Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 661/R din data de 27.02.2014
Prin sentința civilă nr.2442/03.10.2013, Tribunalul Covasna – secția civilă: a admis acțiunea formulată de reclamantul Prefectul Județului C împotriva Primarului Comunei M. și, în consecință, a obligat pârâtul să îndepărteze de pe sediul Primăriei Comunei M. inscripția “Kozseghaza”;.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că:
– în fapt, la data de 18.03.2013 prin adresa nr. 4647 reclamantul PREFECTUL JUDEȚULUI C. a solicitat Primarului comunei M. să dispună înlăturarea de pe sediul Primăriei a inscripției “Kozseghaza”; întrucât aceasta contravine dispozițiilor L nr. 215/2001 și HG nr. 1206/2001;
– întrucât reclamantul nu a primit răspuns, la data de 7.05.2013 a formulat plângere administrativă reiterând solicitarea inițială, pentru aceleași motive;
– la data de 21.05.2013 Primarul comunei M. a comunicat reclamantului prin adresa nr. 506 o documentație, fără a se preciza însă ce conțin documentele respective;
– prezenta acțiune formulată de reclamantul PREFECTUL JUDEȚULUI C. în cadrul dreptului de tutelă administrativă reglementat de art. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ vizează îndepărtarea acestei inscripții, motivul invocat fiind acela că au fost încălcate prevederile legale ale art. 76 alin. 4 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale;
– în soluționarea acțiunii, instanța de fond a avut în vedere că potrivit art. 76 alin. 4 “Autoritățile administrației publice locale vor asigura inscripționarea denumirii localităților și a instituțiilor publice de sub autoritatea lor, precum și afișarea anunțurilor de interes public și în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective”;, iar conform art. 12 din HG nr. 1206/2001 “Inscripționarea în limba maternă a denumirii instituțiilor publice de sub autoritatea consiliilor locale sau județene se face printr-o tăbliță similară ca dimensiune, caracter, mărime a literelor și culori cu cea inscripționată în limba română. Tăblița se va amplasa sub tăblița care conține denumirea oficială în limba română”;;
– în speță, din fotografia depusă la dosar ( fila 7) se constată că pe sediul clădirii unde funcționează Primăria sunt, în partea dreaptă a clădirii, două plăcuțe, de aceeași dimensiune, caracter al literelor și culoare, cu denumirea țării, a județului și a instituției, respectiv Primăria comunei M. în două limbi, plăcuța de deasupra în limba română și plăcuța de dedesubt în limba maghiară, iar în partea stângă a clădirii sunt două plăcuțe, identice ca dimensiune, caracter al literelor și culoare, cu denumirea țării, a județului și a instituției respectiv Consiliul local al comunei M., la fel în două limbi, plăcuța de deasupra în limba română și plăcuța de dedesubt în limba maghiară;
– însă, pe fațada clădirii și pe toată lungimea acesteia, în partea superioară, există o inscripție, respectiv “Kozseghaza”;, realizată cu elemente de zidărie și cu litere de dimensiuni mult mai mari decât cele de pe plăcuțele mai sus prezentate. Traducerea acestei inscripții este “Casa comunei”;;
– instanța de fond a considerat necesar a analiza legalitatea acestei inscripții prin prisma Cartei europene a limbilor minoritare, respectiv prin prisma principiilor care au fost avute în vedere la adoptarea acestui act cadru. În acest sens s-au avut în vedere dispozițiile art. 7 pct. 2 din Cartă care statuează, cu titlu de principiu, faptul că adoptarea de măsuri speciale în favoarea limbilor regionale sau minoritare, destinate să promoveze egalitatea între vorbitorii acestor limbi și restul populației, nu este considerată ca un act de față de vorbitorii limbilor mai răspândite. Din interpretarea per a contrario a acestui principiu rezultă în mod clar că măsurile speciale care nu promovează egalitatea între vorbitorii limbii minoritare și restul populației reprezintă un act de discriminare;
– prin prisma acestui principiu, o inscripție care în reprezintă “Casa comunei”;, cu litere mari și poziționată dominator în raport ce celelalte inscripții, în contextul în care există deja pe clădirea respectivă două plăcuțe în limba minorității maghiare cu denumirea instituției, nu poate fi considerată în nici un caz că este destinată să promoveze egalitatea;
– în sensul celor de mai sus, instanța de fond a constatat că cele două plăcuțe în limba maghiară sunt de natură să respecte prevederile art.10 pct. 2 lit. d și lit. g din Carta europeană a limbilor minoritare (folosirea sau adoptarea, dacă este cazul, alături de denumirea în limba oficială a formelor tradiționale și corecte ale toponimiei în limbile regionale sau minoritare) iar inscripția ce constituie obiectul litigiului nu își găsește nicio justificare în vreo dispoziție legală din dreptul intern sau cel comunitar;
– în ceea ce privește opinia Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, tribunalul a reținut că aceasta nu este obligatorie pentru instanța de judecată, deoarece obiectul prezentei cauze nu îl constituie existența sau nu a unui tratament discriminatoriu între vorbitorii limbii minoritare și restul populației ci analiza legalității unei inscripții existente pe sediul unei instituții publice;
– în același sens instanța a reținut că nu pot fi aplicate nici dispozițiile art. 11 alin. 2 din Convenția cadru pentru Protecția Minorităților Naționale, acesta vizând dreptul persoanelor aparținând minorităților de a expune inscripții cu caracter privat, or această inscripție nu are în niciun caz caracter privat, ba dimpotrivă;
– nu are nicio relevanță faptul că inscripția “Kozseghaza”; reprezintă o denumire din evul mediu a sediului unei instituții de administrare, după cum nu are relevanță nici faptul că această inscripție este folosită de administrația publică din statul vecin Ungaria. Conservarea identității minorității maghiare din România și a valorilor sale simbolice nu poate fi asigurată prin realizarea unei inscripții pe sediul Primăriei cu o denumire din evul mediu.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal și motivat, pârâtul Primarul Comunei M., care a solicitat casarea în întregime a sentinței atacate, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii formulate de intimat.
În motivarea recursului, recurentul-pârât a arătat, în esență, că, împreună cu instituția pe care o reprezintă, respectă dispozițiile legale aplicabile în ceea ce privește inscripționarea autorităților publice în comuna M., denumirea “Kozseghaza”; (Casa Comunei) având drept scop conservarea identității culturale a minorității maghiare din România, întrucât reprezintă denumirea din evul mediu a sediului unei instituții de administrare și este folosită prin prisma valorii sale simbolice, istorice, culturale, așa cum rezultă ferm din Hotărârea nr.215/01.09.2010 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Recurentul-pârât mai arată că însăși instanța de fond este cea care în motivarea sentinței face referire la prevederile cartei europene a limbilor minoritare, respectiv la art.7 pct.2, care statuează în mod clar și neechivoc că adoptarea de măsuri speciale în favoarea limbilor regionale sau minoritare, destinate să promoveze egalitatea între vorbitorii acestor limbi și restul populației nu este considerată ca un act de discriminare față de vorbitorii limbilor mai răspândite, astfel că este eronată concluzia instanței că din interpretarea per a contrario a acestui principiu rezultă că inscripția ce reprezintă “casa comunei”; nu poate fi considerată că promovează egalitatea, punct de vedere în sprijinul căruia vine și Hotărârea nr.215/01.09.2010 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, din care rezultă că amplasarea acestei inscripții în limba maghiară și felul în care este expusă nu constituie discriminare. În ce privește susținerea instanței de fond, în sensul că hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu este obligatorie în cauză, recurentul a arătat că aceasta vine în contradicție cu motivarea sentinței atacate, prin care se subliniază că denumirea “Kozseghaza”; este discriminatorie, iar conservarea identități minorității maghiare din România și a valorilor sale simbolice nu poate fi asigurată prin realizarea unei inscripții pe sediul Primăriei cu o denumire din evul mediu. Recurentul mai susține că nici instanța de fond și nici intimatul nu au arătat în concret vreun text de lege care interzice expres ori prin analogie folosirea inscripției în cauză, ci dimpotrivă chiar instanța de fond ajunge la concluzia că pe fațada clădirii în care funcționează Primăria sunt afișate inscripții atât în limba maghiară cât și în limba română, fiind astfel respectate pe deplin atât prevederile Legii administrației publice locale nr.215/2001, cât și cele ale H.G. nr.1206/2001, astfel că inscripția în cauză nu încalcă nicio dispoziție aplicabilă în materie, iar faptul că denumirea “Kozsegahaza”; este inscripționată cu litere mai mari în raport cu celelalte inscripții se datorează numai faptului că datorită înălțimii clădirii în cauză, prin folosirea acelorași mărimi de litere ca de pe tăblițe s-ar ajunge la indescifrabilitatea inscripției. În drept, recurentul-pârât a invocat prevederile art.483, art.486, art.488 alin.(1) pct.8 și art.498 din Noul Cod de procedură civilă.
Intimatul-reclamant Prefectul Județului C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea soluției primei instanțe ca fiind temeinică și legală.
Analizând actele si lucrările dosarului, sentința atacată, față de motivele invocate, Curtea apreciază că recursul este nefondat, din motivele ce vor fi expuse în continuare.
Prin recursul declarat, recurentul-pârât invocă aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art.488 alin.(1) pct.8 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În fapt, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, pe fațada clădirii în care funcționează Consiliul Local și Primăria Comunei M., județul C., se află amplasate, în partea dreaptă a clădirii, două plăcuțe, cu aceleași dimensiuni, caractere ale literelor și culoare, cu denumirea țării, a județului și a instituției, respectiv Primăria Comunei M. în două limbi, plăcuța de deasupra în limba română și plăcuța de dedesubt în limba maghiară, iar în partea stângă a clădirii alte două plăcuțe, identice ca dimensiune, caracter al literelor și culoare, cu denumirea țării, a județului și a instituției respectiv Consiliul Local al Comunei M., la fel în două limbi, plăcuța de deasupra în limba română și plăcuța de dedesubt în limba maghiară. Totodată, însă, pe fațada clădirii și pe toată lungimea acesteia, în partea superioară, există o inscripție, respectiv “Kozseghaza”;, realizată cu elemente de zidărie și cu litere de dimensiuni mult mai mari decât cele de pe plăcuțele mai sus prezentate. Traducerea în limba română a acestei inscripții ar fi “Casa comunei”;, însă această traducere nu este în niciun fel inscripționată pe clădire.
În drept, potrivit art.76 alin.(4) din Legea administrației publice locale nr.215/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, autoritățile administrației publice locale din unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% vor asigura inscripționarea denumirii localităților și a instituțiilor publice de sub autoritatea lor și în limba maternă a cetățenilor aparținând minorități respective.
De asemenea, potrivit art.12 din Normele de aplicare a dispozițiilor privitoare la dreptul cetățenilor aparținând unei minorități naționale de a folosi limba maternă în administrația publică locală, cuprinse în Legea administrației publice locale nr. 215/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.1206/2001, “Inscripționarea în limba maternă a denumirii instituțiilor publice de sub autoritatea consiliilor locale sau județene se face printr-o tăbliță similară ca dimensiune, caracter, mărime a literelor și culori cu cea inscripționată în limba română. Tăblița se va amplasa sub tăblița care conține denumirea oficială în limba română”;.
Este evident că Primăria și Consiliul Local ale Comunei M., fiind instituții/autorități publice, trebuie să funcționeze în sedii a căror inscripționare să respecte reguli stricte, în deplină conformitate cu dispozițiile normative incidente. Astfel, față de dispozițiile evocate mai sus, se impune cu forța evidenței concluzia că inscripționarea în limba maghiară a sediilor acestor instituții publice poate fi făcută numai prin tăblițe similare ca dimensiune, caracter, mărime a literelor și culori cu cea inscripționată în limba română.
Așa fiind, inscripția “Kozseghaza”; nu respectă aceste cerințe întrucât, pe de o parte, este realizată din elemente de zidărie și nu pe tăbliță, iar pe de altă parte această inscripție nu este tradusă în limba română. Mai mult, inscripția menționată nu reprezintă denumirea oficială a niciuneia dintre instituțiile/autoritățile locale care funcționează în clădirea respectivă.
În concluzie, prin amplasarea inscripției în cauză sunt încălcate normele legale ce reglementează modul de inscripționare a denumirii instituțiilor publice pe clădirile în care acestea funcționează.
Faptul că inscripția respectivă reprezintă denumirea din evul mediu a unei instituții de administrare nu prezintă nicio relevanță și nu poate atrage o altă concluzie.
În ce privește aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, Curtea reține că această Cartă a fost semnată de România în anul 2005 și ratificată prin Legea nr.282/2007, devenind astfel parte a dreptului intern. Potrivit art.7 pct.2 din Cartă, adoptarea de măsuri speciale în favoarea limbilor regionale sau minoritare este destinată să promoveze egalitatea între vorbitorii acestor limbi și restul populației. Aplicarea acestor prevederi ale Cartei a fost corespunzător realizată prin dispozițiile art.76 alin.(4) din Legea nr.215/2001 și art.12 din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.1206/2001, fiind asigurată egalitatea între vorbitorii limbilor minoritare și cei ai limbii majoritare, prin inscripționarea în mod similar, în ambele limbi, a denumirii instituțiilor și autorităților publice.
Nu se poate reține ca o manifestare a egalității între limba minorității și cea a majorității, amplasarea pe clădirea în care funcționează instituțiile/autoritățile publice a unei inscripții în limba minoritară, care nu respectă exigențele stabilite de normele incidente și, mai mult, nu este însoțită de traducerea sa în limba majoritară.
Prin urmare, inscripția în cauză nu își găsește justificarea nici în prevederile Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare.
În ce privește Hotărârea nr.215/01.09.2010 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, invocată de recurentul-pârât, Curtea constată că prin această hotărâre s-a stabilit, la solicitarea Primăriei Comunei M., că amplasarea inscripției în cauză nu constituie o discriminare a cetățenilor români care nu cunosc limba maghiară. Curtea apreciază că nu este relevantă în cauza dedusă judecății concluzia hotărârii evocate, întrucât problema suspusă analizei instanțelor de judecată vizează respectarea sau nerespectarea prevederilor legale cu privire la inscripționarea denumirilor instituțiilor și/sau autorităților locale pe clădirea în care acestea își au sediul, și nu existența sau nu a vreunei discriminări.
Față de considerentele ce preced, Curtea, făcând aplicarea dispozițiilor art.496, alin.(1) din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat și va menține sentința atacată, ca legală și temeinică. Fără cheltuieli de judecată în recurs, nefiind solicitate de intimat.
