Infracţiune care nu atrage incompatibilitate cu exercitarea funcţiei şi nu are legătură cu serviciul; suspendarea executării pedepsei. Daune morale. Criterii de evaluare
În condiţiile în care enumerarea cuprinsă la art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 este limitativă, infracţiunea la legea circulaţiei, deşi săvârşită cu intenţie, nu determină incompatibilitatea cu exercitarea funcţiei şi nu este o infracţiune de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Cea de-a doua situaţie reglementată de art. 98 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999 se referă la existenţa unei condamnări definitive cu o sancţiune privativă de libertate. Este evident faptul că legiuitorul a avut în vedere acele situaţii în care funcţionarul este condamnat la o pedeapsă cu executare, fapt ce îl împiedică să-şi mai îndeplinească atribuţiile de serviciu prin imposibilitatea de a se prezenta la locul de muncă. Dacă pedeapsa acordată a fost suspendată condiţionat, înseamnă că reclamantul nu a fost niciodată privat de libertate putându-şi astfel îndeplini obligaţiile de serviciu.
În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe un plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate.
Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 3986 din 5 aprilie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 298 din 11.04.2012 a Curţii de Apel Cluj s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul N.G.G. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii.
S-a anulat Ordinul nr. 52/25.01.2012 al Ministerului Sănătăţii.
S-a dispus reintegrarea în funcţie a reclamantului şi obligarea pârâtului la plata veniturilor neîncasate, de la data eliberării din funcţie şi până la repunerea în funcţie, actualizată cu rata inflaţiei.
A fost obligat pârâtul Ministerul Sănătăţii la plata, în favoarea reclamantului, a sume de 10.000 lei, daune morale.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel, concluzionând asupra faptului că o pedeapsă cu suspendare condiţionată nu este sinonimă cu o pedeapsă privativă de libertate, a apreciat că temeiurile de drept reţinute prin Ordinul nr. 51/2012 ca justificare a încetării raporturilor de serviciu ale reclamantului sunt inaplicabile în speţă, ceea ce face ca actul în sine să fie nelegal.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Ministerul Sănătăţii, admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul respingerii cererii reclamantului N.G.G.
În motivarea cererii de recurs, recurenta a relevat că prima instanţă a realizat o greşită aplicare a prevederilor legale incidente în materia analizată întrucât Legea nr. 188/1999 (art. 54 şi 98) identifică, pe de o parte, ca şi condiţie de a accede la o funcţie publică, iar pe de altă parte, ca şi motiv de încetare de drept a raportului de serviciu, săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie ca motiv de excludere de la concursul pentru ocuparea unei funcţii publice şi totodată de încetare de drept a raportului de serviciu. Recurenta a mai criticat măsura privitoare la acordarea daunelor morale.
Intimatul s-a opus admiterii acţiunii.
Deliberând asupra cererii de recurs Instanţa reţine următoarele:
Prin Ordinul nr. 25 din 21.01.2011 al Ministrului Sănătăţii s-a dispus încetarea raportului de serviciu al reclamantului în temeiul art. 97 lit. b) din Legea nr. 188/1999.
În dosarul nr. … al Curţii de Apel Cluj, prin încheierea civilă din 26.05.2011, s-a dispus suspendarea efectelor ordinului menţionat până la soluţionarea irevocabilă a cererii de anulare a actului administrativ cu caracter individual.
Raportat la hotărârea instanţei prin care s-a dispus suspendarea efectelor Ordinului nr. 25/2011 şi ţinând cont de caracterul executoriu de drept al acesteia, a fost emis Ordinul nr. 50/20.01.2012 prin care au fost suspendate efectele Ordinului nr. 25/2011, reclamantul fiind repus în funcţia publică de conducere de director executiv al Direcţiei de Sănătate Publică a judeţului Sălaj.
La doar 5 zile de la emiterea acestui ordin, la 25.01.2012 se emite Ordinul nr. 52 prin care reclamantului îi încetează de drept raporturile de serviciu cu DSP Sălaj, conform art. 54 lit. h) coroborat cu art. 98 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999. În vederea emiterii acestui act a fost întocmită de către Direcţia juridică şi contencios din cadrul Ministerului Sănătăţii nota cu nr. R.L. 511/24.01.2012 prin care se arăta faptul că reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate prin sentinţa penală nr. 148/2010 a Judecătoriei Zalău, el nemaiîndeplinind condiţiile legale pentru ocuparea funcţiei publice.
Curtea reţine faptul că reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 148/19.05.2010, definitivă la 14.12.2010 prin decizia penală nr. 994/R/13.12.2010 a Curţii de Apel Cluj la un an închisoare pentru comiterea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală. În acelaşi timp executarea pedepsei a fost suspendată în baza art. 81 C.pen. pe o durată de 3 ani.
Autoritatea publică consideră că sunt aplicabile în speţă prevederile art. 98 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999 potrivit cărora: „Raportul de serviciu existent încetează de drept (…) când a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o faptă prevăzută la art. 54 lit. h) sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de libertate”.
Textul de lege anterior menţionat reglementează astfel două ipoteze distincte care pot conduce la încetarea de drept a raportului de serviciu al funcţionarului.
O primă situaţie este aceea a condamnării pentru o faptă prevăzută la art. 54 lit. h) respectiv: „(…) infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de sau a unor infracţiuni săvârşite cu intenţie” care l-ar face pe funcţionar să fie incompatibil cu exercitarea funcţiei.
Potrivit sentinţei penale nr. 148/19.05.2010 a Judecătoriei Zalău trimiterea în judecată a inculpatului-reclamant în prezenta cauză şi condamnarea acestuia s-au realizat în considerarea săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv conducerea pe drumurile publice a unui autoturism având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală.
În condiţiile în care enumerarea cuprinsă la art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 este limitativă, se poate lesne constata faptul că infracţiunea reţinută în sarcina reclamantului, deşi săvârşită cu intenţie, nu îl face incompatibil cu exercitarea funcţiei şi de asemenea nu este o infracţiune de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Cea de-a doua situaţie reglementată de art. 98 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999 se referă la existenţa unei condamnări definitive cu o sancţiune privativă de libertate.
Este evident faptul că legiuitorul a avut în vedere acele situaţii în care funcţionarul este condamnat la o pedeapsă cu executare, fapt ce îl împiedică să-şi mai îndeplinească atribuţiile de serviciu prin imposibilitatea de a se prezenta la locul de muncă. În cazul reclamantului pedeapsa acordată a fost suspendată condiţionat, ceea ce înseamnă că reclamantul nu a fost niciodată privat de libertate putându-şi astfel îndeplini obligaţiile de serviciu.
În mod corect a reţinut prima instanţă că o pedeapsă cu suspendare condiţionată nu este sinonimă cu o pedeapsă privativă de libertate. În consecinţă, temeiurile de drept reţinute prin Ordinul nr. 51/2012 ca justificare a încetării raporturilor de serviciu ale reclamantului sunt inaplicabile în speţă.
Termenul de daune morale sau prejudiciu moral sugerează o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea.
Dintre aceste valori au fost reţinute, printre altele, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional, precum şi alte valori similare.
Prejudiciul în discuţie, neavând conţinut economic, nu poate fi evaluat în bani.
De asemenea, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite, va aprecia o anumită sumă globală care să completeze prejudiciul moral cauzat.
În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, acesta include o doză de aproximare, dar instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe un plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate.
Evaluarea prejudiciului moral produs şi, pe cale de consecinţă, stabilirea cuantumului daunelor morale prezintă în speţă un grad de dificultate sporit, tocmai datorită circumstanţelor mai puţin obişnuite ale cauzei.
Drept consecinţă, revine instanţei judecătoreşti sarcina de a dispune potrivit probatoriului administrat măsurile reparatorii adecvate.
Pentru acordarea daunelor morale trebuie dovedite prin orice mijloc de probă pretenţiile reclamantului, prejudiciul moral suferit şi legătura de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea pârâtului şi impactul negativ atât în plan personal, cât şi în plan profesional asupra reclamantului.
Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii publice emitente sau dacă nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4) poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi eventual, reparaţii pentru daune morale (…)”.
Instanţa, soluţionând cererea la care se refera art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 va hotărî potrivit art. 18 alin. (3) şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
Temeiul juridic al răspunderii pentru daune este art. 1357 C.civ., conform căruia „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”, text care nu face distincţie care să privească natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului.
Legiuitorul a avut în vedere posibilitatea producerii unor daune materiale şi morale prin emiterea unor acte administrative ilegale, daunele materiale urmând a fi dovedite prin înscrisuri justificative, iar cu privire la aprecierea prejudiciului moral suferit urmând a fi avute în vedere drept criterii orientative, importanţa valorii lezate, personalitatea victimei, durata şi menţinerea consecinţelor vătămării, intensitatea suferinţei suportate, repercusiunile asupra situaţiei sociale, precum şi criteriul echităţii.
În cauză, suferinţa psihică a recurentului a fost apreciată de către prima instanţă ca putând fi într-o oarecare măsură compensată prin acordarea de daune morale în sumă de 10.000 lei.
În mod corect a statuat prima instanţă că reclamantului i-a fost lezată imaginea, reputaţia şi prestigiul de care se bucura în cadrul comunităţii locale, i-a fost subminată autoritatea, fiindu-i pusă sub semnul întrebării competenţa.
Atitudinea autorităţii publice – Ministerul Sănătăţii Publice, care, pe parcursul unui an, a procedat la revocarea din funcţie a reclamantului de 2 ori, a fost de natură a-i crea acestuia un disconfort psihic pentru a cărui reparare, suma de 10.000 lei, stabilită cu titlu de daune morale, apare ca justă.
Este evident faptul că aceste numiri/eliberări, repuneri/încetări ale raportului de serviciu al reclamantului într-o perioadă de numai un an sunt de natură să-i prejudicieze prestigiul şi imaginea profesională şi publică şi nu în ultimul rând să-i cauzeze un stres şi o vătămare a stării de sănătate care justifică acordarea daunelor morale în cuantumul stabilit de prima instanţă.
Pentru aceste motive, în baza art. 312 C.proc.civ. instanţa va respinge recursul declarat de Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei civile nr. 298 din 11.04.2012, a Curţii de Apel Cluj, pe care o va menţine în întregime.
