Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 1368 din data de 06.03.2013
DREPT CIVIL
Acțiune în despăgubire îndreptată împotriva Statului Român-arestare nelegală.
Art. 504 Cod procedură penală
Dispozițiile art. 504 alin. 2 și 3 Cod procedură penală dau dreptul la repararea pagubei și în privința persoanelor care în cursul unui proces penal au fost private de libertate, ori, cărora li s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar caracterul nelegal s-a stabilit prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j; ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărârea definitivă de achitare sau prin hotărârea definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j Cod procedură penală.
Decizia civilă nr. 1368/2013-R 06 martie 2013
(dosar nr. 2125/83/2011)
Prin sentința civilă nr. 2803/D din 14 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul S. M. s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul P. A., în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, și în consecință:
A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 7.200 lei cu titlu de daune morale.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Prin ordonanța de reținere din 11.12.2009 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea reclamantul a fost reținut pe timp de 24 ore începând cu data de 11.12.2009, ora 11, în baza semnalării trimise de INTERPOL în vederea emiterii mandatului european de arestare de către Tribunalul municipal din M. -Ungaria.
Prin încheierea penală nr.18/11.12.2009, în baza art.90 alin.2 din Legea nr.302/2004, modificată și completată cu Legea nr.222/2008, Curtea de Apel Oradea a dispus arestarea reclamantului pe o durată de 5 zile cu începere de la 11.12.2009 până la 15.12.009.
Prin sentința penală nr.116/17.12.2009 Curtea de Apel Oradea a admis cererea de a mandatului european de arestare nr.B.190/2009 emis de Judecătoria M.-Ungaria și în baza art.90 al.13 din Legea nr.302/2004 s-a dispus arestarea reclamantului pe o durată de 25 de zile cu începere de la data de 17.12. 2009 până la data de 10.01.2010.
Prin decizia penală nr.4315/29.12.2009 pronunțată în dosar nr.1424/35/2009, Î.C.C.J a admis recursul promovat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinței penale nr.116/2009 a Curții de Apel Oradea, a casat sentința și, în rejudecare, a respins cererea de executare a mandatului european de arestare nr.B.190/2009 emis de Judecătoria M. împotriva reclamantului și a revocat măsura arestării și a dispus punerea de îndată în libertate a reclamantului de sub puterea mandatului de arestare nr.16/2009 emisă de Curtea de Apel Oradea.
Arestarea reclamantului a fost determinată de sustragerea de către acesta a unor bunuri de valoare mică dintr-un magazin din M. -Ungaria, pentru care autoritățile maghiare i-au aplicat o amendă de 40.000 forinți .
Revocarea măsurii de arestare de către Î.C.C.J a fost justificată prin faptul că nu există nicio probă din care să rezulte că reclamantul s-a sustras de la urmărirea penală, astfel că nu este întrunită una din condițiile impuse de Legea nr.302/2004, iar pe de altă parte, instanța de fond a reținut greșit că fapta reținută în sarcina reclamantului ar face parte din cele 32 infracțiuni menționate în art.85 din Legea nr.302/2004, respectiv art.2 alin.2 din Decizia Cadru a Consiliului Uniunii Europene, printre cele 32 de infracțiuni se prevede furtul organizat sau armat, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât reclamantul a sustras din magazin articole de pescuit.
Față de cele expuse mai sus, tribunalul a reținut că printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit că măsura arestării reclamantului a fost nelegală, întrucât fapta reținută care a determinat admiterea cererii de executare a mandatului european de arestare nu se încadrează printre cele 32 de infracțiuni prevăzute de Legea nr.302/2004 și că nu există nicio probă de sustragere de la urmărirea penală, nefiind întrunite în cauză condițiile prevăzute de lege, Î.C.C.J. a dispus revocarea măsurii arestării reclamantului.
În consecință, nelegalitatea măsurii admiterii cererii de executare a mandatului european de arestare rezultă evident, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art.504 alin.2 și 3 Cod proc.pen., scopul urmărit fiind repararea prejudiciului suferit de persoanele care au fost private de libertate în mod nelegal, legislație națională care este în consens cu reglementarea europeană cuprinsă în art.5 paragraful 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Conform textului de lege invocat “Orice persoană care este victima unei arestări sau unei dețineri contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații”;. În consecință, arestarea nelegală a reclamantului atrage încălcarea dreptului reclamantului la libertate și obligă autoritățile la repararea prejudiciului produs.
Cu privire la prejudiciul suferit, reclamantul invocă producerea unor daune morale prejudiciul produs fiind în legătură cu viața de familie și a imaginii profesionale a reclamantului fiind administrate în acest sens probe testimoniale. Martorii audiați în cauză, P.C. și T. F. N., au relatat că reclamantul a fost arestat de două ori pentru aceeași faptă, măsura arestării preventive a provocat inevitabil stresuri psihice reclamantului din cauza condițiilor de detenție și de transport la care a fost expus. De asemenea, arestarea a avut un impact negativ asupra familiei, precum și asupra vieții sociale a reclamantului care este traducător autorizat.
Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral suferit, tribunalul a reținut criteriile prevăzute de art.505 alin.1 Cod proc.pen., respectiv a avut în vedere cele 18 zile de arestare preventivă nelegală, valorile morale afectate. În continuare, tribunalul a reținut că o evaluare exactă a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor s-a făcut ținând cont de criteriile mai sus evocate și de elementele de fapt reținute, precum și de principiul reparării integrale a prejudiciului suferit raportat la dispozițiile art.998 și urm.Cod civ. Totodată, s-a avut în vedere că acordarea acestor despăgubiri nu trebuie să reprezinte o sursă de îmbogățire fără just temei, dar în același timp să nu fie golit de conținut dispozițiile art.505 Cod proc.civ. și să se acorde o satisfacție morală reclamantului, motiv pentru care tribunalul a statuat că este rezonabilă o reparație în cuantum de 7.200 lei (400/zi) în loc de 150.000 lei solicitat de reclamant.
Față de cele de mai sus, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă a reclamantului și va obliga pârâtul să plătească acestuia suma de 7.200 lei cu titlu de daune morale.
Fără cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, plata acestor cheltuieli nefiind justificată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs atât reclamantul P.A. cât și P.de pe lângă T.S.M.
Prin recursul declarat de către reclamantul P.A. s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii în integralitate, cu consecința obligării pârâtului Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice la plata sumei de 150.000 lei, cu titlu de daune morale în favoarea sa, urmare a arestării nelegale.
Cu cheltuieli de judecată în ambele instanțe.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că, realitatea este că atunci când vezi câte o astfel de hotărâre dată de o instanță de judecată ești paralizat de reflexul concomitenței susținerilor și gesturilor pe care ea ți le provoacă: îți vine să râzi dar ești blocat de sentimentul de revoltă, îți vine să te bucuri văzând că ai primit ceva, dar în același timp lacrimile îți izbucnesc aproape instantaneu la sentimentul nedreptății pe care ești obligat să o suporți.
A subliniat că deși T.S.M. a constatat comiterea și existența erorii judiciare a cărui victimă a căzut îi acordă o sumă de bani modică, pretins reprezentând reparația prejudiciului suferit cu această ocazie.
În ceea ce privește temeiul de drept aplicabil în cauză, s-a arătat că acesta este mai complex decât cel invocat de instanța de fond.
Într-adevăr, baza legală a pretențiilor sale în reprezintă art. 52 alin. 3 din Constituția României, art. 504, 505, 506 Cod procedură civilă, art. 1000 alin. 3 din Vechiul Cod Civil, art. 5 și art. 6 din CEDO. Din ansamblul acestor prevederi legale rezultă fără echivoc faptul că statul este obligat la repararea integrală a prejudiciilor cauzate ca urmare a erorilor judiciare.
Repararea integrală vizează acoperirea în totalitate a prejudiciilor materiale și morale care au fost ocazionate prin eroarea judiciară reclamantă, în cazul său prin reținerea și arestarea nelegală pe o perioadă de 18 zile.
S-a criticat hotărârea sub aspectul greșitei stabiliri a întinderii despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, respectiv fără a lua în seamă toate consecințele negative ale erorii judiciare, extinse atât asupra reclamantului, cât și asupra familiei sale, considerând că prejudiciul a fost subevaluat.
S-a invocat în acest sens jurisprudența constantă a Înaltei Curte de Casație și Justiție, potrivit căruia despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciilor morale trebuie să reflecte o concordanță valorică între cuantumul sau/și gravitatea consecințelor la a căror reparare este destinat să contribuie.
S-a arătat că, pentru determinarea cuantumului despăgubirilor morale se impunea a se avea în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauza prin fapta ilicită, iar repararea daunelor morale trebuie înțeleasă într-un sens mai larg, al căror scop e acela ca în funcție de particularitățile fiecărei cauze să ofere victimei o anume satisfacție sau ușurare pentru suferințele îndurate.
S-a invocat în același sens și prevederile art. 505 Cod procedură civilă în privința criteriilor exemplificative care trebuie luate în considerare la acordarea despăgubirilor.
S-a subliniat că după cum a fost consfințit în jurisprudența constată a Înaltei Curți de Casație și Justiție interpretarea unanimă dată cu privire la art. 505 Cod procedură penală este că întinderea daunelor morale se stabilește prin apreciere ca urmare a aplicării de către instanță a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care ele au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, modul de influențare negativă a situației familiale profesionale și sociale.
A considerat că instanța a procedat la o sinteză selectivă a situației de fapt, rezumând și omițând parțial anumite suferințe și efecte la care el și familia sa au fost supuși.
S-a arătat astfel că a făcut dovada condițiilor de detenție din cadrul arestului I.P.J. Satu – Mare prin depoziția chiar a unui lucrător de poliție care în acea perioadă lucra în arest.
De asemenea, hotărârea e criticabilă și prin prisma faptului că nu a analizat și ceilalți factori care i-au cauzat suferințe profunde pe parcursul arestării preventive dispuse în mod nelegal: frustrarea provocată de starea și locul în care s-a aflat; injustețea situației; suferințele fizice cauzate de condițiile precare de detenție (hrana necorespunzătoare și frigul), suferințele cauzate de condițiile de transport, de la Satu – Mare la București și retur; dorul, grija și lipsa permanentă de informații în ceea ce privește familia și distanța mare în care s-a aflat.
Apoi s-a subliniat că hotărârea e netemeinică prin stabilirea eronată a daunelor morale, fără a se lua în calcul intensitatea cu care suferințele au fost percepute precum și importanța valorilor lezate sau măsura în care au fost afectate.
S-a considerat că judecătorul fondului avea obligația de a cântări argumentele invocate, cele care au rezultat din probele administrate în cauză, mai ales cele rezultate din materialitatea faptelor, adică a arestării sale fără temei legal.
S-a mai arătat apoi că judecata instanței de fond nu întrunește exigențele unui proces echitabil în înțelesul prevederilor art. 6 alin. 1 din CEDO.
Prin recursul declarat de către P. de pe lângă T.S.M. s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinței recurate, cu consecința respingerii acțiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că respingerea cererii de executare a mandatului de arestare și revocarea măsurii arestării nu-l îndreptățește pe reclamant să beneficieze de dispozițiile art. 504 Cod procedură penală, dispoziții care nu sunt incidente în cauză.
S-a subliniat în acest sens că mandatul european de arestare înlocuiește instrumentele anterioare în această materie între statele membre ale Uniunii Europene în special cele prevăzute de Convenția Europeană privind extrădarea din 13.12.1957 și Convenția de aplicare a acordului Schengen din 19.06.1990.
În spațiul judiciar comun U.E. cooperarea judiciară se desfășoară în temeiul unor instrumente comunitare care au la bază atât principiul încrederii reciproce cât și al recunoașterii deciziilor judiciare.
S-a arătat că fapta săvârșită de reclamant subzistă și în prezent, iar instanța română nu a revocat măsura privativă sau restrictivă de libertate prin hotărâre definitivă de achitare și nici prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauze prevăzute de art. 10 alin. 1 lit. i Cod procedură penală.
De asemenea, prin decizia nr. 4315/29.12.2009 Înalta Curte de Casație și Justiție nu a examinat infracțiunea de furt săvârșită de P. A. pe teritoriul Ungariei, ci legalitatea mandatului european de arestare emis împotriva acestuia în vederea predării lui pentru efectuarea urmăririi penale sau a judecății pentru fapta comisă.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea de executare a mandatului european nu pentru că fapta nu există, ci pentru faptul că fapta nu se încadrează în categoria faptelor prevăzute de legislația comunitară.
Examinând recursurile declarate, prin prisma criticilor invocate, instanța a constatat a fi nefondate, urmare a următoarelor considerente:
După cum corect a reținut starea de fapt prima instanță, Curtea de Apel Oradea, prin sentința penală nr. 116/17.12.2009 a dispus arestarea reclamantului pe o perioadă de 25 de zile, începând cu data de 17.12.2009 până în data de 10.01.2010, urmare a admiterii cererii de executare a mandatului european de arestare nr. B190/2009 emis de Judecătoria M.- Ungaria, în baza prevederilor art. 90 alin. 13 din Legea nr. 302/2004.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia penală nr. 4315/29.12.2009 a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinței penale mai sus arătate, dispunând casarea acesteia, iar în rejudecare a respins cererea de executare a mandatului european de arestare, revocând măsura arestării reclamantului, dispunând punerea sa de îndată în libertate.
Considerentele avute în vedere de instanța de recurs la pronunțarea soluției au constat în faptul că nu există nici o probă din care să rezulte că persoana solicitată s-a sustras de la urmărirea penală, nefiind întrunită una din condițiile impuse de Legea nr. 302/2004, iar pe de altă parte, s-a reținut greșit faptul că fapta reținută în sarcina persoanei solicitate ar face parte din cele 32 de infracțiuni menționate în art. 85 din Legea nr. 302/2004, modificată, respectiv art. 2 alin. 2 din Decizia Cadru a Consiliului Uniunii Europene.
În ceea ce privește recursul declarat de P. de pe lângă T. S.M., s-a constatat că singura critică invocată privește neincidența în cauză a dispozițiilor art. 504 Cod procedură penală, acesta susținând că respingerea cererii de executare a mandatului european de arestare împotriva reclamantului cu consecința revocării măsurii arestării și punerii de îndată în libertate nu se circumscrie niciuneia din ipotezele normei de drept citate anterior.
În speță, după cum s-a arătat și mai sus, împotriva reclamantului s-a luat măsura arestării printr-o hotărâre judecătorească, care ulterior a fost revocată, urmare a constatării nelegalității acesteia, așa încât s-a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 504 alin. 2 și 3 Cod procedură penală, care dau dreptul la repararea pagubei și în privința persoanelor care în cursul unui proces penal au fost private de libertate, ori, cărora li s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar caracterul nelegal s-a stabilit prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j; ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărârea definitivă de achitare sau prin hotărârea definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j Cod procedură penală.
Ori, în cauză, nelegalitatea măsurii s-a stabilit prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative de libertate (decizia penală 4315/29.12.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) apreciindu-se ca fiind irelevantă împrejurarea că prin această hotărâre nu s-a examinat infracțiunea de furt comisă de reclamant pe teritoriul Ungariei, criticile invocate sub acest aspect de recurentul Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu – Mare neputând fi așadar reținute.
În acest sens s-au avut în vedere și dispozițiile art. 5 din CEDO, care se referă la dreptul la libertate și siguranță, Curtea fiind constantă în a acorda despăgubiri bănești pentru daunele morale cauzate de o arestare abuzivă sau condamnare pe nedrept.
Astfel, prin numeroase hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, se insistă asupra caracterului primordial al dreptului de libertate și siguranță, libertatea personală fiind considerată o condiție de care trebuie să profite fiecăre, Curtea afirmând în jurisprudența sa faptul că judecătorii trebuie să aibă întotdeauna în vedere că, pentru a nu lipsi garantarea libertății de esență, orice detenție trebuie să fie excepțională, justificată în mod obiectiv și să nu depășească strictul necesar.
Nici criticile recurentului – reclamant la adresa hotărârii recurate, axate pe cuantumul despăgubirilor morale acordare nu au fost primite.
Astfel, s-a constatat că reclamantul a executat efectiv 18 zile de arest ilegal, prima instanță acordându-i suma de 7200 lei cu titlu de daune morale, sumă la stabilirea căreia s-au avut în vedere consecințele pe plan fizic și psihic datorate măsurii, respectiv condițiile de detenție și de transport la care a fost expus,impactul negativ pe care măsura arestării a avut-o asupra familiei, precum și asupra vieții sale sociale, prin raportare la calitatea acestuia de traducător autorizat.
Susținerile recurentului -reclamant, în sensul că daunele morale au fost subevaluate în raport cu suferințele produse, nefiind respectat principiul reparării integrale a prejudiciului, s-au apreciat a fi nefondate, estimarea făcută de prima instanță fiind corectă, având la bază criteriile obiective invocate, instanța statuând așadar în echitate, pe baza întregului material probator administrat în cauză.
Nu au fost reținută apoi nici susținerea cum că daunele morale nu au fost analizate în funcție de criteriile prevăzute de art. 505 alin. 1 Cod procedură penală ci, contrar celor afirmate se constată că instanța a făcut aplicabilitatea acestor criterii în speță în concret și adecvat, fiind respectată cerința proporționalității între suma acordată cu titlu de daune morale și consecințele produse de măsura arestării.
Prin urmare, față de cele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă au fost respinse ambele recursuri, menținând ca legală și temeinică hotărârea recurată.
