O.G. nr. 5/2001, art. 1 alin. (1) C. proc. civ., art. 379 alin. (3) C. com., art. 46
Acceptarea facturii poate fi expresă, prin semnare de către reprezentantul societăţii destinatare, sau tacită, printr-o manifestare de voinţă neechivocă în acest sens.
Simpla aplicare a ştampilei nu implică voinţa societară, nefiind o operaţiune recunoscută juridic cu consecinţe decizionale.
Jud. Sectorului 2 Bucureşti, s. civ., sent. nr. 4243 din 29 martie 2011, nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de
09.07.2010, creditoarea SC G.Q.M. SRL a solicitat somarea debitoarei SC G.T. SRL la plata sumei de 1339,36 lei, reprezentând contravaloare marfa livrată şi 96,65 lei penalităţi de întârziere.
In motivare, creditoarea a arătat că a livrat marfa debitoarei conform celor două facturi emise şi depuse la dosar. Conform creditoarei, debitoarea deşi a recepţionat marfa, a refuzat să achite în totalitate aceste facturi. Argumentează deţinerea unei creanţe certe, lichide şi exigibile.
Debitoarea nu s-a prezentat şi nu a formulat întâmpinare.
Instanţa a administrat proba cu înscrisuri, reţinând următoarele:
Procedura somaţiei de plată a fost instituită de O.G. nr. 5/2001 în vederea realizării creanţelor certe, lichide şi exigibile reprezentând obligaţii de plată a unor sume de bani, izvorând dintr-un înscris asumat de debitor prin semnătură. In cadrul acestei proceduri, pe baza înscrisurilor depuse, instanţa analizează doar caracterul justificat al pretenţiilor creditorului prin prisma condiţiilor instituite de art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 5/2001.
Textul legal stabileşte două condiţii dc admisibilitate a somaţiei de plată, prima dată de existenţa unei crcanţe certe, lichide şi exigibile şi a doua dată de existenţa unui înscris între părţi care atestă drepturi şi obligaţii.
Noţiunea de creanţă certă este explicată de art. 379 alin. (3) C. proc. civ.: creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Conform art. 46 C. com., obligaţiile comerciale se probează, printre alte mijloace de probă, cu facturi acceptate.
Din acest punct de vedere, facturile depuse de creditoare reprezintă înscrisuri sub semnătură privată care fac dovada împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului. Doar în situaţia în care facturile sunt acceptatc de către destinatar, vor face dovadă şi în favoarea emitentului şi împotriva destinatarului.
Cât priveşte acceptarea facturii, aceasta poate fi expresă, prin semnare de către reprezentantul socictăţii destinatare sau tacit, printr-o manifestare de voinţă neechivocă în acest sens.
In speţă, facturile depuse la dosar nu sunt semnate de primire de către debitoare (destinatar), iar crcditoarea nu a făcut dovada acceptării lor în alt fel (în mod tacit) de către debitoare. Simpla aplicare a ştampilei nu implică voinţa societară, nefiind o operaţiune recunoscută juridic cu consecinţe decizionale.
întrucât creanţa nu rezultă cu certitudine din analiza înscrisurilor aflate la dosar, temeinicia pretenţiilor creditoarei urmează a fi analizată printr-un probatoriu extins, specific dreptului comun.
Nefiind îndeplinită una dintre condiţiile procedurii speciale a somaţiei de plată, instanţa a respins cererea creditoare ca fiind neîntemeiată.
