Încetarea de drept a contractelor de muncă ale administratorilor/directorilor la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 82/2007. Revocarea directorilor, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 31/1990. Desfacerea contractului individual de muncă fără realizarea cercetării prealabile. Dovedirea elementelor răspunderii civile delictuale
O.U.G. nr. 82/2007 Legea nr. 31/1990 , art. 142, art. 143, art. 1431
Contractul de muncă încheiat între reclamant – fostul director de resurse umane – şi pârâtă – societatea comercială – nu a avut drept obiect îndeplinirea mandatului de director, ci a funcţiei de director de resurse umane, conform Clasificării Ocupaţiilor din România.
Pretinsa invocare a incidenţei dispoziţiilor art. V din O.U.G. nr. 82/2007, în conformitate cu care contractele de muncă ale administratorilor/directorilor încheiate pentru îndeplinirea mandatului de administrator/director înainte de intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, încetează de drept la data intrării în vigoare a ordonanţei, nu transformă automat raportul de muncă într-un raport de drept comercial sau nu grefează necondiţionat raportul de muncă pe raportul comercial.
Nefiind numit de Consiliul de Administraţie, este exclusă existenţa vreunui contract de mandat încheiat (fie şi verbal) între salariat şi angajator. De asemenea, modul de organizare a activităţii directorului de resurse umane nu este stabilit prin act constitutiv, prin statut sau prin decizia consiliului de administraţie, ci prin fişa postului, semnată de directorul general, în calitate de angajator.
Reclamantul nu a fost un director cu atribuţii delegate de Consiliul de Administraţie, astfel că el nu putea fi revocat în temeiul art. 1431 din Legea nr. 31/1990, atribuţiile sale de serviciu fiind clar stipulate prin contractul individual de muncă şi fişa postului, şi anume obligaţia de a realiza norma de muncă şi atribuţiile din fişa postului, obligaţia de a respecta disciplina muncii, obligaţia de fidelitate, obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii, obligaţia de confidenţialitate.
Menţionarea unor asemenea atribuţii exclude ipoteza exercitării unei funcţii de director cu atribuţii de delegaţie, conturând cu claritate un veritabil raport de muncă supus jurisdicţiei muncii, în ceea ce priveşte încheierea, executarea şi încetarea.
Având în vedere natura juridică a contractului intervenit între părţi, desfacerea contractului de muncă pentru comiterea unei abateri disciplinare fără realizarea cercetării prealabile este de natură a determina acordarea daunelor morale, dacă sunt dovedite elementele răspunderii civile delictuale.
C.A. Constanţa, s. civ. şi com., decizia nr. 465/CM din 25 august 2010,
nepublicată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de
19.06.2009, contestatorul V.I. a solicitat, în contradictoriu cu intimata SC O.T. SA, constatarea nulităţii absolute/anularea deciziei nr. 222/
10.06.2009, emisă de Consiliul de Administraţie, repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul reintegrării contestatorului în funcţia deţinută anterior – director resurse umane, obligarea intimatei la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data emiterii deciziei şi până la efectiva reintegrare, obligarea intimatei şi a numitului M.V. la plata daunelor materiale în sumă de 10.000 lei, a daunelor morale în sumă de 20.000 lei şi cheltuielilor de judecată.
In motivare, se arată că, prin contractul individual de muncă nr. 6414/16.12.2005, contestatorul a dobândit funcţia de director resurse umane, ulterior, în urma concursului organizat şi a deciziei Consiliului de Administraţie nr. 3/16.12.2005, începând cu data de 16.12.2005, contestatorul a fost validat în funcţia de director resurse umane.
Prin decizia nr. 222/10.06.2009, a constatat că încetase de drept contractul individual de muncă nr. 6414/2005, decizie care nu i-a fost comunicată contestatorului şi prin care s-a dispus revocarea sa din funcţia de director resurse umane.
Se invocă nulitatea absolută a deciziei, deoarece, în cazul în care i se atribuie caracterul de concediere, conform dispoziţiilor art. 74 C. muncii, aceasta nu conţine elementele unei astfel de decizii, obligatorii sub sancţiune, nu este motivată în fapt şi în drept, nu conţine descrierea motivelor care au determinat concedierea şi nici fundamentul – art. 56 lit. h) C. muncii, nu conţine nicio menţiune referitoare la durata preavizului şi nici la lista locurilor de muncă disponibile în organigrama unităţii şi nici termenul în care trebuia să opteze contestatorul pentru ocuparea unui loc de muncă vacant.
Dacă se trece de aceste motive de nulitate absolută, se solicită să se constate netemeinicia deciziei, deoarece nu este incident niciun caz din cele strict şi limitativ reglementate de lege, cât timp a ocupat funcţia de director resurse umane, contestatorul îndeplinind integral şi corespunzător atribuţiile ce îi reveneau conform contractului individual de muncă şi fişei postului.
în cazul în care se consideră că decizia se referă la modificarea raporturilor de muncă, potrivit art. 41 alin. (1) şi (3) C. muncii, emiterea acesteia s-a realizat fară acordul salariatului contestator, ceea ce nu este permis.
Emiterea deciziei şi modul de comunicare a acesteia justifică acordarea daunelor materiale, dar şi a daunelor morale.
Prin întâmpinare, intimata invocă necompetenţa secţiei civile a instanţei, competenţa aparţinând secţiei comerciale, pentru capătul de cerere ce se referă la constatarea nulităţii absolute a deciziei emise de Consiliul de Administraţie, inadmisibilităţii acţiunii şi lipsa calităţii procesuale active a contestatorului pentru primul capăt de cerere, lipsa calităţii procesuale pasive a numitului M.V. pentru toate capetele de cerere, iar pe fondul cauzei, se solicită respingerea contestaţiei ca nefondată, deoarece încetarea contractului individual de muncă a fost urmarea revocării contestatorului de către Consiliul de Administraţie din funcţia de director în baza dispoziţiilor art. 143 şi art. 1431 din Legea nr. 31/1990 şi art. 18 alin. (2) lit. c) din Statutul intimatei.
Prin sentinţa civilă nr. 1301/09.12.2009, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea precizată şi formulată de reclamantul V.I. în contradictoriu cu pârâta SC O.T. SA Constanţa şi a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 2/10.06.2009 şi a deciziei nr. 222/10.06.2009, emise de pârâtă. A dispus reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei şi a fost obligată pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data emiterii deciziilor şi până la efectiva reintegrare. S-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul M.V. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fară calitate procesuală pasivă. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prioritar instanţa a soluţionat excepţiile invocate de intimată, prin încheierea de şedinţă motivată din data de 13.10.2009, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a numitului M.V., a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorului şi a inadmisibilităţii, a stabilit natura cauzei ca fiind un litigiu de muncă.
Contestatorul a fost angajat prin contractul individual de muncă nr. 64141/16.12.2005, începând cu data de 16.12.2005, pe funcţia de director resurse umane la unitatea intimată, pe durată nedeterminată.
Prin decizia nr. 2/10.06.2009, Consiliul de Administraţie a luat măsura de revocare a contestatorului din funcţia deţinută, în urma dezbaterilor şi referatului nr. 1499/05.06.2009 al Directorului General, în conformitate cu dispoziţiile art. 143 şi art. 1431 din Legea nr. 31/1990 şi art. 18 alin. (2) lit. c) din Statutul intimatei. Urmarea emiterii deciziei nr. 2/2009 a Consiliului de Administraţie a fost constatarea încetării de
drept a contractului de muncă al contestatorului. Această decizie produce efecte juridice asupra contractului individual de muncă al contestatorului, asupra raporturilor juridice dintre părţi, în sensul că unitatea intimată consideră încetat contractul.
Temeiul indicat de intimată, pe care se sprijină decizia emisă, este art. 56 lit. h) C. muncii, text care reglementează strict şi limitativ cazurile în care un contract individual de muncă încetează de drept. De asemenea, intimata îşi întemeiază măsura pe dispoziţiile art. 18 alin. (2) din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii, text care reglementează atribuţiile Consiliului de Administraţie, printre care şi numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor. Textul sus-menţionat se referă la competenţa Consiliului de Administraţie de a numi şi de a revoca din funcţie directorii, competenţă respectată în speţă.
Coroborarea temeiurilor de drept pe care intimata le-a avut în vedere la luarea măsurii contestate conduce la concluzia că, dacă intimata a valorificat referatul nr. 1499/05.06.2009, aceasta echivalează cu stabilirea măsurii datorită neregulilor constatate prin analiza perioadei 15.03.2009 – 31.05.2009, nereguli ce constituie abateri de la fişa postului, în final abateri cu caracter disciplinar.
Valorificarea acestui referat este specifică unui început de cercetare disciplinară nerealizată în cazul contestatorului, emiterea deciziei fiind în lipsa cercetării prealabile.
Tratarea situaţiei contestatorului s-a realizat prin prisma unor abateri disciplinare, decizia având caracter de sancţiune disciplinară, pentru care intimata nu a efectuat cercetarea prealabilă disciplinară, obligatorie sub sancţiunea prevăzută de Codul muncii, ceea ce conduce la constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 222/2009.
Aceeaşi sancţiune se aplică şi deciziei nr. 2/2009, care dispune revocarea contestatorului din funcţia de director resurse umane prin măsura Consiliului de Administraţie, pentru argumente similare şi care se expun în continuare.
Susţinerea intimatei, în sensul că emiterea deciziei nu a însemnat sancţionarea contestatorului din punct de vedere disciplinar nu poate fi primită, deoarece menţionarea neregulilor legate de activitatea efectivă a contestatorului în referatul nr. 1499/2009 – baza emiterii imediate a deciziei, este specifică sancţiunii disciplinare.
Invocarea prevederilor din Legea nr. 31/1990 referitoare la posibilitatea şi cazurile de revocare a directorilor societăţilor comerciale nu este oportună, deoarece revocarea reprezintă şi aceasta în sine tot o categorie de sancţiune, pe care însă legiuitorul a lăsat-o, din punct de vedere al competenţei speciale stabilite prin Legea nr. 31/1990, consiliilor de administraţie în exclusivitate.
Existenţa unui contract de mandat, susţinută de intimată, nu este justificată, deoarece raporturile de muncă dintre părţi primează, au fost întâi stabilite prin încheierea unui contract de muncă, fară a exista şi un contract de mandat ulterior sau chiar concomitent, elementele unicului contract de muncă nu cuprind şi elementele specifice contractului de mandat, care nu poate fi oferit în aceste împrejurări tacit, implicit, la data încheierii unui alt gen de contract.
Intenţia ambelor părţi din momentul încheierii singurului contract dintre ele a fost aceea a stabilirii raporturilor de muncă, nu de mandat, care trebuie să fie realizat expres, sau să poată fi constatat din manifestarea de voinţă a părţilor, evident, ceea ce în speţă nu se regăseşte.
De asemenea, nu se vor reţine susţinerile potrivit cărora contestatorul facea parte din categoria directorilor cu atribuţii delegate, pentru motivul că atribuţiunile sale sunt conforme şi derivate din contractul său de muncă pe funcţia de director resurse umane, fară să se fi încheiat un contract de muncă pe altă funcţie şi ulterior, prin delegare, contestatorului să îi fie delegate şi alte atribuţiuni specifice postului de director resurse umane.
Susţinerea intimatei în sensul că raporturile dintre părţi au dublă natură – de muncă şi comercială, nu pot fi reţinute, deoarece contestatorul, deşi a fost numit în anul 2005 prin decizia nr. 3/16.12.2005 în funcţia de director resurse umane, la data respectivă între părţi s-a încheiat contractul individual de muncă pe această funcţie.
Aşadar, natura raporturilor dintre părţi este cert aceea dintre salariat-angajator – raport de muncă, fară caracterul comercial pe care îl conferă un contract de mandat comercial.
Nu se poate susţine că, odată încheiat un contract individual de muncă, acesta cuprinde şi elementele specifice altui gen de contract, respectiv de mandat comercial, deoarece dacă se intenţiona existenţa acestui ultim contract, se încheia anterior, ulterior, concomitent cu contractul de muncă, astfel salariatul derulând un dublu raport juridic -de muncă şi de mandat comercial.
Pornind de la această constatare, contestatorul nu facea parte dintre directorii cu atribuţii delegate, ca pentru el să opereze reglementarea din
O.U.G. nr. 82/2007, respectiv contractul său individual de muncă să înceteze de drept, deoarece reglementarea prin acest text se referă la contractele de muncă ale administratorilor/directorilor încheiate pentru îndeplinirea mandatului de administrator/director înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 82/2007.
Prin urmare, decizia prin care a fost revocat din funcţia de director -nr. 222/2009, dar şi decizia nr. 2/2009, emise de Consiliul de Administraţie, ca urinare a unor abateri disciplinare, pentru care nu s-a urmat procedura specială a cercetării prealabile, sunt nule şi, ca o consecinţă a
accstci constatări, a admiterii contestaţiei, s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei, cu plata tuturor drepturilor actualizate, majorate, indexate, cuvenite de la data emiterii deciziei şi până la efectiva reintegrare.
Pentru argumentele expuse, referitoare la natura raporturilor de muncă dintre părţi, chemarea în judecată a numitului M.V. este eronată, persoana respectivă nefiind angajator în accepţiunea Codului muncii, astfel că nu se întruneşte dubla identitate dintre persoana chemată în judecată şi debitorul obligaţiei a cărei se cere.
Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat, în esenţă, nelega-litatea acesteia din următoarea perspectivă:
1. In mod greşit a fost respinsă excepţia nulităţii absolute a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a deciziei Consiliului de Administraţie nr. 10/2009, fară a se observa că analiza acestui capăt de cerere nu este supusă jurisdicţiei muncii, ci instanţelor de administrativ.
2. Caracterul nefondat al capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a deciziei Consiliului de Administraţie al SC O.T. SA nr. 2/10.06.2009, acest capăt de cerere fiind şi inadmisibil, însă instanţa a dat un răspuns excepţiei. Deşi acest motiv de recurs vizează nelegalitatea, admiterea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a deciziei Consiliului de Administraţie nr. 2/10.06.2009, argumentele care îl susţin sunt în legătură cu decizia Consiliului de Administraţie al SC O.T. SA nr. 10/2009, despre care învederează că a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 142 şi art. 143 din Legea nr. 31/1990 şi art. 18 alin. (2) şi art. 18 alin. (12) din Statutul SC O.T. SA.
3. In mod nelegal instanţa de fond a constatat inexistenţa unor raporturi de mandat între societate şi contestator, având în vedere numirea de către Consiliul de Administraţie a directorilor, raporturile juridice dintre aceştia şi societate având la bază un contract de mandat. Fără a exista un contract de mandat, dat de către Consiliul de Administraţie al societăţii, reclamantul nu putea să aibă calitatea de director resurse umane al SC
O.T. SA. După intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. V din O.U.G. nr. 82/2007, nu mai este posibilă încheierea contractelor individuale de muncă pentru directori, această interdicţie rezultând din art. 152 alin. (2) şi (3) din lege.
4. Instanţa de fond a constatat în mod nelegal calitatea reclamantului de director cu atribuţii de conducere delegate de către Consiliul de
Administraţie al SC O.T. SA. In precizările depuse pentru termenul de judecată din 02.12.2009, reclamantul neagă calitatea de director cu atribuţii delegate. SC O.T. SA are calitate de societate comercială pe acţiuni, a cărei situaţie financiară anuală face obiectiv obligaţiei legale de auditare financiară, fiind aplicabile prevederile art. 143 alin. (4) din
Legea nr. 31/1990. Reclamantului nu îi sunt aplicabile prevederile alin. (5) ale art. 143 din Legea nr. 31/1990, fiind director cu atribuţii de conducere delegate, întrucât la SC O.T. SA nu pot exista alţi directori decât directori cu atribuţii delegate. Dacă reclamantul era un director fară atribuţii delegate, nu era necesară o decizie a Consiliului de Administraţie. Decizia nr. 2/10.06.2009 este legală, fiind respectate condiţiile impuse de art. 1431 din Legea nr. 31/1990 şi art. 18 alin. (2) din Statutul SC O.T. SA. Pe baza raportului de drept comercial se grefează raportul de muncă. încetarea raporturilor de drept comercial, care pri-
mează, determină încetarea raportului de muncă. încetarea contractului individual de muncă s-a făcut în condiţiile art. 55 lit. a), şi nu în ipoteza concedierii definite de art. 58 C. muncii.
In consecinţă, nu sunt incidente prevederile art. 41, art. 65, art. 74, art. 76 şi art. 78 C. muncii, invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată.
Curtea, analizând sentinţa atacată din perspectiva criticilor formulate, a respins recursul având în vedere următoarele:
1. Decizia Consiliului de Administraţie nr. 2/10.06.2009 de revocare din funcţie a reclamantului-intimat a avut efecte asupra raporturilor de muncă dintre părţi, astfel încât această decizie este supusă controlului instanţei de jurisdicţia muncii, în conformitate cu dispoziţiile art. 281 C. muncii.
Decizia Consiliului de Administraţie al SC O.T. SA nu a vizat măsuri de administrare de natură a atrage competenţa de soluţionare, sub aspectul nulităţii absolute, a instanţelor de drept comercial, din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 a societăţilor comerciale, ci a avut ca obiect precis determinat încetarea derulării raporturilor de muncă pentru unul dintre salariaţii societăţii comerciale.
Tribunalul Constanţa a dat un răspuns distinct excepţiei inadmi-sibilităţii prin încheierea interlocutorie din 13.10.2009.
In ceea ce priveşte criticile referitoare la caracterul nefondat al acestui capăt de cerere, Curtea a avut vedere următoarele:
Prin contractul individual de muncă nr. 6414/16.12.2005, încheiat cu SC O.T. SA Constanţa în calitate de angajator, intimatul a dobândit calitatea de salariat, având funcţia de director resurse umane. Postul a fost dobândit pe bază de concurs organizat de SC O.T. SA Constanţa şi începând cu 16.12.2005 contestatorul a fost validat în funcţia de director resurse umane.
In speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 142, art. 143 şi art. 143 din Legea nr. 31/1900, nici art. 18 alin. (2) lit. c) şi art. 18 alin. (12) din Statutul SC O.T. SA, întrucât reclamantului nu i-au fost delegate atribuţii de conducere a societăţii.
Atribuţiile de serviciu au fost stabilite de către directorul general prin fişa postului.
De asemenea, modul de organizare a activităţii directorului de resurse umane nu este stabilit prin act constitutiv, prin statutul sau prin decizia Consiliului de Administraţie, ci prin fişa postului semnată de directorul general în calitate de angajator.
Funcţia ocupată de intimat se încadrează în teza a doua a alin. (5) din art. 143 din Legea nr. 31/1990, în sensul că: „orice altă persoană, indiferent de denumirea tehnică a postului ocupat în cadrul societăţii este exclusă de la aplicarea normelor prezentei legi cu privire la directorii societăţii pe acţiuni”.
Nu este reală ipoteza expusă de recurentă referitoare la numirea în calitate de director de resurse umane de către Consiliul de Administraţie prin decizia nr. 3/16.12.2005, fapt ce ar determina natura dublă, comercială şi de dreptul muncii a raporturilor juridice dintre reclamant şi intimată, postul fiind ocupat prin concurs, decizia mai sus arătată nefacând altceva decât să aprobe referatul Serviciului Juridic Acţionariat privind validarea în funcţia de Director Resurse Umane. Nefiind numit de Consiliul de Administraţie, este exclusă existenţa vreunui contract de mandat încheiat (fie şi verbal cum s-a încercat să se acrediteze ideea prin motivele de recurs) între salariat şi angajator. Nu se poate deci discuta în cauză despre existenţa unui contract de mandat pe care s-au grefat raporturilor de muncă.
Pretinsa invocare a incidenţei dispoziţiilor art. V din O.U.G. nr. 82/2007, în conformitate cu care contractele de muncă ale administratorilor/directorilor, încheiate pentru îndeplinirea mandatului de administrator/director înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, încetează de drept la data intrării în vigoare a ordonanţei, nu transformă automat raportul de muncă într-un raport de drept comercial sau nu grefează necondiţionat raportul de muncă pe raportul comercial.
Contractul de muncă încheiat între reclamant şi intimată nu a avut drept obiect îndeplinirea mandatului de director, ci a funcţiei de director de resurse umane, conform clasificării ocupaţiilor din România [lit. E)
din contractul individual de muncă]. In acelaşi contract s-a arătat explicit că prevederile lui se completează cu dispoziţiile Codului muncii şi ale contractului colectiv de muncă, nefacându-se niciun moment trimitere la dispoziţiile Legii nr. 31/1990.
Pe de altă parte, dacă societatea ar fi apreciat că în situaţia reclamantului sunt incidente dispoziţiile art. V din O.U.G. nr. 82/2007, avea obligaţia ca la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ să clarifice raporturile juridice dintre părţi, să emită eventual o decizie de
încetare de drept a contractului individual de muncă şi să treacă la încheierea contractului de mandat.
Raporturile juridice dintre părţi nu au evoluat de această manieră, ci în mod intempestiv şi fară a invoca incidenţa dispoziţiilor legale mai sus evocate, angajatorul emite decizia Consiliului de Administraţie nr. 2/10.06.2009, distorsionând în mod voit raporturile juridice dintre părţi, încercând să acrediteze ideea, la un interval atât de mare de la intrarea în vigoare a art. V din O.U.G. nr. 82/2007, că se impune revocarea din funcţia de director resurse umane, temeiul indicat nefiind acest act normativ, ci art. 143 şi art. 1431 din Legea nr. 31/1990, republicată şi art. 18 alin. (2) lit. c) din Statutul societăţii O.T. SA.
Apare în aceste condiţii excesivă şi nejustificată invocarea drept critică a sentinţei, incidenţa art. V din O.U.G. nr. 82/2007, câtă vreme acest temei nu a stat la baza emiterii deciziei Consiliului de Administraţie nr. 2/10.06.2009, prin care s-a revocat din funcţia de director resurse umane salariatul.
Contractul individual de muncă al salariatului a continuat să fiinţeze şi după intrarea în vigoare a actului normativ mai sus arătat, cât şi a interdicţiei prevăzute de art. 152 alin. (2) şi (3) din lege, însă acest fapt nu poate fi sancţionat de instanţa de recurs şi în afara litigiului dedus judecăţii, câtă vreme o eventuală culpă nu poate fi reţinută decât tot în sarcina angajatorului.
Instanţa de fond, cât şi instanţa de control judiciar sunt obligate să analizeze cauza în limitele obiectului fixat de către reclamant, în considerarea principiului disponibilităţii părţilor, neputând supune analizei şi controlului situaţii de fapt exterioare raportului juridic dedus judecăţii.
împrejurarea că SC O.T. SA are calitatea de societate comercială pe acţiuni, a cărei situaţie financiară anuală face obiectul obligaţiei legale de auditare financiară, nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 143 din Legea nr. 31/1990 în mod automat şi nici nu poate să conducă la concluzia că reclamantul nu-şi putea exercita atribuţiile de serviciu în lipsa unei delegări ale atribuţiilor de către Consiliul de Administraţie, câtă vreme angajatorul nu a înţeles să atribuie niciun fel de delegare de atribuţii, ci să stabilească obligaţiile de serviciu prin fişa postului.
Neavând atribuţii delegate, nu sunt incidente dispoziţiile alin. (5) din art. 143 din Legea nr. 31/1990, în conformitate cu care „în înţelesul prezentei legi, director al societăţii pe acţiuni este numai acea persoană căreia i-au fost delegate atribuţii de conducere a societăţii în conformitate cu art. 1”. Orice altă persoană, indiferent de denumirea tehnică a postului ocupat în cadrul societăţii este exclusă de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 cu privire la directorii societăţii pe acţiuni. De altfel, şi în art. 18 alin. (3) din Statutul societăţii se arată că directorii pot fi numiţi dintre administratori sau din afara Consiliului de Administraţie,
ceea ce nu este cazul în speţă, reclamantul nefiind numit, ci ocupând postul prin concurs. Dacă reclamantul ar fi fost numit, s-ar fi aplicat principiul simetriei actelor juridice, cine numeşte poate şi revoca în condiţiile legii.
Iată de ce tribunalul a sancţionat în mod corespunzător şi emiterea deciziei nr. 2/10.06.2009, nefiind incidente dispoziţiile art. 1431 din Legea nr. 31/1990 şi art. 18 alin. (2) din Statutul SC O.T. SA, pentru argumentele pe larg expuse mai sus.
Reclamantul nu a fost un director cu atribuţii delegate de Consiliul de Administraţie, astfel că el nu putea fi revocat în temeiul art. 1431 din Legea nr. 31/1990, atribuţiile sale de serviciu fiind clar stipulate prin contractul individual de muncă şi fişa postului şi anume, obligaţia de a realiza norma de muncă şi atribuţiile din fişa postului, obligaţia de a respecta disciplina muncii, obligaţia de fidelitate, obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii, obligaţia de confidenţialitate.
Menţionarea unor asemenea atribuţii exclud ipoteza exercitării unei funcţii de director cu atribuţii de delegaţie, conturând cu claritate un veritabil raport de muncă supus jurisdicţiei muncii, în ceea ce priveşte încheierea, executarea şi încetarea.
încetarea raportului de muncă nu putea avea drept temei prevederile art. 56 lit. h) C. muncii şi art. 30 lit. G) din Contractul colectiv de muncă; deciziei nr. 222 atribuindu-i-se valoarea juridică a unei decizii de concediere, este lovită de nulitate absolută pentru lipsa elementelor prevăzute de art. 74 C. muncii.
Caracterizarea acestei decizii ca o decizie de concediere este determinată şi de împrejurarea că la emiterea ei recurenta a valorificat referatul nr. 1499/05.06.2009, ceea ce echivalează cu stabilirea măsurii datorită neregulilor constatate prin analiza perioadei 15.03.2009 –
31.05.2009, nereguli ce constituie abateri de la fişa postului, în final abateri cu caracter disciplinar. Valorificarea referatului este specifică, fară îndoială, unei cercetări disciplinare, care însă în fapt nu s-a realizat în cazul contestatorului, emiterea deciziei realizându-se în lipsa cercetării disciplinare.
Tribunalul a considerat deci în mod justificat şi argumentat că decizia nr. 222/10.06.2009 este lovită de nulitate absolută, pretinsa invocare a incidenţei dispoziţiilor art. 56 lit. h) C. muncii ca temei al încetării de drept a contractului individual de muncă fiind nejustificată. Drept urmare, situaţia juridică a raporturilor de muncă nu se află în ipoteza art. 55 lit. a) C. muncii, ci în ipoteza concedierii definite în art. 58 din acelaşi act normativ.
Pe cale de consecinţă, Curtea găsind toate criticile neîntemeiate, a respins recursul, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind legală şi temeinică.
