Potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, obiectul acţiunii de chemare în judecată, de competenţa unei instanţe de administrativ, îl poate constitui anularea, în tot sau în parte, a unui act administrativ unilateral, repararea pagubei cauzate şi eventual reparaţii pentru daune morale, precum şi nesoluţionarea în termen sau refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri.
Condiţia prevăzută de textul de lege pentru titularul unei astfel de acţiuni este ca acesta să fi fost vătămat într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim prin actul administrativ unilateral respectiv.
Or, din modul în care este formulată acţiunea introductivă şi mai ales din petitul acţiunii precizate, rezultă în mod neîndoielnic că obiectul acesteia nu este unul specific contenciosului administrativ, ci acţiunii de drept comun, prin solicitarea reclamantei de obligare a celor doi pârâţi la predarea succesivă a unui imobil, obiectul acţiunii concret izându-se de fapt într-o „obligaţie de a face”, spccifică unei acţiuni civile.
în concret, reclamanta a solicitat instanţei să dispună obligarea celor două pârâte să-i preda în posesie şi administrare imobilul a cărei administrare i-a fost transmisă prin Hotărâre de Guvern, încheindu-se protocoalele de predare-primire a imobilului.
Contrar celor reţinute de instanţa de fond. protocolul de predare-primire nu poate fi caracterizat ca un act administrativ în sensul prevăzut de Legea nr. 554/2004. acesta reprezentând doar o operaţiune tehnico-materială, ulterioară emiterii actului administrativ (Hotărârea de Guvern), care poate duce prin neefectuarea lui la nulitatea sau inexistenţa actului administrativ.
Obiectul litigiului îl reprezintă de fapt disputa între reclamantă şi cci doi pârâţi în ce priveşte dreptul de administrare asupra imobilului, drept cc a fost instituit în favoarea Ministerului Culturii şi pentru reclamantă în baza ll.G. nr. 2451/2004 şi pe care pârâta Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” nu îl respectă.
Este adevărat, aşa cum susţine intimata-reclamantă, că introducerea acţiunii de către reclamantă este consecinţa refuzului celor doi pârâţi de a se conforma hotărârii de Guvern prin care s-a transmis reclamantei dreptul de administrare asupra imobilului, însă accst refuz nu poate fi înlăturat prin obligarea celor doi pârâţi la încheierea protocolului de predare-primire a imobilului, în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ.
Aşadar, excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Alba lulia, în ce priveşte soluţionarea cauzei, a fost rezolvată greşit de către instanţa de fond prin respingere ca neîntemeiată. Curtea de Apel Alba lulia s-a pronunţat cu încălcarea competenţei altei instanţe, în speţă competentă material fiind judecătoria, sentinţa pronunţată fiind netemeinică şi nelegală.
I.C.CJ., s. cont. adm. şi tise., decizia nr. 1863 din 24 mai 2006, în Jurisprudenţa s. cont. adm. şi fisc., 2006, sem. II, p. 318
Notă: Soluţia instanţei este corectă şi de această dată sub aspectul calificării protocolului de predare-primire ca natură juridică. Este adevărat că acesta nu produce, în sine, niciun efect juridic, fiind, deci, o simplă operaţiune administrativă prin care se realizează efectele
unui act administrativ. în consecinţă, acest protocol, în sine, nu poate fi atacat nici la instanţa de contencios administrativ, dar nici la cea de drept comun, în speţă însă lucrurile sunt mai complicate, căci reclamantul atacă refuzul autorităţii pârâte de a semna protocolul în cauză şi a-i preda terenul. Or, sub acest aspect, soluţia instanţei noastre supreme este cel puţin discutabilă, dacă nu chiar greşită. Căci ceea ce contează în speţă este nu dacă protocolul produce sau nu efecte juridice, ci dacă refuzul de a-l semna (dublat de refuzul predării efective a terenului) trădează un regim de putere publică sau unul de drept comun.
Este adevărat că reclamantul a formulat un petit în termeni specifici dreptului comun (obligaţie de a face) însă modul de formulare a unei acţiuni nu atrage în mod automat, în opinia noastră, competenţa unei instanţe. Astfel, în măsura în care, în speţă, remiterea materială a terenului nu ţjoate fi decât concomitentă sau subsecventă semnării protocolului în cauză, dublul refuz ar putea forma obiectul unei acţiuni în contencios administrativ prin care reclamantul ar solicita, pe de o parte obligarea autorităţii la semnarea procesului verijai (urmând a fi cenzurat, aşadar, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere) iar, pe de alta, predarea materială a terenului (care reprezintă o formă de recunoaştere a dreptului pretins, o altă pretenţie care ar putea fi formulată în contencios administrativ).
Aşadar cheia întregii speţe constă în stabilirea regimului juridic al refuzului: este acesta o formă a exerciţiului puterii publice ori, atunci când refuză, autoritatea se manifestă ca un particular? în ce ne priveşte, credem că prima variantă este mai aproape de realitate căci: (a) în speţă vorbim despre un bun proprietate publică; (b) litigiul este între două autorităţi publice; (c) ceea ce se dispută este dreptul de administrare asupra terenului în cauză, un drept specific administrativ.
