Falimentarea abuzivă a unei societăti comerciale. Legalitatea procedurii falimentului. Elementele răspunderii civile delictuale. Lipsa faptei ilicite


Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6 C. civ., art. 998-999, art. 1000 alin. (3)

Nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. (3), raportat la art. 998-999 C. civ., deoarece, prin procedura falimentului, organele statului implicate nu au creat un prejudiciu reclamantei, prejudiciu ce s-ar constitui din efectul negativ suferit de aceasta, ca urmare a acţiunii ce ar fi putut constitui, la rândul său, o faptă ilicită săvârşită de o altă persoană.

Astfel, din perspectiva art. 6-13 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nu se poate reţine că nu i-au fost respectate reclamantei, în dosarul de faliment, dreptul la un proces echitabil şi accesul la o instanţă imparţială şi independentă, care să soluţioneze cauza într-un termen rezonabil, dreptul la apărare, inclusiv în căile de atac ce au fost exercitate.

Invocarea încălcării dreptului la „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, respectiv dreptul asupra bunurilor din patrimoniul societăţii pretins falimentată abuziv şi pripit cu concursul instanţelor, nu a fost primită, în condiţiile în care există o încheiere de închidere a procedurii de faliment a acestei societăţi şi dizolvare a firmei – pronunţată de o instanţă de judecată, independentă şi imparţială, cu aplicarea prevederilor legii în materie – rămasă definitivă şi irevocabilă, şi care nu a fost desfiinţată în căi extraordinare de atac.

I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., decizia nr. 9450 din 19 noiembrie 2009,

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Ialomiţa la 1 iulie 2004, reclamanta I.G., personal şi în calitate de asociat unic al SC B.C. SRL, a chemat în judecată Statul Român, prin M.E.F., solicitând daune morale

şi materiale, în cuantum de 2.000.000 EUR, cauzate de falimentarea abuzivă a SC B.C. SRL şi repunerea pe rol a dosarului prin care s-a dispus dizolvarea SC B.C. SRL.

Prin sentinţa civilă nr. 363/F/15.06.2006, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, s-au respins excepţiile privind lipsa de calitate procesuală activă şi litispendenţă şi s-a respins ca nefondată cererea reclamantei I.G.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în cererea de chemare în judecată se reclamă calitatea reclamantei de victimă a încălcării normelor de drept interne şi comunitare, căreia i s-a creat un prejudiciu, fiind astfel titulară a drepturilor şi, implicit, a calităţii procesuale active, astfel cum prevede art. 41 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că se solicită constatarea prejudicierii reclamantului cu suma de 2 milioane EUR, urmare a dizolvării SC B.C. SRL de către organele statului, reclamanta având calitatea de victimă a societăţii, din cauza prejudiciului suferit în dosarul de faliment al societăţii sus-menţionate, în sensul art. 6 din Convenţie.

Instanţa a considerat că acţiunea este nefondată, deoarece din referatul din dosar se reţine că prin sentinţa civilă nr. 42/F/2001 a fost deschisă procedura de faliment a SC B.C. SRL Slobozia, iar prin încheierea din 25 septembrie 2001 a fost închisă procedura în temeiul art. 118 din Legea nr. 64/1995, deoarece societatea nu deţinea bunuri.

Reţinând că falimentul debitoarei s-a soluţionat în baza dispoziţiilor unei legi interne ce nu este în contradicţie cu cea comunitară, Tribunalul a constatat că, prin procedura urmată, organele statului implicate nu au creat un prejudiciu reclamantei, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1000 alin. (3), raportat la art. 998-999 C. civ.

împotriva sentinţei civile au declarat apel mandatarul Liga Democratică pentru Dreptate din România, pentru reclamanţii I.G. şi SC B.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

In motivarea apelului s-a arătat că instanţa a trecut în mod duplicitar peste precizările repetate pe care le-a făcut în dosarul de fond referitoare la drepturile încălcate pe parcursul celor şapte ani, invocându-se dreptul la viaţă, sănătate şi un trai decent, repararea încălcărilor şi pedepsirea celor vinovaţi, conform legii, aspecte asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat. S-a mai arătat că a existat faţă de reclamanta I.G. şi o încălcare a dreptului la respectarea domiciliului, prevăzut de art. 8 din Convenţie, percheziţiile efectuate la domiciliul acesteia şi la sediul societăţii B., efectuându-se fară mandat sau ordin de percheziţie, deci abuziv şi nelegal. S-a invocat şi art. 6 paragraf 1 din Convenţie, în sensul că „termenul rezonabil” s-a depăşit de mult, atât în civil, cât şi în penal, iar complexitatea cercetărilor invocate de către organele judiciare nu poate fi primită ca argument, întrucât perioadele de activitate ale acestora în cauzele

penale au alternat cu perioadele semnificative de inactivitate, nejustificate şi respectiv de reluarea ciclurilor procesuale dispuse de către instanţe, cu privire la plângerile formulate de apelanta-reclamantă împotriva abuzurilor săvârşite de către ofiţerii Gărzii Financiare şi ai organelor de poliţie. S-a invocat şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, întrucât reclamanţii I.G. şi SC B.C. SRL dispun de un „bun”, constând în obligaţia generală înscrisă în art. 1, „obligaţia de a respecta drepturile omului”, care a fost încălcată în cauză, dar şi obligaţia la respectarea drepturilor privind bunurile reclamantei şi societăţii.

Prin decizia civilă nr. 829/A/l7.11.2008, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a 111-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă I.G. şi SC B.C. SRL împotriva sentinţei civile nr. 363/F/l 5.06.2008 a Tribunalului Ialomiţa.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în acţiunea dedusă judecăţii s-au solicitat daune materiale şi morale de 2.000.000 EUR, ca urmare a prejudiciului suferit de reclamantă ca persoană fizică, dar şi ca asociat al SC B.C. SRL, cauzat prin falimentarea abuzivă a firmei SC B., aceasta fiind cauza dedusă judecăţii.

Motivarea în fapt a acţiunii, prin care se condamnă modul în care a procedat judecătorul-sindic în procedura falimentului, pripit şi abuziv, respingând cererea de suspendare a cauzei conform art. 2441 pct. 2 C. proc. civ., întrucât sunt numeroase plângeri penale aflate în curs de cercetare la organele abilitate, inclusiv judiciare, se constituie în argumente care susţin critica privind respingerea cererii de suspendare, cu încălcarea principiului „penalul ţine în loc civilul”, potrivit aprecierii reclamantei.

Alături de aceste argumente de fapt – modul de instrumentare greşit şi abuziv al organelor de cercetare penală – formulate, inclusiv prin mandatarul său Liga Democratică pentru Dreptate, de tergiversare excesivă, tratament discriminatoriu, abuziv, prin efectuarea de percheziţie şi control de către ofiţerii de poliţie şi comisarii Gărzii Financiare la domiciliul său şi la sediul firmei, încălcându-i-se dreptul la viaţa de familie, la viaţa privată, se aduc şi argumente de drept – încălcări ale Convenţiei: art. 1 din Protocolul nr. 1, art. 3, art. 6, art. 14, art. 8, într-o precizare depusă ulterior la acţiune.

Toate aceste motive de fapt şi de drept nu se constituie însă într-un petit distinct al acţiunii, astfel cum rezultă din criticile din apel, ce ar avea ca obiect acordarea de daune morale şi materiale pentru durata excesivă a cercetării tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor abilitate, inclusiv celor judiciare.

Curtea a constatat că prima instanţă s-a pronunţat strict asupra peti-tului dedus judecăţii, clarificat în prealabil, faţă de repetatele note scrise depuse la fond şi precizări ale reclamantei şi mandatarului său, „sin-

tetizâncT pretenţia reclamantei în cauza la care este chemată instanţa să răspundă, potrivit cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 3 şi 5 C. proc. civ. -recuperarea prejudiciului material şi moral cauzat prin falimentarea abuzivă a SC B.C. SRL Slobozia.

Astfel, din probele administrate la fond s-a constatat că procedura falimentului a avut loc prin aplicarea prevederilor legii speciale care reglementează această materie – Legea nr. 64/1995, fară a se constata cauzarea vreunui prejudiciu reclamantei de către organele judiciare ale statului, în sensul art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ.

S-a reţinut şi faptul că legea internă în materie de faliment a societăţilor comerciale nu se află în contradicţie cu reglementarea comunitară.

Susţinerea din apel în sensul că prima instanţă a trecut în mod „duplicitar” peste precizările repetate pe care le-a făcut reclamanta la fond, referitoare la toate drepturile încălcate pe parcursul celor şapte ani – în sensul art. 1, art. 3, art. 8, art. 13, art. 14 şi art. 6 ale Convenţiei -, care impuneau cercetarea lor amănunţită, în virtutea rolului activ al judecătorului, repararea încălcărilor şi pedepsirea celor vinovaţi de aceste încălcări semnalate, nu poate fi primită.

Critica din apelul iniţial motivat vizează faptul că, în mod abuziv, judecătorul-sindic M.S. i-a respins cererea de suspendare a cauzei având ca obiect deschiderea procedurii falimentului SC B.C. SRL, pentru a se finaliza cercetarea penală în toate cauzele în care s-au formulat plângeri, prin aceasta, judecătorul sprijinind pe cei care au contribuit infracţional la devalizarea firmei sale.

Or, Curtea a constatat că este inadmisibil ca pe calea unei acţiuni distincte în instanţă, într-o cerere de daune contra statului, să fie chemaţi alţi judecători spre a se cerceta modul în care aceştia au aplicat legea procedurală şi substanţială într-o cauză de faliment – rămasă definitivă şi irevocabilă pentru a se constata şi eventualele abuzuri ale judecătorilor care au instrumentat în acea cauză şi să se procedeze la măsuri de sancţionare a acestora şi de reparare a prejudiciului titularului unei astfel de acţiuni.

Orice nemulţumire legată de modul în care s-a soluţionat cauza de faliment a SC B.C. SRL nu poate face decât obiectul căilor de atac prevăzute de lege, în cauza respectivă.

Susţinerea că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra precizărilor repetate de la dosar privind încălcarea drepturilor apărate de Convenţie invocate pe parcursul celor şapte ani în care nu s-au finalizat cercetările penale în plângerile reclamantei a fost înlăturată, Curtea constatând că acesta nu constituie un petit distinct al acţiunii, astfel cum s-a reţinut în analizarea acestor aspecte de mai sus.

Curtea a observat că precizările de la fond s-au axat strict pe articolele din Convenţie, fară dezvoltări. Abia în momentele suplimentare ale

apelului sunt dezvoltate încălcările drepturilor din Convenţie ale reclamantei, cum s-a prezentat mai sus. Or, cea mai mare parte a articolelor invocate vizează încălcări ale drepturilor recunoscute de Convenţie, şi nu prin aplicarea proccdurii falimentului în dosarul Tribunalului Ialomiţa – judecătorul-sindic şi care face obiectul cauzei prezente, şi respectiv încălcări pretins a fi înfăptuite asupra drepturilor reclamantei, în perioada a şapte ani, prin cercetarea sa abuzivă şi nesoluţionarea în „timp rezonabil” a plângerilor sale penale (circa 34) la organele judiciare ale statului: accesul la un proces echitabil şi soluţionarea în termen rezonabil – art. 6 din Convenţie, dreptul la viaţă – art. 8, tratamente inumane – art. 3, cercetare discriminatorie – art. 14.

Acestea nu vizează însă, fondul cauzei deduse judecăţii, iar în apel, astfel de critici nu pot fi cercetate, ele constituindu-se, practic, în cereri noi, formulate direct în apel, cu încălcarea prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi analizată nici jurispru-denţa C.E.D.O. invocată în sprijinul lor.

Din încălcările drepturilor din Convenţie, în speţă rămân valabile şi pot fi analizate doar încălcările de drepturi pretinse vizând art. 6-13, art. 1 din Protocolul adiţional.

Din perspectiva art. 6-13 din Convenţie însă, nu se poate reţine că în dosarul de faliment reclamantei nu i-au fost respectate dreptul la un proces echitabil şi accesul la o instanţă imparţială şi independentă, care să soluţioneze cauza într-un termen rezonabil, dreptul la apărare, inclusiv în căile de atac ce au fost exercitate, inclusiv de către apelanta-recla-mantă, concluzie ce se desprinde şi din considerentele reţinute mai sus pe aspectul imparţialităţii judecătorilor care au soluţionat în fond şi în căile de atac în dosarul de faliment.

Invocarea încălcării dreptului la „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, respectiv la dreptul asupra bunurilor din patrimoniul societăţii SC B.C. SRL, pretins falimentată abuziv şi pripit cu concursul instanţelor, nu a fost primită, în condiţiile în care există o încheiere de închidere a procedurii de faliment a acestei societăţi şi dizolvare a firmei – pronunţată de o instanţă de judecată, independentă, imparţială, cu aplicarea prevederilor legii în materie – rămasă definitivă şi irevocabilă – şi care nu a fost desfiinţată în căi extraordinare de atac.

De altfel, din conţinutul cererii, aceasta vizează o admitere urgentă şi parţială pentru suma invocată, a acţiunii privind daunele morale şi materiale din totalul solicitat de 2.000.000 EUR, apreciate ca fiind întemeiate şi pe care instanţa trebuie să le acorde, întrucât Statul Român, prin organele sale, este, în aprecierea apelantei, debitorul pentru încălcările drepturilor ei, şi nu ea, debitorul statului. O astfel de cerere apare ca fiind inadmisibilă, rezultatul unei interpretări personale, subiective, a temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii şi a încălcărilor drepturilor

apărate prin Convenţie, sus-menţionate. Or, pretenţiile deduse judecăţii nu sunt prezumate, astfel ca instanţa să pronunţe hotărâri parţiale de admitere a lor, ci ele sunt analizate pe baza probelor administrate şi ale prevederilor legislaţiei interne, inclusiv ale Convenţiei.

Se constată astfel că, potrivit probelor administrate, în mod legal şi temeinic, prima instanţă a respins acţiunea, constatând lipsa prejudiciului material sau moral al reclamantei în procedura judiciară a falimentului firmei SC B.C. SRL.

împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta I.G.

înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că recursul declarat de reclamanta I.G. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, şi anume: existenţa prejudiciului, existenţa unei fapte ilicite, precum şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta presupusă ilicită şi prejudiciul cauzat.

In speţa supusă judecăţii, instanţele de judecată au apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite aceste condiţii, prevăzute de art. 1000 alin. (3), raportat la art. 998-999 C. civ., deoarece, prin procedura urmată, organele statului implicate nu au creat un prejudiciu reclamantei, prejudiciu ce ar constitui efectul negativ suferit de ea, ca urmare a acţiunii ce ar fi putut constitui, la rândul său, o faptă ilicită săvârşită de o altă persoană.

Din această perspectivă, respingerea cererii reclamantei vizând acordarea de daune morale şi materiale, în cuantum de 2.000.000 EUR -prejudiciul suferit de ea ca urmare a falimentării SC B.C. SRL – este justă, acest faliment dispunându-se prin folosirea procedurilor legale şi în temeiul dispoziţiilor legii interne, care nu este în contradicţie cu legea comunitară, aşa cum susţine recurenta.

Criticile privind încălcarea dreptului său la apărare nu se justifică, instanţele nu au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., iar acele susţineri ale reclamantei privind „omisiunile, lipsurile anchetelor”, „nevalorificarea unor probe” constituie simple chestiuni de fapt, ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe interpretarea sau aplicarea greşită a legii.

Solicitarea recurentei-reclamante de a se „restabili corect obiectul acţiunii şi de a se dispune repararea prejudiciilor aduse de prepuşii statului, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ.”, nu poate fi primită, obiectul acţiunii fiind stabilit încă din faza procesuală a fondului, ca urmare a învestirii instanţei cu cererea de chemare în judecată şi cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.

în ceea ce priveşte aplicarea art. 1000 alin. (3) C. civ., corect instanţele au considerat că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate pentru a putea angaja răspunderea comitetului pentru fapta prepusului, nefiind

îndeplinite condiţiile generale de angajare a răspunderii civile delictuale (art. 998-999 C. civ.).

Pentru toate aceste considerente, s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă în baza art. 312 C. proc. civ., cu consecinţa menţinerii deciziei civile.