Instituirea unei taxe menite a acoperi cheltuielile decurgând din aplicarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân nu contravine dispoziţiilor art. 139 din Constituţie şi Legii nr. 27/1999, Legii nr. 571/2003 şi O.U.G. nr. 155/2001, având ca scop asigurarea sănătăţii şi securităţii întregii comunităţi locale.
În ce priveşte „taxa pentru sprijinirea sportului de performanţă” prin intermediul Clubului de Fotbal Poli Iaşi, ce desfăşoară o activitate de natură comercială, a fost instituită cu depăşirea sferei de aplicare a Legii nr. 29/1967 şi a Legii nr. 69/2000, întrucât pretinsa promovare a imaginii comunităţii private – în speţă a comunităţii economice – a avut loc prin folosirea forţei publice cu care autoritatea administrativă locală era investită prin lege, prin intermediul unui vector desemnat de el însuşi, în persoana Clubului de Fotbal Poli Iaşi, deşi acesta era o persoană juridică de drept privat.
Decizia nr. 672/C.A./12 noiembrie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 504/E din 09 martie 2007, Tribunalul Iaşi admiţând excepţia nelegalităţii H.C.L. nr. 103/1998,H.C.L. nr. 368/2000, H.C.L. nr. 336/2001, H.C.L. nr. 13/2003, H.C.L. nr. 655/2003, H.C.L. nr. 566/2004, H.C.L. nr. 409/2005, H.C.L. nr. 443/2005 şi H.C.L. nr. 173/11.04.2005, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. „N.H. „B.C.” S.A. Iaşi, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Iaşi şi Consiliul Local Iaşi – Direcţia Economică şi Finanţe Publice Locale Iaşi, dispunând anularea dispoziţiei nr. 2097 din 30 iunie 2006, emisă de Primarul Municipiului Iaşi, precum şi anularea parţială a raportului de inspecţie fiscală nr. 46.880 din 04.05.2006 şi a deciziei de impunere nr. 4687 din 04.05.2006, pentru suma de 350 lei reprezentând taxa pentru sprijinirea sportului de performanţă, aferentă perioadei 2001-2005, şi respectiv pentru suma de 4 lei reprezentând taxă câini comunitari, aferentă perioadei mai-decembrie 2005.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că excepţia de nelegalitate a H.C.L. 103/15.06.1998, prin care s-a instituit taxa de sprijinire a sportului de performanţă, a H.C.L. nr. 173/11.04.2005 prin care s-a instituit taxa pentru gestionarea câinilor fără stăpân, precum şi a hotărârilor prin care taxele menţionate au fost actualizate, este întemeiată considerând că impunerea unor obligaţii fiscale trebuie să se facă numai în condiţiile legii, suport pe care actele administrative emise a apreciat că nu îl au, atâta timp cât nu se regăsesc nici în Legea nr. 27/1994 şi nici în Codul fiscal, în condiţiile în care O.U.G. nr. 45/2003 privind finanţele publice locale stabileşte că taxele speciale se instituie şi se utilizează integral doar pentru acoperirea cheltuielilor efectuate prin înfiinţarea serviciilor publice locale, precum şi pentru finanţarea cheltuielilor întreţinere şi funcţionare a acestor servicii, încasându-se numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.
Apreciind că taxele instituite prin H.C.L. nr. 103/1998 şi H.C.L. nr. 173/2005 reprezintă o sursă extrabugetară şi se înscriu în afara competenţei stabilite prin actele normative speciale în materie de taxe şi impozite, prima instanţă a înlăturat susţinerea pârâtei privitoare la inadmisibilitatea excepţiei, deoarece aceasta a fost invocată după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, iar actele cu privire la care excepţia a fost invocată nu fac parte din categoria actelor administrative individuale, anulându-se, ca urmare a admiterii excepţiei de nelegalitate, actele administrative prin care, în sarcina reclamantei, au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare.
Curtea a admis cererea recurenţilor Primarul mun. Iaşi şi Consiliul Local Iaşi ca fondată în partea referitoare la admiterea excepţiei de nelegalitate a H.C.L. nr. 173/2005, sens în care a reţinut următoarele:
Este necontestat faptul că, conform dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 215/2001, în forma în vigoare la data adoptării actului administrativ de autoritate menţionat, consiliul local este competent să înfiinţeze servicii publice şi să asigure condiţiile materiale şi financiare necesare bunei lor funcţionări, acţionând pentru creşterea calităţii vieţii, menţinerea ordinii şi sănătăţii publice.
Este de asemenea necontestat că, prin O.U.G. nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân, consiliile locale au fost obligate să înfiinţeze servicii specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân şi să amenajeze din fonduri proprii adăposturi pentru câinii fără stăpân şi pentru cei care circulă liberi, fără însoţitor, în locuri publice.
Activitatea de ecarisaj a devenit astfel o problemă a întregii comunităţi, unităţile administrativ-teritoriale fiind chemate să gestioneze, din fonduri proprii, acest serviciu, ce se circumscrie sferei serviciilor de salubrizare a localităţii, deci sferei serviciilor publice.
De serviciul de gestionare a câinilor fără stăpân, menit să asigure sănătatea şi protecţia tuturor persoanelor din cadrul unei comunităţi, beneficiază atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice cărora li se asigură astfel condiţii propice pentru desfăşurarea activităţii.
Instituirea unei taxe menită să acopere cheltuielile decurgând din aplicarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân nu contravine nici dispoziţiilor art. 139 din României, revizuită şi nici Legii nr. 27/1994, respectiv Legii nr. 571/2003, întrucât serviciul public menţionat a fost înfiinţat în baza şi în executarea legii, respectiv a O.U.G. nr. 155/2001, iar taxa instituită prin H.C.L. nr. 173/2005 este destinată, astfel cum se arată la art. 3 al menţionatului act normativ, „acoperirii costurilor de capturare, adăpostire, întreţinere, sterilizare şi eutanasiere (după caz), sub control a câinilor comunitari în municipiul Iaşi”.
Cum reclamanta îşi are sediul şi îşi desfăşoară activitatea în municipiul Iaşi, ea beneficiază, chiar şi în mod indirect, de rezultatele activităţii desfăşurate de organele administraţiei publice locale în acest domeniu şi, urmare acestui fapt, ea trebuie să contribuie la susţinerea serviciului public respectiv, având ca scop asigurarea sănătăţii şi securităţii întregii comunităţi locale, din care face parte şi reclamanta-intimată.
Ca atare, constatând că s-a făcut o greşită aplicare a legii, ignorându-se caracterul de serviciu public al activităţii de gestionare a câinilor fără stăpân şi faptul că de acest serviciu beneficiază întreaga comunitate, inclusiv persoanele juridice cu statut de comerciant, precum şi faptul că, pentru susţinerea acestui serviciu public, Codul fiscal permite consiliilor locale să instituie taxe speciale, menite a acoperi cheltuielile de înfiinţare şi întreţinere a serviciului public, Curtea, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, va admite recursul pârâţilor, în sensul că, modificând în parte hotărârea atacată, va respinge excepţia de nelegalitate a H.C.L. nr. 173 din 11 aprilie 2005.
Urmare respingerii excepţiei de nelegalitate a actului administrativ normativ menţionat şi a constatării neachitării taxei instituite prin acest act de reglementare, Curtea, în fond, va respinge cererea e anulare a actelor administrativ-fiscale contestate, în partea referitoare la stabilirea în sarcina reclamantei a unei obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 4 lei, reprezentând contribuţia ce revine tuturor persoanelor plătitoare de impozit, ce îşi au domiciliul sau sediul social pe raza Municipiului Iaşi, la acoperirea costurilor de capturare, adăpostire, întreţinere, sterilizare şi eutanasiere (după caz) sub control a câinilor comunitari de pe raza unităţii administrativ-teritoriale menţionate.
În ceea ce priveşte criticile recurenţilor referitoare la admiterea excepţiei de nelegalitate a H.C.L. nr. 103/1998 şi la anularea actelor administrativ-fiscale emise în aplicarea acestui act administrativ, Curtea constată că acestea sunt nefondate, sens în care reţine următoarele:
Din examinarea conţinutului actului menţionat rezultă că acesta a fost emis, astfel cum se precizează la art. 1 al H.C.L. nr. 103/1998, în scopul declarat de a promova imaginea comunităţii economice din Municipiul Iaşi prin intermediul Clubului de Fotbal Poli-Iaşi, stabilindu-se, pentru aceasta, ca taxa specială instituită să fie achitată de către toate societăţile comerciale – prezumtive beneficiare ale acţiunii de promovare a imaginii lor de către un club de fotbal – lunar, la depunerea decontului T.V.A.
Actul prin care, lucrând în regim de putere publică, Consiliul Local Iaşi a instituit „taxa pentru sprijinirea sportului de performanţă”, este un act administrativ cu caracter normativ, întrucât prin intermediul său se stabilesc norme general obligatorii, ce privesc pe toate persoanele juridice menţionate la art. 2, impunându-li-se plata lunară a unei taxe, efectul H.C.L. nr. 103/1998 neconsumându-se astfel prin şi la data emiterii acestei hotărâri, aşa cum se întâmplă în cazul actelor administrative cu caracter individual, ci perpetuându-se şi în prezent.
Fiind un act administrativ cu caracter normativ, el poate fi atac oricând, conform art. 11 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, fie pe calea excepţiei de nelegalitate prevăzută de art. 4 din legea citată, fie pe cale directă, legea necondiţionând însă dreptul de a invoca, în orice cauză, excepţia de nelegalitate de promovare a acţiunii în anulare, fiind la latitudinea persoanei ce se consideră vătămată prin acel act administrativ să aleagă calea legală pe care o consideră potrivită pentru apărarea dreptului său.
Ori, în cauza de faţă, raportat la însuşi conţinutul normei contestate, nu se putea trage o altă concluzie decât aceea că, plecându-se de la o obligaţie legală de sprijinire a sportului pentru toţi şi a sportului de performanţă şi de a se asigura condiţiile organizatorice şi materiale necesare practicării educaţiei fizice şi a sportului în comunitatea locală,Consiliul Local Iaşi s-a implicat într-o acţiune ce depăşeşte sfera Legii nr. 29/1967 şi a Legii nr. 69/2000, pe care le invocă în motivele de recurs, asigurând, prin folosirea forţei publice cu care este investit, o pretinsă promovare a imaginii unei comunităţi private, în speţă a comunităţii economice, prin intermediul unui vector pe care l-a desemnat el însuşi, în mod unilateral, în persoana Clubului de Fotbal Poli Iaşi, care este o persoană juridică de drept privat.
Susţinerea educaţiei fizice şi sportului, ca activităţi de interes naţional, demers obligatoriu pentru administraţia locală, putea fi asimilată unui serviciu public numai în măsura în care această activitate ar fi fost organizată şi ar fi funcţionat în interesul – perceptibil – al întregii comunităţi locale şi nu doar în beneficiul unui segment restrâns, ales în mod voluntar, în condiţiile în care beneficiarul taxelor colectate de la societăţile comerciale este organizat el însuşi ca societate pe acţiuni, conform Legii nr. 69/2000, fără să fi fost însă declarată de utilitate publică.
Dacă recurenţii erau interesaţi să „promoveze imaginea comunităţii economice din Municipiul Iaşi”, prin intermediul unei entităţi sportive, respectiv a Clubului de Fotbal Poli-Iaşi, existau şi alte modalităţi de susţinere a sportului de performanţă decât aceea de a majora şi aşa recunoscute ca excesive obligaţiile fiscale pe care agenţii economici trebuie să le achite la bugetul de stat şi bugetul local.
Dreptul de a institui taxe speciale, recunoscut prin Legea nr. 27/1994 şi Legea nr. 571/2003, nu putea fi exercitat decât în măsura în care aceste taxe sunt destinate satisfacerii unor nevoi reale şi stringente ale comunităţii locale.
Această cerinţă, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, nu poate fi considerată îndeplinită de H.C.L. nr. 103/1998, din moment ce, sub pretextul promovării imaginii comunităţii economice locale, s-a apelat, în regim de autoritate publică, la susţinerea cu precădere a unui club sportiv, ce desfăşoară o activitate de natură comercială, fără ca beneficiarii pretinsei acţiuni de promovare să fi consimţit la această acţiune şi să îşi fi dat acordul ca imaginea lor să fie promovată de Clubul de Fotbal Poli-Iaşi, implicarea autorităţilor locale în susţinerea acestuia neputând justifica angajarea unei întregi comunităţi private în această acţiune şi mai ales instituirea de noi obligaţii fiscale pentru societăţile comerciale, dincolo de ceea ce legislaţia referitoare la sponsorizări o permite.
Ca atare, atât timp cât susţinerea financiară a Clubului de Fotbal Poli-Iaşi nu poate fi considerată ca fiind o nevoie reală şi stringentă a locuitorilor unităţii administrativ-teritoriale şi a comunităţii economice a cărei imagine se pretinde că o promovează, fără acceptul acesteia, impunerea de obligaţii fiscale pentru atingerea acestui scop apare ca fiind excesivă, în mod justificat prima instanţă reţinând că reglementarea instituită prin H.C.L. nr. 103/1998 excede sferei de legiferare prevăzută de Legea nr. 27/1994 şi ulterior de Legea nr. 571/2003.
Drept urmare, constatând că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, în partea referitoare la admiterea excepţiei de nelegalitate a H.C.L. nr. 103/1998 şi în partea referitoare la anularea actelor administrativ-fiscale prin care au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 350 lei, reprezentând taxa de sprijinire a sportului de performanţă, aferentă anului 2005, Curtea a menţinut hotărârea atacată în această parte.
