H.G. nr. 735/2010 creează o situaţie discriminatorie prin determinarea punctajului mediu anual pe baza salariului mediu brut pe economie din perioadele pentru care beneficiarii pensiilor nu au depus cereri de recalculare şi documente doveditoare.
Situaţia de fapt generată în urma adoptării H.G. nr. 735/2010 este de natură să creeze un dezechilibru între interesul general şi obligaţia protejării drepturilor fundamentale ale cetăţeanului. Cu alte cuvinte, există un dezechilibru atunci când se diminuează drepturile patrimoniale, motiv pentru care persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată.
De asemenea, instanţa europeană a drepturilor omului a decis în mod constant că noţiunea de „bun”, ca obiect al dreptului de proprietate, consacrat şi protejat de art. 1 parag. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei europene a drepturilor omului, include orice interes al unei persoane de drept privat care are o valoare economică, astfel încât dreptul la poate fi asimilat unui drept de proprietate.
Prin dispoziţia referitoare la obligarea pensionarilor de a depune cereri de recalculare a pensiilor şi a documentelor doveditoare ale veniturilor pe care le-au dobândit în decursul carierei, se realizează o ingerinţă în dreptul lor la respectarea bunului, reprezentat de pensie.
Prin dispoziţia referitoare la obligarea pensionarilor de a depune cereri de recalculare a pensiilor şi a documentelor doveditoare ale veniturilor pe care le-au dobândit în decursul carierei, se realizează o ingerinţă în dreptul lor la respectarea bunului, reprezentat de pensie.
Pe de altă parte, caracterul iminent al prejudiciului suportat de persoanele aflate sub incidenţa H.G. nr. 735/2010, rezultă şi din prevederile art. 1 din actul administrativ normativ, care statuează că pensiile prevăzute la art. 1 lit. a) şi b) din Legea nr. 119/2010 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează conform algoritmului de calcul utilizat de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările
ulterioare, într-o perioadă de 5 luni de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.
I.C.C.J., secţia de administrativ şi fiscal, decizia nr. 38/07.01.2011, nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii H.V., S.G., T.S., P.L, B.I., S.M.M., V.V. au chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză, să dispună suspendarea executării H.G. nr. 735/2010 pentru recalcularea pensiilor stabilite potrivit legislaţiei privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale poliţiştilor şi ale cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, conform Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.
Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, în care a solicitat respingerea cererii de suspendare a actului administrativ mai sus indicat şi a prezentat în detaliu argumentele pentru care a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.
Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului, în care a cerut respingerea cererii de suspendare. Cererea a fost admisă în principiu.
Aceeaşi autoritate publică centrală a invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii cererii pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile, reglementate de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 338 din 28.09.2010, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii reclamanţilor H.V., S.G., T.S., P.I., B.I. .M.M., V.V., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a admis cererea reclamanţilor, a respins cererca de intervenţie în interesul pârâtului formulată de intervenientul Ministerul Administraţiei şi Internelor, a dispus suspendarea executării H.G. nr. 735 din 21.07.2010 pentru recalcularea pensiilor stabilite potrivit legislaţiei privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, conform Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa a reţinut următoarele:
1. Obiectul cererii de suspendare îl reprezintă H.G. nr. 735 din
21.07.2010, iar temeiul juridic al acesteia este art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Reclamanţii au făcut dovada îndeplinirii procedurii administrative prealabile, prin anexarea acesteia la cererea de chemare în judecată, cu respectarea art. 12 din legea mai sus arătată.
2. Pe fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că sunt întrunite condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a se putea dispune suspendarea executării H.G. nr. 735 din 21.07.2010: cazul bine justificat şi paguba iminentă.
In concepţia curţii de apel, argumentul juridic aparent valabil, carc justifică îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, rezidă în împrejurările de fapt şi de drept expuse în cauză de către reclamanţi, care sunt de natură să inducă o îndoială serioasă în privinţa legalităţii
actului administrativ. In plus, reclamanţii au arătat abuzul autorităţii publice pârâte, atitudinea acesteia, diligcnţele depuse de aceştia şi efectele posibile şi previzibile ale executării actului administrativ.
In mod concret, instanţa de fond a constatat că reclamanţii au criticat H.G. nr. 735 din 21.07.2010, cu motivarea că acest act administrativ unilateral cu caracter normativ cuprinde dispoziţii care exced celor ale Legii nr. 119/2010, menţionând în acest sens obligaţia depunerii cererilor de recalculare a pensiilor, precum şi a documentelor doveditoare privind veniturile realizate [spre exemplificare, instanţa a reţinut art. 10 alin. (2), art. 2 alin. (3) şi 4, art. 6 alin. (2) şi 4 din H.G. nr. 735 din 21.07.2010].
Analizând în aparenţă Legea nr. 119/2010, prima instanţă a observat că aceasta nu conţine dispoziţii care să oblige particularul să depună ccrere de recalculare a pensiei, să solicite şi să depună documente doveditoare privind veniturile realizate sau în baza cărora să fie obligaţi să suporte vreo consecinţă ca urmare a neefectuării de către aceştia a demersurilor prevăzute în actul normativ.
De asemenea, curtea dc apel a reţinut faptul că nici prevederile Legii nr. 19/2000 nu impun o astfel de obligaţie, ci sugerează doar posibilitatea beneficiarilor de a dovedi cu înscrisuri stagiile de cotizare.
Prima instanţă a apreciat faptul că, în speţă, este îndeplinită şi condiţia prevenirii unei pagube iminente, în sensul art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004, modificată.
In argumentarea accstui punct de vedere, judecătorul fondului a arătat că recalcularea pensiilor stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, precum şi determinarea
punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii sunt reglementate de Legea nr. 119/2010.
H.G. nr. 735 din 21.07.2010 face pentru prima oară referiri la situaţia în care beneficiarii pensiilor în discuţie nu depun cereri de recalculare şi documente doveditoare, caz în care se va proceda în mod discriminatoriu la determinarea punctajului mediu anual pe baza salariului mediu brut pe economie din perioadele respective.
Starea de fapt anterior prezentată a fost considerată dc prima instanţă dc natură a crca un dezechilibru între interesul general şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei, dezechilibru care există ori de câte ori, prin diminuarea drepturilor patrimoniale, persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată.
In acest sens, curtea de apel a făcut trimitere la Hotărârea Buchen c. Cehiei pronunţată de instanţa de la Strasbourg, carc stabileşte că dreptul la poate fi asimilat unui drept de proprietate.
In aceeaşi ordine de idei, prima instanţă a amintit şi cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei din 2004, precum şi cauza Moskal din 2009, în care s-a pus problema încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
In susţinerea caracterului iminent al pagubei, judecătorul fondului a nominalizat prevederile art. 1 din H.G. nr. 735 din 21.07.2010, în condiţiile în care acest act administrativ a intrat în vigoare la data de
29.07.2010, iar pensiile recalculate în perioada de 5 luni reglementată de act vor intra în plată începând cu luna ianuarie 2011.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, prima instanţă a reţinut, pe de o parte, că, la nivel de aparenţă, actul administrativ normativ supus suspendării nu îndeplineşte condiţiile de fond şi dc formă ale actului cc se impunea a fi emis, iar pe de altă parte iminenţa prejudiciului este previzibilă, aşa încât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a se putea dispune admiterea acţiunii.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtul Guvernul României şi intervenientul accesoriu Ministerul Administraţiei şi Internelor, care au solicitat admiterea recursurilor, modificarea sa, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiate.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, cât şi
1 A
din oficiu, în baza art. 304 C. proc. civ., înalta Curte apreciază că recursurile declarate de Guvernul României şi Ministerul Administraţiei şi Internelor sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
I. In speţă, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
In dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proccs echitabil presupune ca o instanţa internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
întrucât Convenţia europeană a drepturilor omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Instanţa de control judiciar consideră că judecătorul fondului cauzei a prezentat în cuprinsul hotărârii toate elementele care l-au condus la concluzia necesităţii suspendării efectelor H.G. nr. 735 din
21.07.2010.
In acelaşi timp, înalta Curte apreciază că jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, individualizată în sentinţa atacată, prezintă relevanţă juridică pentru cauza de faţă, contrar susţinerilor recurentului Ministerul Administraţiei şi Internelor.
II. Nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate în ambele cereri de recurs, nu sunt fondate, pentru motivele care vor fi expuse în continuare.
Prin ccrerea dedusă judecăţii, s-a solicitat suspendarea executării
H.G. nr. 735 din 21.07.2010 pentru recalcularea pensiilor stabilite potrivit legislaţiei privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, conform Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 527 din 28.07.2010).
Soluţia la care a ajuns instanţa de control judiciar va fi argumentată dintr-o dublă perspectivă:
l) Din punctul dc vedere al îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererii de suspendare a actului administrativ, prin raportare la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Potrivit dispoziţiei legale anterior arătate, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Mai este de observat că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
In plus, instituţia juridică analizată trebuie să ofere cetăţeanului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează şi Legea nr. 554/2004, modificată.
Legiuitorul naţional a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speţă. Măsura cu caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanţă a interesului social cu cel personal, preeminenţa unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalităţii.
De altfel, trebuie semnalat faptul că, la nivel european, există preocupări în domeniu. Cu titlu exemplificaţiv, amintim Recomandarea nr. R(89)8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la data de 13.09.1989, referitoare la protecţia jurisdic-ţionala provizorie în materie administrativă. Aceasta din urmă a apreciat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecţie jurisdic-ţionala provizorie, fară a se recunoaşte, însă, eficacitatea necesară acţiunii administrative.
De asemenea, Recomandarea anterior arătată a reţinut faptul că autorităţile administrative acţionează în numeroase domenii şi că activităţile lor sunt de natură să afecteze drepturile, libertăţile şi interesele persoanelor. Mai mult, acelaşi act european a statuat că executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi atacate poate cauza persoanelor, în anumite cir
cumstanţe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat, în măsura posibilului.
Conform Recomandării aflate în discuţie, autoritatea jurisdicţională chemată să decidă măsuri de protecţie provizorie trebuie să ia în apreciere ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente; asemenea măsuri pot fi acordate în special în situaţia în care executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil dc reparat şi în cazul în carc există un argument juridic aparent valabil referitor la nelegalitatea respectivului act.
Pe de altă parte, se impune a fi făcută precizarea, realizată şi de către prima instanţă, că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia dc veridicitate (actul exprimă ceea cc în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
De altfel, în cadrul activităţii de organizare a executării şi de în concret a legii, autorităţile publice emit acte juridice cu scopul de a modifica ordinea juridică existentă, folosind prerogative dc putere publică, iar actele administrative sc adresează persoanelor fizicc sau juridice, care au obligaţia punerii lor în executare.
Cert este că trebuie asigurat un anumit echilibru în procesul executării din oficiu a actelor administrative, precum şi anumite garanţii dc echitate pentru cetăţcni, întrucât activităţile administrative nu pot fi discreţionare în ceea ce priveşte alegerea formelor de executare.
Pe cale de consecinţă, administraţia este legată în mod necesar de drept, iar procedura administrativă care vizează executarea din oficiu a actelor administrative nu poate fi lăsată în afara dreptului.
In altă ordine de idei, din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că, pentru a sc dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Aşadar, o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi in prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
După criteriul întinderii efectelor juridice pe care le produc, actele administrative se pot clasifica în acte administrative normative şi actc administrative individuale.
Actele administrative normative cuprind reglementări de principiu cu caracter obligatoriu, formulate în abstract, în vederea aplicării la un număr nedeterminat de persoane.
Actele administrative individuale sunt manifestări de voinţă care creează, modifică, desfiinţează drepturi şi obligaţii în beneficiul sau sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte determinate.
în speţa de faţă, în mod indiscutabil, H.G. nr. 735 din 21.07.2010 este un act administrativ unilateral cu caracter normativ, avându-se în vedere conţinutul său, care se referă la metodologia de recalculare a pensiilor stabilite potrivit legislaţiei privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, conform Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.
In raport de cele amintite anterior, H.G. nr. 735 din 21.07.2010 produce efecte erga omnes, cu alte cuvinte, se referă la toate persoanele aflate sub incidcnţa sa: foştii militari, poliţişti, funcţionari publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, pentru care se dispune recalcularea pensiilor.
Relevant pentru problema aflată în discuţie este şi raportul de subordonare a unei hotărâri de Guvern faţă de legea în aplicarca căreia a fost emisă, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie.
De asemenea, în speţă a fost îndeplinită condiţia procedurală a recursului administrativ prealabil, impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată, aspect necontestat în prezenta cale extraordinară de atac.
Ca atare, soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei inad-misibilităţii cererii de suspendare este legală.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Datorită recentei modificări legislative pe materia analizată, se poate aprecia că reglementarea în discuţie îndeplineşte cerinţa de accesibilitate şi previzibilitate, menită să reducă riscul de subiectivitate şi de arbitrar.
O asemenea adaptare de ordin proccdural la exigenţele juridice europene era indispensabilă faţă de împrejurarea că, în numeroase cazuri, statele au fost conduse spre modificarea ordinii lor juridice, ca efect al aplicării Recomandărilor Consiliului Europei, precum şi a normelor comunitare.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic dc nelegalitate.
In acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii activităţii administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
In doctrina de drept administrativ, se susţine că principiul legalităţii impune trei reguli: existenţa unei baze legale, obligaţia de a respecta regulile care reglementează activitatea administraţiei, precum şi obligaţia de a respecta legile generale, fiind vorba de legile care nu sunt adoptate pentru a guverna activitatea administraţiei, dar care trebuie avute în vedere de către autoritate pentru că ele privesc alte interese pe care trebuie să le ocrotească administraţia.
Prin urmare, principiul legalităţii implică, pe de o parte, faptul că administraţia trebuie să respecte ierarhia normelor, iar pe de altă parte, faptul că accasta nu poate acţiona dacă nu este „abilitată” de o regulă dc drept. Această abilitare priveşte competenţa autorităţii administrative de a emite un act administrativ.
Respectarea principiului legalităţii impune posibilitatea ca actele administrative nelegale să poată fi revocate, întrucât, în caz contrar, judecătorul poate proccda la anularea lor.
Pentru consolidarea principiului legalităţii, apreciat ca un adevărat postulat constituţional, sunt necesare reguli sistematizate, clare şi coerente, carc să guverneze activitatea autorităţilor administrative.
După cum au subliniat în mod constant teoreticienii şi practicienii dreptului european, legalitatea este unul dintre elementele dreptului la buna administrare.
In sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
In speţa de faţă, înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat.
Aspcctele care fundamentează ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ solicitat a fi suspendat sunt legate de aparenta încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, în a cărei aplicarea fost dată H.G. nr. 735 din 21.07.2010.
Aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, la o analiză în aparenţă a Legii nr. 119/2010, se observă că ca nu conţine dispoziţii care să oblige pensionarii să depună ccreri dc recalculare a pensiei, să solicite şi să depună acte doveditoare privind veniturile realizate sau în temeiul cărora să fie obligaţi să suporte vreo consecinţă, ca urmare a neefectuării de către aceştia a demersurilor prevăzute în actul normativ. La rândul său, nici dispoziţiile Legii nr. 19/2000 nu impun o asemenea obligaţie, ci se referă doar la posibilitatea beneficiarilor săi de a-şi dovedi, în situaţiile prezentate în reglementare, cu înscrisuri probatorii, stagiile de cotizare.
Cu toate acestea, art. 2 alin. (3) şi (4), art. 6 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din H.G. nr. 735 din 21.07.2010 obligă pensionarii aflaţi sub incidenţa sa să solicite documentele necesare recalculării pensiilor şi să depună cererile de recalculare şi actele doveditoare privind veniturile obţinute.
O altă observaţie care se impune a fi făcută este aceea că toate criticilc formulate de recurentul Guvernul României cu privire la condiţia cazului bine justificat vizează fondul cauzei, ccea cc exccde
controlului cc poate fi făcut de înalta Curte învestită să analizeze legalitatea unei sentinţe care s-a pronunţat pc o cerere de suspendare a unui act administrativ.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar apreciază ca nu poate primi nici critica formulată de recurentul Ministerul Administraţiei şi Internelor, în sensul că prima instanţă, prin analiza îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, a prejudccat fondul cauzei, în raport de cele expuse mai sus.
In plus, înalta Curte apreciază că este nefondată şi critica formulată de acelaşi recurent-intervenient, în sensul că trebuia avută în vedere situaţia celor care solicită suspendarea actului administrativ
litigios, iar nu eventualele vicii ale respectivului act, întrucât acestea din urmă trebuie analizate de instanţa învestită cu cererea de anulare.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar are în vedere faptul că
H.G. nr. 735 din 21.07.2010 – act administrativ unilateral cu caracter normativ – produce efecte erga omnes, ca şi sentinţa recurată.
In altă ordine de idei, un argument suplimentar care pledează pentru aparenţa nelegalitate a actului administrativ litigios este faptul că, prin sentinţa nr. 443 din 23.11.2010, pronunţată în dosarul nr. 1510/33/2010, Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a anulat dispoziţiile art. 2 alin. (2), (3), (4), (6) şi (7), ale art. 6 alin. (1), (2) şi (4) şi ale art. 10 alin. (2) din
H.G. nr. 735 din 21.07.2010.
In speţă, este îndeplinită şi condiţia prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Astfel, conform art. 2 alin. (1) lit. s) din legea în discuţie, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Putem aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.
Revine judecătorului de contencios administrativ, învestit cu soluţionarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuţie sunt de natură să justifice urgenţa. Accasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fară ca ca să aducă atingere hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa cu privire la cererea de anulare a actului.
In speţa de faţă, înalta Curte apreciază că este corcctă concluzia primei instanţe, în sensul că H.G. nr. 735 din 21.07.2010 creează o situaţie discriminatorie prin determinarea punctajului mediu anual pe baza salariului mediu brut pe economie din perioadele pentru care beneficiarii pensiilor nu au depus cereri de recalculare şi documente doveditoare.
In plus, după cum s-a evidenţiat şi de către judecătorul fondului, pentru prima dată, actul administrativ cu caracter normativ prevede o asemenea modalitate de calcul a drepturilor de pensie.
Ca atare, înalta Curte reţine că actul administrativ aflat în litigiu determină o situaţie care nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, în sensul art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Intr-adevăr, situaţia de fapt generată în urma adoptării H.G. nr. 735 din 21.07.2010 este de natură să creeze un dezechilibru între interesul general şi obligaţia protejării drepturilor fundamentale ale cetăţeanului. Cu alte cuvinte, există un dezechilibru atunci când se diminuează drepturile patrimoniale, motiv pentru care persoana trebuie să suporte o sarcină cxcesivă şi disproporţionată.
De asemenea, trebuie reamintit faptul că instanţa europeană a drepturilor omului a dccis în mod constant că noţiunea de „bun”, ca obiect al dreptului de proprietate, consacrat şi protejat de art. 1 parag. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei europene a drepturilor omului, include orice interes al unei persoane dc drept privat care are o valoare economică, astfel încât dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate.
Pe de altă parte, caracterul iminent al prejudiciului suportat de persoanele aflate sub incidenţa H.G. nr. 735 din 21.07.2010, rezultă şi din prevederile art. 1 din actul administrativ normativ, care statuează că pensiile prevăzute la art. 1 lit. a) şi b) din Legea nr. 119/2010 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează conform algoritmului de calcul utilizat de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, într-o perioadă de 5 luni dc la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.
Textul normativ mai sus citat trebuie corclat cu faptul că H.G. nr. 735 din 21.07.2010 a intrat în vigoare la data dc 29.07.2010, iar pensiile recalculate în temeiul procedurii reglementate de aceasta, în termenul de 5 luni, au intrat în plată din luna ianuarie 2011.
Din cele anterior expuse, rezultă cu evidenţă faptul că există o pagubă iminentă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea contenciosului administrativ.
2) Din punctul dc vedere al îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007,
înalta Curte reţine următoarele:
Conform dispoziţiei legale amintite mai sus, în ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a
cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).
Ca atare, putem aprecia că, prin textul legal aflat în discuţie, s-a dat eficienţă instituţiei suspendării actului administrativ, dispuse în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, iar, pentru acest motiv, legiuitorul român a introdus o nouă ipoteză normativă în corpul legii.
Această regulă se impunea, întrucât persoana vătămată prin punerea în executare a actului administrativ considcrat nelegal nu mai avea nicio posibilitate legală de a menţine măsura suspendării şi după momentul pronunţării soluţiei instanţei de fond, când înceta suspendarea dispusă în baza art. 14 din lege.
Din actele dosarului, rezultă faptul că, prin sentinţa nr. 443 din 23.11.2010 pronunţată în dosarul nr. 1510/33/2010, Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a anulat dispoziţiile art. 2 alin. (2), (3), (4), (6) şi (7), ale art. 6 alin. (1), (2) şi (4) şi ale art. 10 alin. (2) din H.G. nr. 735 din 21.07.2010.
Aşadar, prin aplicarea art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată, măsura suspendării H.G. nr. 735 din 21.07.2010, dispusă de prima instanţă, se prelungeşte ope legis până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei având ca obiect anularea acestui act administrativ unilateral cu caracter normativ.
In plus, se impun a fi amintite şi prevederile art. 14 alin. (4) şi (7) din Legea contenciosului administrativ.
Astfel, conform art. 14 alin. (4) din lege, hotărârea prin care se pronunţă suspendarea este de drept; ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare, iar recursul nu este suspensiv de executare.
Prin urmare, este aplicabil principiul executării hotărârii judecătoreşti în acest domeniu încă dc la momentul pronunţării sale.
Pe de altă parte, art. 14 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ întăreşte ideea menţionată anterior, întrucât dispune că suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea oricărci forme de executare, până la expirarea duratei suspendării.
In această ordine de idei, prezintă relevanţă faptul că în materia contenciosului administrativ se aplică uncie reguli procedurale specifice, printre care şi cca privind executarca hotărârilor judecătoreşti pronunţate în ccrerile de suspendare.
De altfel, dreptul la exccutarca actclor jurisdicţionale a devenit în dreptul european cea de-a treia garanţie a procesului echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
In consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs.
Notă: Măsura suspendării executării actelor administrative are caracter de protecţie împotriva eventualelor abuzuri sau excesului de putere pe care îl pot săvârşi autorităţile în raport cu particularii.
Prin instituirea acestei măsuri, legiuitorul a înţeles să asigure protecţia persoanelor fizice şi juridice, în raport cu autorităţile publice, ale căror acte sunt executorii de drept. Scopul măsurii suspendării este de a evita exercitarea de către autorităţile publice a prerogativelor pe care le au, în mod discreţionar.
A7 i
In materia executării actului administrativ cu caracter normativ, persoana vătămată poate formula plângere prealabilă^ oricând, nefiind condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile. în acelaşi timp, printr-o acţiune separată, poate să solicite instanţei de judecată să dispună suspendarea executării actului administrativ.
Referitor la noţiunea de „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, Curtea de Apel Craiova, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 454 din 22 februarie 2010, a arătat că nu poate fi reţinută susţinerea privind faptul că drepturile solicitate constituie „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, decât dacă au fost constatate sau stabilite printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat.
Instanţa europeană a decis în jurisprudenţa sa că atât timp cât acţiunile reclamanţilor se află „pendinte” pe rolul jurisdicţiilor interne, acestea nu făceau să se nască niciun drept de creanţă, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanţe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că „o creanţă nu poate fi considerată «bun» în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (decizia din 18 octombrie 2002, G.-N.H. şi alţii c. Spaniei).
Prin urmare, creanţele neconstatate printr-o hotărâre irevocabilă nu beneficiază de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
