Lipsa dreptului vătămat
– Legea nr. 554/2004: art. 1 alin. (1)
– Legea nr. 188/1999, republicată: art. 99 alin. (5) şi (6)
Este nefondată acţiunea în anularea unei impuneri întemeiate pe prevederile O.G. nr. 79/2003, dacă nerespectarea contrachdui încheiat cu pârâta este culpabilă pentru reclamant.
(Sentinţa civilă nr. 497 din 10 noiembrie 2010, Secţia administrativ şi fiscal, R.O.)
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 696/59/2010 la
17 iunie 2010, reclamanta persoană juridică a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Bucureşti şi Administraţia Finanţelor Publice Reşiţa, anularea deciziei nr. 12245 din 3 iunie 2010 şi a proce-sului-verbal de control nr. 5549 din 25 martie 2010, precum şi a măsurilor dispuse privind stabilirea în sarcina reclamantei a obligaţiei de restituire a sumei de 663.323 lei cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată pentru pârâta APDRP Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 497 din 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondată acţiunea, cu motivarea că între reclamantă şi pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Bucureşti s-a încheiat contractul cadru nr. RO 3.10602551100344 din 21 februarie 2007 pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în sumă de 2.679.153 RON. Conform dispoziţiilor cuprinse la art. 1 alin. (1) din anexa 1 la contract, beneficiarul s-a obligat să asigure executarea proiectului în conformitate cu descrierea cuprinsă în cererea de finanţare, termenul limită de execuţie fiind 30 noiembrie 2008. Ulterior, prin actul adiţional nr. 2 din 29 iunie
2009, acest termen a fost prelungit până la data de 30 septembrie 2009.
Prin procesul-verbal de constatare nr. 5549 din 25 martie 2010, autoritatea contractantă a reţinut faptul că proiectul nu a fost finalizat din punct de vedere al execuţiei, deşi a expirat data limită de 30 septembrie 2009. Ca urmare a neîncadrării beneficiarului în termenul de execuţie prevăzut în contract, pârâta a constatat nerespectarea dispoziţiilor contractuale privind durata de execuţie a contractului, aspect ce a atras incidenţa dispoziţiilor art. 11 din anexa 1 la contract, potrivit cărora autoritatea contractantă poate înceta executarea contractului fără înştiinţare şi fără să plătească finanţarea nerambursabilă în cazul încălcării de către beneficiar a contractului.
în consecinţă, s-a dispus recuperarea sprijinului financiar nerambursabil în sumă de 654.164,85 lei la care se adaugă penalităţile şi dobânzile aferente.
Procesul-verbal de constatare anterior menţionat a fost comunicat reclamantei la data de 29 martie 2010, conform dovezii existente la dosar, confirmarea de primire purtând ştampila societăţii şi semnătura persoanei autorizate.
împotriva acestui proces-verbal, reclamanta a formulat contestaţie înregistrată la autoritatea pârâtă la data de 13 mai 2010 sub nr. 9400, contestaţie respinsă prin decizia nr. 12245 din 3 iunie 2010, în principal pentru depunerea contestaţiei după împlinirea termenului de 30 de zile reglementat de Codul de procedură fiscală, iar pe fondul cauzei cu motivarea că reclamanta nu poate beneficia de încetarea anticipată a contractului de finanţare şi exonerarea de la restituirea sumei primite ca finanţare nerambursabilă întrucât situaţia economică dificilă în care s-a aflat nu constituie forţă majoră sau caz fortuit, reclamanta având posibilitatea de a acţiona cu maxim de profesionalism, eficienţă şi vigilenţă.
Analizând legalitatea actelor administrative atacate prin prezenta cauză, Curtea reţine că prin O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, s-au reglementat modalităţile de control şi recuperare a sumelor provenite din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană, precum şi a sumelor reprezentând fondurile de cofinanţare aferente.
Art. 3 din ordonanţă defineşte titlul de creanţă [alin. (3)] ca fiind actul prin care se stabileşte şi se individualizează obligaţia de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli şi/sau fraudă, titlu de creanţă ce cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală [alin. (4)] şi care se aduce la cunoştinţa debitorului în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală care reglementează comunicarea actului administrativ fiscal [alin. (5)]. Rezultă aşadar că, în fapt, controlul, constatarea, contestarea şi recuperarea sumelor astfel stabilite urmează regimul de drept comun prevăzut în Codul de procedură fiscală. Aceasta înseamnă că actul administrativ fiscal reprezentat de procesul-verbal de control nr. 5549 din 25 martie 2010 trebuia comunicat contribuabilului în modalităţile reglementate de art. 44 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, iar în fapt comunicarea s-a realizat prin poştă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, conform dovezii aflate la dosar, aspect ce a asigurat respectarea conformă a prevederilor art. 44 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003.
Fiind aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală în ceea ce priveşte constatarea şi contestarea creanţelor astfel stabilite, instanţa mai reţine că sunt incidente şi dispoziţiile art. 207 alin. (1), în vechea numerotare, din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora contestaţia împotriva titlului de creanţă se va depune în 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal sub sancţiunea decăderii.
în fapt, titlul de creanţă a fost comunicat reclamantei la 29 martie 2010, iar contestaţia a fost înregistrată la sediul pârâtei la 13 mai 2010 (aspect susţinut de pârâtă şi necontestat de reclamantă care a înţeles să critice doar aspectul privind comunicarea legală a titlului de creanţă), astfel încât se constată că depunerea contestaţiei s-a realizat după expirarea termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, termenul de 30 de zile fiind calculat conform prevederilor art. 101 alin. (1) C. pr. civ., astfel încât, văzând şi dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. pr. civ. ce cuprind sancţiunea ce intervine pentru neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal, Curtea constată că în mod corect prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 12245 din 3 iunie 2010 s-a respins contestaţia reclamantei ca tardiv introdusă.
Deşi faţă de dispoziţiile exprese ale art. 137 alin. (1) C. pr. civ. nu mai era necesară şi analiza pe fond a contestaţiei reclamantei, organul învestit cu soluţionarea contestaţiei a reţinut că aceasta este şi nefondată, soluţia fiind cuprinsă în motivarea deciziei de soluţionare a contestaţiei, astfel încât instanţa apreciază necesar a analiza şi aceste argumente pentru a răspunde totodată şi pretenţiilor reclamantei în acest sens.
în esenţă, Curtea reţine că prin contractul de finanţare depus la dosar, reclamanta s-a obligat a executa investiţia cuprinsă în cererea de finanţare aprobată urmând a beneficia de o finanţare nerambursabilă din partea autorităţii pârâte de maxim 2.649.152 RON. Termenul limită de execuţie a proiectului a fost stabilit la 30 septembrie 2009 prin actul adiţional nr. 2 din 29 iunie 2009.
în condiţiile în care termenul limită a expirat şi reclamanta nu a făcut dovada depunerii ultimei cereri de plată care atesta astfel finalizarea obligaţiei de execuţie asumate prin contract, autoritatea contractantă a reţinut incidente dispoziţiile art. 11 din anexa 1 la contract coroborate cu art. 17 alin. (3) din anexa 1 privind recuperarea sumelor deja plătite în cadrul contractului ca urmare a neregularităţii rezultate din culpa beneficiarului.
Reclamanta susţine faptul că s-a aflat în imposibilitatea de a finaliza execuţia proiectului în termenul stabilit datorită condiţiilor economice precare în care şi-a desfăşurat activitatea, pe fondul crizei economice naţionale şi mondiale, invocând astfel prevederile de excepţie cuprinse la art. 11 alin. (1) din anexa 1 la contract, potrivit cărora în cazuri excepţionale şi temeinic dovedite, caz fortuit, precum şi în caz de forţă majoră, autoritatea contractantă poate decide încetarea contractului printr-o notificare scrisă fără a fi cerută plata finanţării nerambursabile.
Curtea mai reţine totodată că forţa majoră este definită în art. 18 alin. (1) din anexa 1 la contract, prin aceasta înţelegându-se acel eveniment imprevizibil, insurmontabil şi imposibil de înlăturat, independent de voinţa părţilor contractante, intervenit după data semnării contractului, care împiedică executarea contractului şi care exonerează de răspundere partea care o invocă, cum ar fi cutremure, inundaţii, alunecări de teren, război, revoluţie, embargou etc.
Clauzele contractuale nu definesc şi cazul fortuit, dar instanţa apreciază că prin caz fortuit se înţelege ori o împrejurare internă care îşi are originea în câmpul de activitate a celui chemat să răspundă ori o împrejurare externă care nu are caracter extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţa şi prudenţa de care este în stare omul cel mai capabil. Cazul fortuit se plasează astfel în zona care desparte forţa majoră de culpă şi spre deosebire de forţa majoră care reprezintă întotdeauna un eveniment extern, extraordinar, absolut imprevizibil şi invincibil, cazul fortuit poate cuprinde şi împrejurări sau fenomene interne ce se produc în sfera de activitate a persoanei chemate să răspundă. Cu toate acestea, cazul fortuit nu poate reprezenta o împrejurare ce putea fi prevăzută şi evitată cu diligenţa şi prudenţa specifice omului cel mai capabil şi din această perspectivă nu se poate reţine teoria reclamantei privind criza economică naţională ce a afectat activitatea sa economică, întrucât aşa cum s-a arătat anterior reclamanta avea obligaţia de a depune toate diligenţele necesare pentru implementarea proiectului cu maxim de profesionalism, iar pe de altă parte, nu a prezentat niciun fel de dovezi privind imposibilitatea obiectivă în care s-a aflat pentru finalizarea contractului.
Concluzionând, Curtea a reţinut că aspectele invocate de reclamantă nu se încadrează în noţiunea de caz fortuit în accepţiunea art. 11 alin. (1) din anexa 1 la contractul cadru, astfel încât soluţia autorităţii pârâte de respingere a contestaţiei şi pentru argumente de fond este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută conform dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
CURTEA DE APEL TIMIŞOARA
_>_
Pentru considerentele de fapt şi de drept anterior menţionate şi văzând şi dispoziţiile art. 218 alin. (2) C. pr. fisc., Curtea a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei.
