Iminenţa pagubei. Lipsirea reclamanţilor de mijloacele financiare suficiente existentei


Iminenţa pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activităţii sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.

Iminenţa pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activităţii sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, această condiţie este îndeplinită în cauză, având în vedere că o consecinţă imediată a punerii în a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanţi de mijloacele financiare suficiente existenţei, iar afirmaţiile pârâtei în sensul că reclamanţii cunoşteau faptul că includerea sporului de 50% în indemnizaţie are caracter temporar nu a fost dovedită prin nicio probă administrată în cauză.

I.C.C.J., secţia de administrativ şi fiscal, decizia nr. 659/09.02.2010

Prin acţiunea formulată, reclamanţii M.V.G., D.D., G.N., B.M.,

G.N. şi C.I. au solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâţii Pro-

curorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, să dispună suspendarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 şi suspendarea executării deciziei nr. 274 din 3 iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti până la soluţionarea în fond a cauzei, arătându-se că sunt îndeplinite condiţiile prevederilor dc art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanţii au invocat drept caz bine justificat faptul că, prin actul administrativ ce face obiectul cauzci, este înfrânt principiul legal instituit de art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Prejudiciul constă în diminuarea salariului lunar cu suma reprezentând sporul de 50%.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes faţă de soluţia de suspendare a ordinului dispusă în alte dosare de către Curtea de Apel Bucureşti, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 2916 din 11 august 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţiile lipsei de interes şi lipsei de obiect, a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a deciziei nr. 274 din 3 iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, până la pronunţarea instanţei de fond.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei de interes nu este întemeiată şi a apreciat că ambele condiţii necesare pentru suspendarea actului atacat sunt îndeplinite în cauză.

Instanţa a avut în vedere contradicţia măsurilor dispuse prin ordin cu dispoziţii din hotărâri judecătoreşti executorii, dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, faptul că, prin O.U.G. nr. 71/2009, s-a reglementat procedura de plată a unor drepturi restante stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, şi nu suspendarea plăţii unor drepturi viitoare.

împotriva hotărârii instanţei de fond pârâţii Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

I. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în motivarea recursului, reiterează excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, având în vedere că, prin mai multe hotărâri pronunţate în cauze cu acelaşi obiect, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII I-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe

lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Se mai arată că ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ, şi nu individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunţată, lipseşte actul de efecte juridice în totalitatea sa.

Recurentul apreciază că instanţa de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului administrativ atacat, depăşind astfel atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.

Instanţa de fond a considerat că prima condiţie, cea a cazului bine justificat este îndeplinită prin existenţa unei îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea actelor atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”.

Referitor la acest aspect, rccurcntul consideră că instanţa s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului General nr. 1472 din 2 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plăţii acestora, mai precis o amânare a plăţii drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsi-hică de 50%, plata urmând să fie făcută în condiţiile şi termenele stabilite de O.U.G. nr. 71/2009.

II. Rccurcntul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin motivele de recurs, arată că reclamanţii au calitate de personal auxiliar şi conex în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Olteniţa, şi nu de procurori, aşa cum se menţionează în mod greşit în motivarea hotărârii, apreciind că nu aveau calitatea să conteste ordinul emis de Procurorul General din cadrul Ministerului Public, ci doar decizia nr. 274 din 3 iulie 2009, emisă de ordonatorul secundar de credite în temeiul aplicării ordinului menţionat.

Pe fondul cauzei, recurentul consideră că instanţa de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării deciziei ordonatorului secundar de credite, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.

Prin urmare, prima instanţă s-a aflat în eroare, deoarece prin decizia contestată nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariate, ci doar o suspendare a plăţii acestora, mai precis o amânare a plăţii drepturilor salariate reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare ncuro-psihică de 50%.

Aşadar, nu se poate susţine că există o aparenţă de nelegalitate a deciziei ordonatorului secundar de credite din cadrul Ministerului Public, atâta timp cât prin emiterea acesteia doar s-a suspendat plata sporului din motive strict financiare.

întrucât aceiaşi reclamanţi sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti având ca obiect plata aceluiaşi spor şi în condiţiile în carc acestea vor fi executate conform procedurii prevăzute de dispoziţiile

O.U.G. nr. 71/2009, recurentul consideră că nu se poate vorbi de existenţa unei pagube, în sensul definit de Legea contcnciosului administrativ.

Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., înalta Curte

constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins excepţia lipsei de interes invocată de recurentul-pârât.

Chiar dacă ordinul în discuţie a fost suspendat în alte cauze, această situaţie nu poate conduce la ideea că reclamanţii nu mai au interes, având în vedere faptul că aceştia nu au avut nicio calitate în pricinile respective.

Or, activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fară justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate şi practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acţiunii, ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut şi actual.

Pe fondul cauzei, înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.

Condiţia existenţei cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fară a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediată şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fară a se analiza, pe fond, conţinutul actului administrativ.

In cauza de faţă, instanţa de fond a legat, în mod corect, existenţa cazului bine justificat de susţinerile reclamanţilor referitoare la netemeinicia şi nelegalitatea considerentelor de fapt şi de drept, care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, iar faptul că în conţinutul actului administrativ atacat nu se face nicio referire la vreunul dintre cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74, reuşeşte să creeze o aparenţă de nelegalitate asupra actului administrativ.

Aşadar, nu se poate susţine că nu există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ atacat, atât timp cât, prin emiterea acestuia, se suspendă plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.

Instanţa de fond a considerat că neplata sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică determină o pagubă concretă în patrimoniul reclamanţilor, constând în diminuarea indemnizaţiilor acestora în mod considerabil.

Aspectul că, în faţa primei instanţe, autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2008 nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalităţii actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conţinutul actului administrativ astfel cum a fost elaborat la data emiterii acestuia.

A două condiţie impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ.

Pe de altă parte, prezumţia de legalitate a unui act administrativ este dată şi de modul în care autoritatea publică emitentă înţelege să îşi desfăşoare activitatea de administraţie în regim de putere publică, potrivit competenţei legale ce îi revine, activitate care se reflectă în actele emise şi care trebuie să denote stabilitate şi continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, această condiţie este îndeplinită în cauză, având în vedere că o consecinţă imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanţi de mijloacele financiare suficiente existenţei, iar afirmaţiile pârâtei în sensul că reclamanţii cunoşteau faptul că includerea sporului de 50% în indemnizaţie are caracter temporar nu a fost dovedită prin nicio probă administrată în cauză.

Astfel fiind, înalta Curte a constatat că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care a menţinut-o.

Notă: A se vedea şi:

• I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 657 din 09.02.2010,

• I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 49 din 13.01.2010,

• I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 661 din 09.02.2010,

în care instanţele de judecată au reţinut următoarele:

Condiţia existenţei cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediată şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a se analiza, pe fond, conţinutul actului administrativ.

în cauza de faţă, instanţa de fond a legat, în mod corect, existenţa cazului bine justificat de susţinerile reclamanţilor referitoare la netemeinicia şi nelegalitatea considerentelor de fapt şi de drept, care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, iar faptul că în continutul actului administrativ atacat nu se face nicio referire la vreunul dintre cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74, reuşeşte să creeze o aparenţă de nelegalitate asupra actului administrativ

Aşadar, nu se poate susţine că nu există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ atacat, atât timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.