5.Greşita calificare a uneia dintre cererile formulate de parte şi dispozitivul contradictoriu al sentinţei în raport cu unul dintre pârâţi atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art.297 alin.2 teza a II-a C.p.c. Obligaţia statului de a repara prejudiciul creat prin aplicarea legislaţiei de scoatere a terenurilor din circuitul civil – dec.civilă nr.26 22.01.2010- dosar nr.830 212 2007.Prin sentinţa civilă nr.11263 24.06.2009,Judecătoria Constanţa a respins excepţiile de inadmisibilitate invocate de pârâţii Statul Român şi Municipiul Constanţa – prin primar şi Consiliul Local Constanţa,a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RAEDPP şi a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată,ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanţa – prin primar şi Consiliul Local Constanţa relativ la cererea vizând acordarea de despăgubiri pentru construcţii şi a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată cu referire la această cerere,ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.A admis acţiunea formulată de reclamanta T.H. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanta prin Primar,Consiliul Local Constanta,Regia Autonoma Exploatarea Domeniului Public si Privat Constanta, Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor prin DGFP Constanţa, Consiliul Judeţean Constanta şi a constatat nulitatea absolută parţială a Deciziei nr. 197 24.05.1980 emisă de fostul Consiliu Popular al Judeţului Constanţa, relativ la preluarea terenului.
A obligat pârâţii Municipiul Constanţa – prin primar şi Consiliul Local Constanţa să achite reclamantei suma de 149.611,5 lei,cu titlu de despăgubiri aferente imobilului teren în suprafaţă de 450 mp situat în Constanţa, a respins restul pretenţiilor ca nefondate,precum şi cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiată,obligând reclamanta să achite pârâtei RAEDPP suma de 300 lei,cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre,prima instanţă a avut în vedere următoarele:Prin cererea dedusă judecăţii,astfel cum a fost precizată,reclamanta T.H. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa – prin primar, Consiliul Local Constanţa,Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului public şi Privat Constanţa,Consiliul Judeţean Constanţa şi chematul în garanţie Statul Român – prin Ministerul Finanţelor-prin DGFP Constanţa, a solicitat constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 197 24.05.1980 emisă de fostul Consiliu Popular al Judeţului Constanţa şi plata despăgubirilor aferente imobilului,construcţie şi teren situat în Constanţa, care nu mai poate fi restituit în natură.A reţinut instanţa fondului că la termenul din 15.10.2008 reclamanta a solicitat introducerea în cauză,în calitate de chemat în garanţie,a Statului Român – prin Ministerul Finanţelor,care a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, prin raportare la temeiul de drept invocat în susţinerea cererii, respectiv art. 57 şi 60 C.proc.civilă şi a solicitat respingerea cererii motivat de faptul că terenul în discuţie există în materialitatea sa, restituirea sa în natură fiind posibilă,astfel încât nu se impune acordarea de despăgubiri şi relativ la construcţie nu s-a stabilit dacă înstrăinarea acesteia s-a realizat cu respectarea condiţiilor impuse de lege.Pe fondul cauzei,prima instanţă a reţinut că prin actul de vânzare nr. 381 05.03.1934 autorul reclamantei a dobândit suprafaţa de 1.000 mp,iar prin actul de autentificat sub nr. 2690 15.03.1975 autorii reclamantei au donat acesteia parte din construcţia situată în Constanţa,str. Amurgului nr.37,terenul în suprafaţă indiviză de 450 mp trecând în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58 1974.Prin Decizia nr.96 18.02.1976 a Consiliului Popular al Municipiului Constanţa a fost atribuită reclamantei,în calitate de donatar,în folosinţă pe durata existenţei construcţiei suprafaţa indiviză de 450 mp,iar prin Decizia 197 24.05.1980 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului Popular al Judeţului Constanţa în temeiul Decretului 223 1974 a fost preluat,contra cost, imobilul construcţie aparţinând reclamantei,stabilindu-se cu titlu de despăgubire suma de 21.392 lei.Instanţa de fond a apreciat că prin aplicarea Decretului 223 1974 s-a realizat o privare abuzivă a reclamantei de dreptul său de proprietate,însă pentru construcţie s-a asigurat o reparaţie la momentul respectiv,prin plata despăgubirii,iar pentru terenul trecut în proprietatea statului,dobânditorii construcţiilor,respectiv L.M.şi M.Ş. au vocaţie legală la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului,care astfel nu mai poate fi restituit în natură.A constatat instanţa că repararea prejudiciului creat reclamantei prin preluarea imobilului teren se poate face numai prin restituirea lui în echivalent, acordarea unei asemenea despăgubiri asigurând un echilibru just între interesul general şi salvgardarea drepturilor fundamentale ale omului,cu respectarea drepturilor dobândite de terţi asupra bunului revendicat dar şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei CEDO.Prin jurisprudenţa sa,Curtea Europeană a reţinut,în cazul art. 1 din Protocolul 1 din CEDO,că există un drept intrinsec la indemnizare în situaţia privării de proprietate,atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporţionalităţii între ingerinţa în dreptul persoanei şi utilitatea publică” şi că în absenţa acestui drept,art.1 nu va asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficientă a dreptului de proprietate.Relativ la cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor,instanţa,având învedere cele statuate asupra fondului,a apreciat-o ca neîntemeiată
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel,în termen legal, atât pârâtul Statul Român prin prin D.G.F.P.Constanţa ,cât şi pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa.
Asupra apelurilor formulate s-a reţinut:
A.Apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P.Constanţa.
La termenul de judecată din data de 15.10.2008,reclamanta a formulat o cerere de introducere în cauză în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, titular al obligaţiei de plată a despăgubirilor datorate reclamantei,rezultate din situaţia juridică actuală a imobilului revendicat şi din prevederile Legii nr.112 1995.Cererea a fost întemeiată pe prevederile art.57 alin.1 şi 3 şi art.60 C.pr.civilă şi a fost calificată de către prima instanţă ca fiind o cerere de chemare în garanţie a statului.
Reţinând obiectul acţiunii principale,precum şi pretenţia susţinută pe calea cererii formulate de reclamantă la data de 15.10.2008,prin raportare la cadrul procesual pasiv dedus judecăţii,apreciem că cererea prin care reclamanta Turturică Helene a înţeles să cheme în judecată şi pe Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru obligarea acestuia la plata de despăgubiri în condiţiile imposibilităţii restituirii în natură a imobilului revendicat este o cerere completatoare a cererii introductive,formulată în condiţiile art.132 alin.1 C.pr.civilă,la care pârâţii nu s-au opus,şi nu o cerere de chemare în garanţie.
În aplicarea rolului său activ,judecătorul este cel care dă calificarea exactă a cererii,în funcţie de conţinut şi nu de denumirea dată de parte sau de sensul literal sau juridic al termenilor folosiţi.
Din acest punct de vedere,excepţia inadmisibilităţii invocată de apelantul-pârât şi susţinută în cadrul primului motiv de apel nu mai poate fi valorificată,însăşi calificarea cererii fiind greşită.Greşita calificare dată de instanţă uneia dintre cererile cu care a fost legal învestită,calificare care înlătură posibilitatea părţii de a-şi valorifica corect şi legal drepturile susţinute poate atrage nulitatea hotărârii astfel pronunţate,în speţa de faţă nefiind posibilă formularea unei cereri de chemare în garanţie a statului pentru plata despăgubirilor,dat fiind caracterul subsidiar al unei asemenea cereri în raport cu cererea principală.Finalitatea cererii de chemare în garanţie este oricum diferită de aceea a cererii principale,prin aceasta urmărindu-se rezolvarea,în cadrul aceluiaşi proces,a altui raport juridic născut între pârât şi chematul în garanţie,aspect pe care nu-l regăsim în prezenta cauză.În acţiunea reclamantei este invocat,în realitate,un singur raport juridic generator de obligaţii atât pentru primii pârâţi chemaţi în judecată,cât şi pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Cel de-al doilea motiv de apel este întemeiat,având în vedere că dispozitivul hotărârii este contradictoriu.
Deşi instanţa de fond a reţinut că acţiunea principală nu a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice,acesta figurează în dispozitiv ca şi parte în contradictoriu cu care acţiunea reclamantei a fost admisă,fără însă ca acesta să fie obligat la executarea vreunei prestaţii.
Pe de altă parte,cererea de chemare în garanţie a fost respinsă pentru motivele reţinute pe fondul cererii principale,aspect care vine în contradicţie cu calificarea procesuală dată acestei cereri şi cu natura raportului litigios care ar fi trebuit analizat în cadrul acestei cereri.Conform prevederilor art.297 alin.2 teza a II-a C.pr.civila,atunci cand exista vreun motiv de nulitate,iar prima instanta a judecat in fond,instanta de apel,anulând in tot sau in parte procedura urmata si hotararea pronuntata,va retine procesul spre judecare.
Apreciem că dispozitivul contradictoriu în raport cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice,dar şi contradicţia între soluţia dată cererii de chemare în garanţie şi argumentarea acestei soluţii conduce la nulitatea hotărârii primei instanţe,nulitate care nu poate fi acoperită decât dând eficienţă prevederilor art.297 alin.2 teza a II-a C.pr.civila.
Pe fond s-a reţinut că legea nr. 10 2001,ca lege specială de reparaţie, se aplică tuturor situaţiilor în care se constată o preluare abuzivă a imobilului, dacă preluarea s-a făcut în perioada de referinţă a legii, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.Aplicarea prioritară a acestei legi,în baza principiului specialia generalibus derrogant,nu exclude însă,în toate situaţiile,posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare,aspect reţinut şi prin Decizia nr.33 9 iunie 2008 pronunţată în Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,care a statuat că în cazul unui concurs între Legea nr. 10 2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, ce are ca izvor Codul civil, instanţa este datoare să verifice dacă,în situaţia particulară supusă analizei,aplicarea Legii nr. 10 2001 nu vine în conflict cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,situaţie care impune, conform art. 20 alin. 2 din României, prioritatea normei din Convenţie.Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.Întrucât aspectele legate de caracterul abuziv al preluării de către stat a terenului aferent construcţiei,precum şi cele legate de nulitatea absolută parţială a Deciziei nr.197 24.05.1980 emisă de fostul Consiliu Popular al judeţului Constanţa, prin care imobilul construcţie a intrat în proprietatea statului nu au făcut obiectul criticilor părţilor în apel,acestea se impun cu autoritate de lucru judecat,fără a mai putea fi repuse în discuţie cu ocazia prezentei judecăţi,dreptul reclamantei la despăgubiri băneşti pentru teren fiind recunoscut în mod definitiv.Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de bun”în sensul art.1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului poate desemna atât bunuri actuale”,cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe,al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislaţia naţională şi în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă” de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (Cauza Viaşu c. România, hotărârea din 9 decembrie 2008).
În speţă recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului a fost confirmată în mod definitiv de către o instanţă judecătorească, fiind stabilită în mod clar în dreptul intern, după cum este, de asemenea, şi obligaţia de despăgubire în cazul nerestituirii.
În consecinţă,tribunalul apreciază că reclamanţii au ocreanţă patrimonială” certă, irevocabilă şi exigibilă, care intră sub incidenţa noţiunii de bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar nerestituirea imobilului teren, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale.
Mai mult,valorificarea dreptului reclamantei pe calea prezentei acţiuni în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice,pârâţilor chemaţi în judecată nefiindu-le recunoscut vreun drept în acest sens,iar stabilirea definitivă a dreptului la despăgubiri băneşti înlăturând posibilitatea atingerii dreptului real de proprietate al vreunui terţ.
De asemenea,în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut că vânzarea de către stat a bunului altui semen către terţi de bună-credinţă,chiar dacă s-a petrecut înaintea conformării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt semen,se analizează într-o privare a bunului.O asemenea privare,combinată cu absenţa totală a indemnizaţiei,este contrară art.1 din Protocolul nr.1″(Stoian şi alţii c.România;Păduraru c.România;Porteanu c.România).
Pentru aceste argumente,apreciem că acţiunea reclamantei este admisibilă, în condiţiile dreptului comun,motivul de apel menţionat nefiind întemeiat.
Cu privire la cel de-al patrulea motiv de apel referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice,susţinem următoarele:Imobilul compus din terenul în suprafaţă indiviză de 450 mp şi construcţie,situat în Constanţa,a trecut în proprietatea statului,astfel:terenul a fost preluat în temeiul Legii nr. 58 1974,la momentul încheierii actului de donaţie în favoarea reclamantei,iar construcţia în temeiul Decretului nr.223 1974,la momentul aprobării plecării definitive din ţară,prin Decizia 197 24.05.1980 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului Popular al Judeţului Constanţa.
Ambele acte de preluare au fost realizate de către stat,în aplicarea politicilor comuniste de la acea vreme,ingerinţa în dreptul de proprietate fiind făcută de către Statul Român.
Ulterior,în aplicarea altei politici sociale,statul a înstrăinat construcţia reclamantei,în temeiul Legii nr.112 1995, unor terţe persoane,care pot opta legal şi pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent.Conform unei practici interne bine stabilite şi potrivit jurisprudenţei CEDO,persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri,iar modalitatea de atenuare a încălcărilor dreptului de proprietate de către regimul comunist nu trebuie să creeze ,,noi neajunsuri disproporţionate”(cauza Raicu c. România)şi să nesocotească unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului într-o societate democratică, anume,principiul securităţii raporturilor juridice.Statul român nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în proprietatea unităţilor administrative bunuri preluate cu sau fără titlu de la adevăraţii proprietari,în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind singura entitate chemată să asigure atât cadrul instituţional,cât şi mecanismele de funcţionare ale acestuia, necesare soluţionării situaţiei juridice a caselor naţionalizate (cauza Faimblat c. România).Reţinând aceste aspecte şi dând eficienţă principiilor jurisprudenţiale enunţate,imobilul care formează obiectul acţiunii în revendicare nu poate fi restituit în natură,iar prejudiciul creat reclamantei prin ingerinţa adusă dreptului său de proprietate nu poate fi reparat decât prin obligaţia statului la plata de despăgubiri.Ca titular al actului de deposedare,numai statul poate fi răspunzător de prejudiciul creat reclamantei.Este vorba însă numai despre terenul preluat de stat,întrucât pentru construcţie reclamanta a primit despăgubiri la momentul naţionalizării,iar acest aspect nu este criticat în calea de atac a apelului.
În consecinţă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cadrul prezentei acţiuni în revendicare.
B.Apelul declarat de pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa.
Primul motiv de apel este neîntemeiat,reţinând că reclamanta este titulara dreptului de restituire cu privire la întreg imobilul situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 450 mp şi construcţie,analiza făcându-se în cauza de faţă numai cu privire la dreptul efectiv la despăgubiri.
Aplicarea legilor prin care terenurile au fost scoase din circuitul civil şi au fost preluate de către stat reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al tuturor persoanelor care,dobândind proprietatea asupra unei construcţii,pierdeau posibilitatea preluării şi dreptului asupra terenului aferent,dobândind numai un drept de folosinţă de care ulterior nu mai puteau dispune.
Îmbrăţişarea tezei formulate de apelanţi ar conduce la concluzia că recunoaşterea irevocabilă şi fără echivoc al caracterului abuziv al preluării unui astfel de imobil rămâne fără eficienţă în condiţiile în care restituirea în natură a construcţiei nu mai este posibilă,astfel cum se întâmplă şi în cauza de faţă,repararea prejudiciului suportat de cel care a fost împiedicat să dobândească legal şi proprietatea terenului neputând fi astfel realizată niciodată.
Apreciem că numai reclamanta se poate prevala de dreptul la restituire cu privire şi la teren,întrucât este persoana al cărui drept de proprietate a fost încălcat prin aplicarea Legii nr.58 1974,calitatea sa procesuală activă în prezenta acţiune fiind astfel dovedită.
Recunoaşterea formală a preluării abuzive,fără acoperirea prejudiciului astfel creat înseamnă,astfel cum a menţionat în nenumărate rânduri instanţa de european,ar impune reclamantei o sarcină disproporţionată şi excesivă,care încalcă echilibrul just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamanţilor şi care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Motivul de apel referitor la lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Constanţa şi Consiliului Local Constanţa este întemeiat,prin prisma modalităţii efective de restituire a imobilului,respectiv plata de despăgubiri.
