Legea nr. 33/1994, art. 7 alin. (4)
în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, declararea utilităţii publice în cazul lucrărilor menţionate în hotărârea contestată s-a făcut în mod greşit prin hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în condiţiile în care competenţa
aparţinea Parlamentului României, în considerarea calităţii de monumente istorice a unor imobile supuse exproprierii.
C.A. Bucureşti, s. a VIII-a cont. adm. şi fisc., decizia nr. 472 din 16 februarie 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 1176 din 9 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a, a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.R.J. şi T.M. III, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a anulat Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 160 din 6 iulie 2006.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin hotărârea atacată a fost declarată de utilitate publică lucrarea de interes local „Pasaj denivelat superior B.”, fapt care impunea exproprierea unor imobile din această zonă. Or, în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 33/1994, utilitatea publică se putea declara doar de către Guvern, în condiţiile în care unele imobile din zona supusă
exproprierii sunt clasificate ca monumente istorice. In aceste condiţii, Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu avea competenţa să declare utilitatea publică.
De asemenea, potrivit art. 8 din Legea nr. 33/1994, se impunea efectuarea unei cercetări prealabile, precum şi înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului. Or, lucrarea de edificare a Pasajului B. nu a fost înscrisă în planurile urbanistice şi nici nu s-a făcut o cercetarea prealabilă de către o comisie constituită din reprezentanţi ai Consiliului General al Municipiului Bucureşti (fiind desemnaţi doar reprezentanţi ai Primăriei Municipiului Bucureşti) şi din reprezentanţi ai consiliilor locale interesate, respectiv Consiliul local Sector 1 şi Consiliul local Sector 6 Bucureşti, aşa cum prevede art. 9 alin. (3) din acelaşi act normativ. Mai mult, se constată că cercetarea prealabilă efectuată nu conţine analize edificatoare cu privire la necesitatea exproprierii. Instanţa a înlăturat susţinerile reclamantelor privind modul de organizare a şedinţei şi obţinerea avizului Ministerului Culturii şi .
împotriva sentinţei a declarat recurs Consiliul General al Munici-
piului Bucureşti. In motivarea recursului se arată că reclamantele nu aveau calitate procesuală activă, întrucât nici T.M. III şi nici C.R.J., care a semnat acţiunea, nu au fost vătămate, nefiind împuternicite de proprietarii imobilelor supuse exproprierii. Mai mult, se arată că reprezentarea reclamantei T.M. III de către C.R.J. contravine Legii nr. 51/1995. De
asemenea, recurentul susţine că reclamantele nu au vreun interes care să justifice promovarea acţiunii.
în ceea ce priveşte fondul litigiului, recurentul susţine că art. 7 din Legea nr. 33/1994 conţine o normă dispozitivă cu privire la competenţa autorităţilor ce pot declara utilitatea publică în cazul monumentelor istorice, arătând că aceasta „se poate declara” prin lege. Monumentele istorice pot fi declarate de interes public naţional sau local prin hotărâre de Guvern şi, respectiv, prin hotărârea consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, cu avizul Ministerului Culturii şi Cultelor. Or, un astfel de aviz a fost depus la dosar.
Ministerul Culturii şi Cultelor şi-a exprimat punctul de vedere prin Adresa nr. 1183 din 5 iunie 2007, considerând că hotărârea atacată a fost emisă în conformitate cu prevederile legale în materie, iar procesul de nu determină în mod direct desfiinţarea imobilelor afectate.
Cu privire la înscrierea în planurile urbanistice, recurentul susţine că la dosarul de fond există dovada că lucrarea a fost înscrisă în Planul Urbanistic General, iar legea nu distinge între Planul Urbanistic Zonal şi Planul Urbanistic General. Faptul că din comisia care a realizat cercetarea prealabilă nu faceau parte persoanele menţionate la art. 9 din Legea nr. 33/1994 nu putea atrage nulitatea hotărârii atacate, întrucât legea nu prevede vreo sancţiune în cazul compunerii comisiei în altă formulă.
Necesitatea întocmirii unui dosar care să cuprindă rezultatul cercetării prealabile nu era, în opinia recurentului, cuprinsă în dispoziţiile Legii nr. 33/1994, art. 10 din acest act normativ menţionând că rezultatul cercetării prealabile va fi consemnat într-un proces-verbal ce se va înainta Guvernului sau, după caz, Consiliului judeţean, respectiv Consiliului local al Municipiului Bucureşti.
Intimatele au formulat întâmpinare, invocând lipsa calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat recursul, iar cu privire la excepţiile invocate în recurs, se arată că T.M. III este îndreptăţită să introducă acţiune, în temeiul art. 5 din O.U.G. nr. 195/2005. Pe fond, intimatele au arătat că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, motivele din această hotărâre fiind conforme cu dispoziţiile legale.
Analizând probele administrate în cauză, Curtea a constatat că atât excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de intimatele-recla-mante, cât şi recursul în întregul său sunt nefondate.
Potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001: „Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale”. Aşadar, activităţile curente ale consiliului local sunt asigurate de această structură funcţională numită primărie, consiliul local neavând la dispoziţie alte compartimente proprii prin care să îşi poată exercita drepturile proce-
suale. In niciun caz, iniţierea unui recurs nu se poate realiza în mod direct de către autoritatea deliberativă prin adoptarea unor hotărâri de către consiliul local privind declararea recursului, ci prin intermediul compartimentelor specializare din cadrul primăriei.
In aceste condiţii, semnarea recursului de către consilierul juridic
S.D. din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti şi a motivelor de recurs de către directorul executiv adjunct al Direcţiei juridice din cadrul Primăriei, C.A.G., este legală, rezultând din dispoziţiile legii care pun la dispoziţia consiliului local serviciile ce nu se pot realiza decât prin intermediul unei structuri funcţionale cu activitate permanentă, cum este Primăria Municipiului Bucureşti.
In ceea ce priveşte recursul formulat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Curtea constată următoarele: lipsa calităţii procesuale active şi lipsa interesului reclamantelor sunt excepţii neîntemeiate, întrucât reclamanta T.M. III este îndreptăţită să introducă acţiunea în administrativ, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din O.U.G. nr. 195/2005; potrivit acestui text de lege, „Statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, garantând în acest scop: (…) ,,d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu”.
Obiectul de activitate, aşa cum rezultă din statutul Asociaţiei T.M. III, se referă şi la protecţia mediului. Potrivit art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ, „Mediul reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând clementele enumerate anterior, inclusiv uncie valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”. Chiar dacă acest articol nu precizează
care sunt valorile materiale şi spirituale ce ţin de noţiunea de mediu, din întregul act normativ rezultă fară putinţă de tăgadă că monumentele istorice intră în această categorie. Astfel, prin art. 2 pct. 38 lit. f) se arată că „informaţia privind mediul – orice informaţie scrisă, vizuală, audio, electronică sau sub orice formă materială despre: (…) 0 starea sănătăţii şi siguranţei umane, inclusiv contaminarea, ori de câte ori este relevantă, a lanţului trofic, condiţiile de viaţă umană, situ-rile arheologice, monumentele istorice şi orice construcţii, în măsura în care acestea sunt sau pot fi afectate de starea elementelor de mediu prevăzute la lit. a), sau, prin intermediul acestor elemente, de factorii, măsurile şi activităţile prevăzute la lit. b) şi, respectiv, c)”. Art. 70 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ prevede că: „Pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi, după caz, persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii: (…) e) să respecte regimul de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a zonelor de interes turistic şi de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate şi a monumentelor naturii. Sunt interzise amplasarea de obiective şi desfăşurarea unor activităţi cu efecte dăunătoare în perimetrul şi în zonele de protecţie a acestora”.
Din textele menţionate rezultă că monumentele istorice fac parte din categoria valorilor materiale şi spirituale ce se cuprind în noţiunea de mediu.
In aceste condiţii, T.M. III are calitate procesuală activă, precum şi un interes în promovarea acţiunii decurgând din necesitatea realizării
obiectului său de activitate cu privire la protecţia mediului. In ceea ce priveşte reprezentarea acestei asociaţii de către C.R.J., aceasta s-a făcut prin mandat, iar în sala de judecată s-a prezentat un avocat, astfel încât nu s-au încălcat dispoziţiile Legii nr. 51/1995.
In ceea ce priveşte fondul litigiului, Curtea constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că unele imobile din zona supusă exproprierii în vederea realizării lucrărilor de utilitate publică menţionate în H.C.G.M.B. nr. 160 din 6 iulie 2006 sunt monumente istorice. Este vorba de următoarele imobile: imobilul din Calea P. nr. (…), Sector 1, la numărul de ordine (…), imobil (farmacie) datând din prima jumătate a secolului al XX-lea; imobilul din şos. O. nr. (…) bis, Sector 6, la numărul de ordine (…), casă datând de la sfârşitul secolului al XlX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea; imobilul din şos.
O. nr. (3…)-(3…) şi (4…)-(4…), trecute în listă cu numărul 64, Sector 6, Fabrica de Bere L., datând din 1869.
Recurentele susţin, fară să prezinte vreo probă, că aceste monumente au fost declasate după adoptarea hotărârii. Din acte rezultă însă că pentru Fabrica de Bere L. s-a propus reclasarea prin trecerea imobilului din categoria „monument istoric” în categoria „ansamblu”, cu menţinerea în lista monumentelor istoriec a unor componente ale sale, iar pentru celelalte două monumente istorice nu s-au emis acte administrative prin care să se modifice regimul juridic al acestora.
In aceste condiţii erau incidente dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond. Potrivit acestui text de lege: „Tot prin lege se poate declara utilitatea publică în situaţii excepţionale, în cazul în care – indiferent de natura lucrărilor -sunt supuse exproprierii lăcaşuri de cult, monumente, ansambluri şi situri istorice, cimitire, alte aşezăminte de valoare naţională deosebită ori localităţi urbane sau rurale în întregime”.
Utilizarea lui „se poate” în contextul întregului articol nu duce la concluzia că ar fi vorba de o normă cu caracter dispozitiv în ceea ce priveşte competenţa autorităţilor, ci caracterul dispozitiv se referă Ia posibilitatea autorităţii competente (în speţă, a Parlamentului) de a declara sau nu utilitatea publică în cazurile menţionate în articol. Legiuitorul nu utilizează verbul „trebuie”, aceasta însă nu pentru că declararea utilităţii publice în cazul exproprierii monumentelor istorice s-ar putea face şi prin alte acte decât prin lege, ci pentru că a înţeles să lase la aprecierea Parlamentului adoptarea sau nu a unei legi de declarare a utilităţii publice în astfel de cazuri.
De asemenea, instanţa de fond a interpretat în mod corect textul de lege, reţinând că sintagma „de valoare naţională deosebită” este un determinant doar pentru aşezăminte, nu şi celelalte elemente ale enumerării. Din punct de vedere gramatical, dacă s-ar fi dorit ca această sintagmă să determine fiecare element al enumerării, ar fi trebuit ca enumerarea de până la această sintagmă să aibă un caracter unitar, ceea ce ar fi impus ca ultimul element al enumerării („alte aşezăminte”) să fie introdus prin „şi” sau prin „sau”. Or, în condiţiile în care sintagma „alte aşezăminte” este precedată de virgulă, ea apare, împreună cu sintagma „de valoare naţională deosebită” ca un element unitar al unei enumerări mai largi. Chiar şi din punct de vedere logic se observă că doar noţiunea de „aşezăminte” avea un caracter imprecis, impunându-se utilizarea unui atribut care să circumscrie sfera de aplicare a textului de lege.
Faţă de aceste considerente, Curtea constată că declararea utilităţii publice în cazul lucrărilor la Pasajul suprateran B. s-a făcut în mod
greşit printr-o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în condiţiile în care competenţa în considerarea calităţii de monumente istorice a unor imobile supuse exproprierii aparţinea Parlamentului României.
In raport cu aceste considerente, existenţa avizului Ministerului Culturii şi Cultelor şi opinia acestui minister privind legalitatea actului nu prezintă niciun fel de relevanţă.
De asemenea, prima instanţă a reţinut în mod corect că lucrarea nu a fost înscrisă în planurile urbanistice ale Municipiului Bucureşti. Recurentul susţine că lucrarea a fost înscrisă în Planul Urbanistic General, or, legea nu face distincţie între PUZ şi PUG. Curtea constată însă că instanţa de fond a reţinut în mod corect că în PUG nu este înscrisă lucrarea „Pasaj denivelat superior B.”, ci doar închiderea inelului central principal. Soluţia tehnică concretă pentru închiderea acestui inel central nu este înscrisă în PUG, întrucât o astfel de soluţie nu a fost preconizată în anul 2000 la data aprobării PUG Aşadar, instituţiei emitente a actului atacat nu i s-a reproşat lipsa unui PUZ în care să fi înscrisă lucrarea, ci lipsa oricărui plan urbanistic (general sau zonal) în care „Pasajul suprateran B.” să fie înscris.
In aceste condiţii, s-au încălcat dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 33/1994, care prevede că: „Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei”.
De asemenea, prima instanţă a reţinut în mod corect că s-a efectuat o cercetare prealabilă, aşa cum prevede articolul citat mai sus, însă comisia nu a fost alcătuită aşa cum stabileşte art. 9 alin. (3) din acelaşi act normativ, potrivit căruia: „Comisiile pentru lucrările de interes local vor fi alcătuite din reprezentantul consiliului judeţean sau al Consiliului local al Municipiului Bucureşti, precum şi din reprezentanţii consiliilor locale interesate”. Faptul că legea nu prevede o sancţiune nu înseamnă că textul poate fi încălcat fară nicio consecinţă, întrucât o astfel de interpretare ar lipsi norma juridică de orice fel de aplicabilitate. Având în vedere şi celelalte motive de nelegalitate, Curtea reţine că şi acest motiv justifică soluţia de anulare a actului.
In ceea ce priveşte lipsa dosarului de cercetare prealabilă, Curtea constată că instanţa de fond a reproşat în mod corect lipsa unui conţinut concret al concluziilor cercetării prealabile, în sensul că nu există
o analiză pe elemente concrete care să ducă la concluzia necesităţii lucrării, ci concluziile respectivei cercetări apar ca subiective, arbitrare.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea a constatat că soluţia de anulare a actului atacat este legală şi temeinică, motiv pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
