior divorţului, soţia solicită instanţei şi obţine de la aceasta încredinţarea spre creştere şi educare a copilului minor din căsătoria desfăcută; această împrejurare ar fi un motiv temeinic pentru a solicita şi redobândirea numelui pe care l-a avut în timpul căsătoriei şi pe care îl are copilul încredinţat.61 Astfel cum rezultă din cuprinsul art. 44 C. fam., chiar unele cereri accesorii „obiective” – încredinţarea copiilor minori şi contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora – pot fi exercitate ulterior divorţului, ca şi cereri principale, „în cazul schimbării împrejurărilor”. De ce ar face excepţie cererea cu privire la purtarea numelui, subsecventă divorţului, ca şi cerere principală sau ca şi cerere „accesorie”, dar nu la cea de divorţ, fireşte, ci la cea de încredinţare a copiilor? Cererea de împărţire a bunurilor comune poate fi de asemenea rezolvată ca şi cerere accesorie divorţului, dar ea poate fi făcută şi separat, ulterior desfacerii căsătoriei, deşi, în această privinţă, nu există un text expres, precum cel al art. 44 C. fam. Cu alte cuvinte, astfel de cereri, precum cele arătate, nu sunt aprioric „anatemizate” ca şi cereri exclusiv accesorii, prin nici o dispoziţie a legii.
Admitem însă, pe baza interpretării sistematice a prevederilor legale în materie, că unele dintre aceste cereri – cele cu privire la încredinţarea copiilor minori, pensia de întreţinere, purtarea numelui avut în timpul căsătoriei, întreţinerea datorată soţului – pot fi exercitate ulterior divorţului, pe cale principală, numai dacă au survenit motive temeinice, care, evident, nu puteau fi invocate în cadrul divorţului.
S-a susţinut însă – şi subscriem acestui punct de vedere, deşi, în raport cu autoritatea lucrului judecat, susţinerea este mai dificilă – că acţiunea soţului de a reveni la numele avut anterior căsătoriei poate fi soluţionată şi ulterior pronunţării divorţului, ca acţiune formulată pe cale principală, neputându-se face abstracţie de dinamica motivelor ce pot întemeia o asemenea cerere şi de posibilitatea justificării unui interes apărut ulterior divorţului. într-adevăr, unele hotărâri judecătoreşti au un caracter provizoriu, ele producându-şi efectele cât timp împrejurările avute în vedere la pronunţarea lor rămân neschimbate – rebus sic stantibus.8)
O chestiune credem că ar mai fi de discutat. Dacă se receptează ideea admisibilităţii unei cereri principale a ex-soţului cu privire la nume, care va fi instanţa competentă să o rezolve: instanţa de divorţ sau instanţa determinată potrivit regulilor comune? Considerând că ar fi competentă instanţa de divorţ, aceasta ar însemna implicit că orice cerere „accesorie” celei de divorţ îşi păstrează fatalmente acest caracter şi atunci când ea este introdusă separat, ulterior divorţului, fără să se asocieze unei cereri principale. Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 17 C. pr. civ. cu privire la prorogarea legală a competenţei ar fi aplicabile, paradoxal, chiar în lipsa unei cereri principale cu care să fi fost învestită instanţa care îşi „prorogă” competenţa. Nonsensul unei asemenea aserţiuni este prea evident şi doar ne readuce în atenţie eronata Decizie nr. VIII/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii, potrivit căreia „indiferent de valoarea masei partajabile, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei revine judecătoriei, atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât şi atunci când sunt formulate separat“.
