Materie : RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL. EXCEPŢIE DE NELEGALITATE. NU POT FORMA OBIECT AL EXCEPŢIEI DE NELEGALITATE ÎN BAZA ART.4 DIN LEGEA NR.554/2004, ACTELE UNILATERALE CARE FIE NU AU NATURĂ JURIDICĂ ADMINISTRATIVĂ, FIE SUNT EXCEPTATE DE LA CONTROLUL EXERCITAT PE CALEA CONTENCISOULUI ADMINISTRATIV, ÎN TEMEIUL ART.5 ALIN.(1) ŞI (2) DIN LEGEA NR.554/2004.
-art.4 şi art.5 din Legea nr.554/2004;
-art.26 din Legea nr.10/2001.
Decizia nr.1417/CA/12.09.2011 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa nr.270/CA/2010 pronunţată de Tribunalul Bihor a fost respinsă excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr.3581/2006 emisă de P. M. O., invocată de pârâta C. C. S. D. B. în dosarul 5374/271/2009 al Judecătoriei Oradea privind pe reclamanta R. M. şi pârâţii S. R. – prin M. F. P. B. şi A. N. P. R. P.BUCUREŞTI.
Analizând actele dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art.4 al.1 din L.554/2004 „legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetata oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”.
Instanţa investită cu soluţionarea excepţiei este datoare să verifice în ce măsură actul contestat pe calea excepţiei de nelegalitate se circumscrie definiţiei actului administrativ date prin L.554/2004 urmând a hotărî în consecinţă, în raport cu aceasta.
Această obligaţie se deprinde şi din interpretarea dispoziţiilor art.5 al.2 din lege, potrivit cărora nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organica, o alta procedura judiciara.
Ori, practica judiciară este unanimă în sensul că dispoziţia de restituire emisă de primar în cadrul procedurii prevăzute de L.10/2001 nu reprezintă act administrativ în sensul art.2 al.1 lit.c) din LCA , astfel că legalitatea acesteia nu poate fi cercetată pe calea excepţiei de nelegalitate, întrucât legea atribuie competenţa de soluţionarea a contestaţiei împotriva acesteia, instanţei de drept comun ( I.C.C.J. s. cont. adm. şi fisc., dec. nr.4211din 02.11.2007).
Faţă de cele reţinute, instanţa de fond a respins excepţia de nelegalitate invocată de pârâta C. C. S. D. B., în Dosar nr. 5374/271/2009 al Judecătoriei Oradea.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs, C. C. S. D. solicitând admiterea acestuia, cu consecinţa modificării sentinţei recurate si a admiterii excepţiei de nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că potrivit art.26 alin.3 din Legea nr. 10/2001, republicată, “decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”. Subliniază recurenta că dispoziţiile legale enunţate se referă la posibilitatea pe care o are persoana îndreptăţită de a se adresa instanţei de judecată, în cazul în care este nemulţumită de dispoziţia /decizia emisă de entitatea notificată, stabilind şi competenţa de soluţionare a unor astfel de litigii în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, fără ca o tare posibilitate să fie recunoscută si în favoarea unor terţe persoane.
Susţine recurenta că dispoziţia a cărei nelegalitate o invocă, este un act administrativ, care poate fi atacat, indirect, pe cale de excepţie, la instanţa de contencios administrativ. Actului administrativ, arată recurenta, „este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Or, dispoziţia emisă de Primarul municipiului Cluj se încadrează în această noţiune, respectiv este un act unilateral cu caracter individual, a fost emis de o autoritate publică în regim de putere publică, a fost emis în vederea executării în concret a legii, respectiv aplicarea concretă a Legii nr. 10/2001 şi dă naştere unor raporturi juridice între beneficiarii acestei dispoziţii şi Statul Român reprezentata de Comisia Centrală, în această procedură administrativă de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv care nu se pot restitui în natură.
În acest sens, al clasificării dispoziţiei ca fiind act administrativ vin şi prevederile art. 16 alin 2 indice 1 din Titlul VII al legii nr. 247/2005 care prevede că „dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.
Per a contrario, susţine recurenta, în cazul în care intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a clasifica dispoziţia emisă de primar în vederea soluţionării notificărilor depuse în temeiul legii nr. 10/2001 ca fiind act civil, avizul de legalitate al instituţiei prefectului nu ar mai fi fost necesar.
Calificarea dispoziţiei primarului ca fiind act administrativ a fost reţinută şi de doctrină. Astfel, se consideră că dispoziţia primarului reprezintă un act administrativ întrucât în cuprinsul Legii nr. 10/2001, dispoziţia de restituire în natură sau, după caz, de refuz a restituirii în natură, este atributul exclusiv al primarului, urmare a sesizării primăriei (ca unitate deţinătoare) de către persoana interesată, printr-o notificare, în cadrul termenului imperativ stabilit de lege. Drepturile şi obligaţiile care iau naştere nu au la bază acordul de voinţă ( dintre persoana îndreptăţită şi unitatea deţinătoare) ci reprezintă efectele unei singure voinţe juridice, care provine de la administraţia publică locală, astfel încât dispoziţia primarului este un act juridic unilateral, trăsătură caracteristică actului administrativ. Un alt argument în favoarea caracterizării dispoziţiei emise de primar ca fiind un act administrativ este şi acela că această dispoziţie constituie titlu executoriu. Or, una din trăsăturile actului administrativ este caracterul său executoriu care se datorează faptului că actul este emis de o autoritate a administraţiei publice, ceea ce îi conferă valoare obligatorie pentru orice persoană căreia i se adresează.
Prin urmare, motivele de nelegalitate ale Dispoziţiei nr. 3581/2006 emisă de P. M. O. pot forma obiectul controlului judecătoresc iniţiat prin invocarea excepţiei de nelegalitate, neexistând posibilitatea declanşării unui astfel de control în condiţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum, în mod eronat, a reţinut instanţă de fond.
În drept, au fost invocate de recurentă dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicată, Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.81/2007 privind accelerarea acordării despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, art. 115-119 din Codul de procedură civilă.
Intimata R. M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
Examinând, în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor aduse acesteia de către recurentă, cât şi din oficiu, sub aspectul motivelor de ordine publică, instanţa de recurs a apreciat recursul ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 4 alin.(1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral indiferent de data acestuia, poate fi cercetată oricând în cursul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheierea motivată instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze şi suspendă cauza.
Din interpretarea prevederii legale enunţate rezultă că excepţia de nelegalitate poate avea ca obiect numai actele administrative unilaterale supuse regimului contenciosului administrativ, altfel spus, acele acte administrative unilaterale susceptibile de a fi supuse controlului de legalitate în temeiul Legii nr.554/2004 şi pe calea unei acţiuni directe.
Nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate actele unilaterale care fie nu au natură juridică administrativă, fie sunt exceptate de la controlul exercitat pe calea contenciosului administrativ, în temeiul art.5 alin.(1) şi (2) din Legea nr.554/2004, respectiv actele autorităţilor publice care privesc relaţia cu Parlamentul, actele de comandament cu caracter militar şi actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
Prin urmare, dispoziţia prin care entitatea deţinătoare soluţionează o notificare privind restituirea unui imobil preluat abuziv, în temeiul Legii nr.10/2001, chiar daca din punct de vedere juridic poate fi încadrată în categoria actelor administrative, în condiţiile este supusă contestaţiei la secţia civilă a tribunalului, conform art. 26 din actul normativ menţionat, nu poate fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ, nici prin acţiune directă, nici prin intermediul excepţiei de nelegalitate.
Ca atare, în mod corect, instanţa de fond a respins excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 3581/2006 emisă de P. M. O., fiind lipsit de relevanţă faptul că Legea nr. 10/2010 deschide doar persoanei care a depus notificare calea de a ataca în justiţie dispoziţia emisă în soluţionarea respectivei notificări.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată, acestea nefiind solicitate în recurs.
