Spor de dispozitiv. Acordare după intrarea in vigoare a Legii nr. 330/2009. Nelegalitate
Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 9300 din 3 octombrie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 7627/04.12.2012, a Tribunalului Maramureş s-a admis în parte acţiunea având ca obiect litigiu privind funcţionarii publici, formulată de către reclamanta D.F. în contradictoriu cu pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI SIGHETU MARMATIEI.
S-a anulat dispoziţia nr. 179/2012 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Sighetu Marmaţiei.
S-a respins cererea de suspendare a dispoziţiei atacate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
I. Prin Dispoziţia nr. 179 din 2.04.2012 emisă de pârât s-a dispus ca începând cu data de 01.04.2012 d-na D.F. având funcţia publică de consilier, nivel de studii S, grad profesional superior, gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime 4, clasa de salarizare 52 şi coeficientul de ierarhizare 3,52, în cadrul Aparatului de specialitate al Primarului municipiului Sighetu Marmaţiei, va avea un salariu de bază de 1290 lei, spor specific de 0 lei, spor pentru condiţii de muncă vătămătoare pentru timpul efectiv lucrat de 85 lei, total drepturi băneşti 1375 lei.
În motivarea actului administrativ atacat s-a arătat că prin emiterea acestuia s-a pus în dispoziţia nr. 163/2012 a Primarului Municipiului Sighetu-Marmaţiei privind măsurile impuse prin Decizia nr. 43/2011 din dosarul nr. 47/2011 a Camerei de Conturi Maramureş, încheiată în urma misiunii de financiar a conturilor de execuţie bugetară pe anul 2010, efectuată la Universitatea Administrativ Teritorială Municipiul Sighetu Marmaţiei.
Prin Decizia nr. 43/2011 s-a constatat de către Curtea de Conturi plata nelegală a sumei de 465182 lei, reprezentând indemnizaţie de dispozitiv, acordată necuvenit salariaţilor Unităţii Administrativ Teritoriale Municipale auditate, la care se adaugă contribuţia unităţii la bugetele corespunzătoare în sumă de 127925 lei.
Curtea de Conturi Maramureş a avut în vedere adresa nr. 97116/04.05.2011 a Ministerului Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale referitor la indemnizaţia de dispozitiv prin care se precizează „că acesta este un drept salarial care până la data intrării în vigoare a Legii cadru nr. 330/2009 era reglementat prin lege numai pentru personalul din instituţiile din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, deci nu şi pentru personalul din consilii judeţene, primării şi servicii publice din subordinea acestora. Având în vedere prevederile art. 10 din OUG 1/2010 Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale menţionează că „.aceste drepturi nu mai pot fi acordate începând cu data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi că extinderea domeniului de aplicare a prevederilor art. 13 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, la unităţile administrativ-teritoriale nu este legală.”
II. Acţiunea formulată de reclamantă este întemeiată parţial.
1)Reclamantei i s-a recunoscut dreptul la „indemnizaţia de dispozitiv prin sentinţa civilă nr. 22/8.01.2008 pronunţată de Tribunalul Maramureş, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
2)Prin urmare, reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
3) Acest „bun” nu a fost revocat întrucât Legea nr. 330/2009 a recunoscut sporurile stabilite prin hotărâri judecătoreşti, principiul fiind consacrat de art. 3 lit. c.
4) Art. 10 din O.U.G. nr. 1/2010 nu este aplicabil întrucât priveşte numai actele administrative nelegale, nu şi hotărârile judecătoreşti care se bucură de putere de lucru judecat.
5) Singura limitare era aceea care rezulta din art. 23 din Legea nr. 330/2009, anume ca suma sporurilor şi îndemnizaţiilor individuale să nu depăşească 30 % din salariul de bază, solda funcţiei de bază sau indemnizaţia lunară de încadrare.
În speţă, nu rezultă o depăşire a plafonului maxim prevăzut de lege, pârâtul nefăcând nici o dovadă în acest sens.
6) Tribunalul a respins cererea de suspendare a actului administrativ atacat întrucât nu s-a făcut dovada, în condiţiile art.14-15 din Legea nr.554/2004, a pagubei iminente.
În raport de aceste considerente, Tribunalul a admis în parte acţiunea conform dispozitivului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul MUNICIPIUL SIGHETU-MARMAŢIEI prin PRIMAR solicitând admiterea recursului şi respingerea acţiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat recurentul că actul în baza căreia a fost emisă dispoziţia nr. 179/2012 a fost Decizia nr. 43/2011 din Dosarul nr. 47/2011 al Curţii de Conturi Maramureş. Acest act a fost atacat de către Municipiul Sighetu Marmaţiei în contencios administrativ, cauza fiind înregistrată sub Dosar nr. 2985/100/2012, acţiunea fiind admisă de către Tribunalul Maramureş prin Sentinţa Civilă nr. 4548/29,06,2012. Curtea de Conturi Maramureş a înaintat recurs iar Curtea de apel Cluj a modificat Sentinţa nr. 4548/29.06.2012 în sensul respingerii acesteia.
Având în vedere modul de soluţionare al acţiunii împotriva actului care a stat Ia baza emiterii Dispoziţiei nr. 179/2012 în prezent aceasta îşi găseşte aplicabilitatea aşa cum a fost formulata.
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:
În perioada 29 august 2011 – 21 octombrie 2011 la U.A.T.M. Sighetu-Marmaţiei din judeţul Maramureş s-a desfăşurat misiunea de audit financiar asupra conturilor de executie bugetară pentru anul 2011 de către reprezentanţii Curţii de Conturi – Camera de Conturi Maramureş, cu prilejul căreia s-au constatat nereguli şi abateri de la legalitate şi regularitate, în administrarea patrimoniului acestei unităţi administrativ – teritoriale, constând în acordarea sporului de dispozitiv angajaţilor acesteia atât funcţionari publici, cât şi personal contractual, ce au fost consemnate detaliat în procesul-verbal de constatare înregistrat sub nr. 15.159/21 octombrie 2011 la entitatea verificată.
Contestaţia formulată de către recurentul Municipiul Sighetu Marmaţiei împotriva acestei decizii a fost respinsă prin decizia civilă nr. 4228/2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj.
Ca urmare a acestei decizii, recurentul a invocat dispoziţia nr. 179/2013, contestată în prezentul litigiu.
Ceea ce a reţinut instanţa de fond, pentru a ajunge la concluzia nelegalităţii dispoziţiei de imputare, îl reprezintă faptul că reclamanta a avut dreptul la plata indemnizaţiei de dispozitiv, plătită în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Contrar celor reţinute de către prima instanţă, Curtea constată că o hotărâre judecătorească îşi produce efectele doar atâta timp cât actele normative avute în vedere la pronunţarea acesteia nu suferă modificări.
Or, ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 22/08.01.2008 de către Tribunalul Maramureş, prin care s-a recunoscut în favoarea reclamantei dreptul la plata sporului de dispozitiv, a fost adoptată o nouă lege de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009. Indemnizaţia de dispozitiv nu ar mai fi trebuit fi acordată angajaţilor proprii ai recurentei, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi a O.U.O. nr. 11/2010.
În mod nelegal instanţa de fond a reţinut că plăţile privind îndemnizaţia de dispozitiv au fost efectuate legal, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitivă şi irevocabilă, respectiv Sentinţa civilă nr.22/8.02.2008 pronunţată de Tribunalul Maramureş.
Totodată, instanţa de fond în mod greşit a înlăturat din cauză efectele Deciziei nr. 37/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că indemnizaţia de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 138/1999, se acordă şi personalului contractual, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi în instituţiile publice din subordinea ministerului, precum şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor, care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer dau detaşare din cadrul fostului Minister de Interne.
Personalul entităţii verificate a beneficiat de indemnizatia de dispozitiv în cotă de 25%, inclus în salariul de bază, ce a condus la efectuarea în mod nelegal de plăţi din fondurile publice, începând cu anul 2010.
Instanţa de fond a reţinut că în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi executorii, “sentinţa civilă nr. 22/08.02.2008 pronunţată de Tribunalul Maramureş in dosar nr. 5889/100/2007, au fost obligaţi la alocarea, calcularea şi plata către reclamanţi a drepturilor băneşti reprezentând “indemnizaţia de dispozitiv, lunară, în cuantum de 25% din salariul de bază, retroactiv începând cu luna noiembrie anului 2004 inclusiv şi în continuare până la încetarea raporturilor de serviciu, respectiva contractului de muncă, sume ce urmează a fi actualizate în funcţie de rata inflaţiei de la data scadenţei fiecăreia şi până la data efectuări plăţii, au fost obligaţi pârâţii să ordone serviciului competent consemnarea în carnetele de muncă ale funcţionarilor publici şi personalului contractual a “indemnizaţiei de dispozitiv” retroactiv, începând cu luna noiembrie a anului 2004 şi în continuare până la încetarea raporturilor de serviciu, respectiva contractului de muncă” reglementată de Legea nr. 138/1999 în cuantum de 25% din salariul de bază, potrivit Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 436/28.07.2003, începând cu 20.12.2004, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii”.
Efectele hotărârii judecătoreşti declarative de drepturi sunt limitate în timp până la o eventuală modificare a dispoziţiilor legale în temeiul şi în aplicarea cărora a fost pronunţată.
Efectele sentintei civile prin care pârâtul a fost obligat să achite îndemnizaţia de dispozitiv în cuantum de 25% din salariul de bază pentru proprii angajaţi, se produc doar pentru perioada în care legislatia aferentă salarizării personalului bugetar nu se modifică.
A admite că o hotărâre judecătorească poate produce efecte şi după abrogarea actelor normative în temeiul şi în aplicarea cărora a fost dată, ar echivala cu stabilirea de către instanţă prin hotărâri judecătoreşti a unei alte modalităţi de salarizare decât cea prevăzută de actele normative în vigoare, ceea ce reprezintă un exces de putere
săvârşit de către aceasta prin îndeplinirea unor atribuţii care revin exclusiv puterii legislative.
Începând cu anul 2010, salarizarea personalului din instituţiile publice s-a efectuat în baza Legii-cadru nr. 330/2009, lege ce instituie un nou sistem de salarizare, cu norme juridice noi, astfel încât toate actele juridice emise anterior, care nu-şi mai regăsesc temei în noua legislaţie, nu se mai aplică, şi în consecinţă nici acordarea sporului de dispozitiv începând cu anul 2010 nu mai are temei legal.
Or, chiar şi în ipoteza în care hotărârea judecătorească, de care se prevalează partea a stabilit obligaţia angajatorului de a acorda indemnizaţia de dispozitiv, şi pentru viitor, efectele acesteia sunt limitate în timp până la o eventuală modificare legală ori convenţională a raporturilor de muncă/de serviciu. O atare modificare legală a avut loc prin intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, care oferă criterii diferite de calcul al salariilor faţă de momentul pronunţării respectivei hotărâri judecătoreşti.
Astfel, legiuitorul a uzat de facultatea ce i-a fost recunoscută prin art. 157 alin.
(2) din Codul Muncii, potrivit căruia sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetele locale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.
Prin urmare, hotărârea judecătorească prin care s-a acordat indemnizaţia de dispozitiv nu poate produce efecte pentru viitor, şi după anul 2010. Pentru viitor, în contextul în care a operat o modificare legală a raporturilor de muncă/de serviciu, pe care instanţa judecătorească nu a avut-o în vedere la data pronunţării, hotărârea nu poate fi invocată cu succes .
Ca urmare, dispoziţiile art.3 lit. c din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care stabilesc că sistemul de salarizare reglementat prin această lege are la bază principiul luării în considerare a sporuri lor, a adaosurilor salariale, a majorărilor, a indemnizaţiilor cu caracter general sau special, precum şi a altor drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin hotărâri judecătoreşti, prin acte de negociere colectivă, precum şi prin alte modalităţi, acestea regăsindu-se la un nivel acceptat, potrivit principiilor prezentei legi, în salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcţiei de bază sau în indemnizaţia lunară de încadrare, trebuie coroborate cu dispoziţiile art.lalin (2) din Legea nr. 330/2009, care prevăd că începând cu data intrării în vigoare, (ianuarie 2010), drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin.(1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.
În acest sens Legea nr.330/2009, în capitolul distinct referitor la modul de stabilire a salariilor în primul an de aplicare legii, anul 2010, respectiv cap.lV, art.30 alin. (1), precizează că, începând cu 1 ianuarie 2010, sporurile, acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului, şi, după caz, indemnizaţiile de conducere, care potrivit legii făceau parte din salariul de bază, prevăzute în notele din anexele la prezenta lege, se introduc în salariul de bază, corespunzătoare funcţiilor din luna decembrie 2009, atât pentru personalul de execuţie, cât şi pentru funcţiile de conducere.
Ca atare, în salariile de bază stabilite în temeiul Legii nr.330/2009, se introduc doar sporurile care până la publicarea acestei legi, au fost stabilite şi acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului sau sunt prevăzute în notele din anexele la prezenta lege.
Din aceste reglementări legale reiese expres voinţa legiuitorului de a avea în vedere la reîncadrarea pe temeiul noii legi unice a salarizării doar a sporurilor acordate prin legi sau hotărâri ale guvernului (alin.1) precum şi sporurile specifice pe categorii de personal şi domenii de activitate expres prevăzute în cap.III şi în anexele
la lege, însă printre acestea pentru personalul din administraţia public locală nu sunt prevăzute sporurile solicitate prin actiunea de faţă.
În considerarea dispoziţiilor legale invocate anterior, rezultă cu puterea evidenţei că indemnizaţia de dispozitiv a fost acordată, în speţă, până la data de 31.12.2009 doar în baza sentinţei civile nr, 22/8.02.2008, ulterior neregăsindu-se printre sporurile prevăzute în actele normative aplicabile salarizării personalului din autorităţile publice locale începând cu anul 2010.
În consecinţă, pentru toate considerentele expuse anterior, Curtea constată că recursul formulat este fondat, actul atacat fiind legal şi temeinic, emis în executarea unei decizii a Curţii de Conturi a cărei legalitate a fost, de asemenea, validată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă, îl va admite şi va dispune în consecinţă.
