Impozit pe clădiri. Determinarea valorii reale a imobilului supus impozitării


In condiţiile art. 63 din O.G. nr. 92/2003, C. fiscală, organul fiscal poate să consulte toate documentele cu importanţă asupra stabilirii bazei de impunere şi care reflectă o creştere efectivă a valorii bunului imobil impozitat.

Decizia nr. 977 din 10 mai 2007

Prin sentinţa comercială nr. 17 din 9.02.2007 a Tribunalului Bistriţa Năsăud s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanta S.C. „S.”S.A. BISTRIŢA şi s-a anulat ca nelegală dispoziţia nr. 3.077/23.12.2005 emisă de către Primarul Municipiului Bistriţa precum şi procesul-verbal de control nr. 9.048/24.11.2004 întocmit de Primăria Municipiului Bistriţa – prin Direcţia Finanţe Publice Municipale.

Primarul Municipiului Bistriţa a fost obligat să achite reclamantei 1.000 lei cheltuieli de judecată.

Instanţa de fond a respins ca neîntemeiate restul capetelor de cerere.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile cuprinse în decizia de casare nr. 658/02.06.2006 pronunţată în dosarul nr. 390/112/2006 al Curţii de Apel Cluj şi a dispus efectuarea unei expertize contabile în cauză pentru a stabili dacă impozitele au fost reţinute corect de către organul de control fiscal cu prilejul încheierii procesului-verbal contestat şi pentru a stabili care este valoarea corectă a clădirilor şi în raport de care trebuie să se stabilească impozitul pe clădiri.

În baza expertizei efectuate, instanţa de fond a constatat că reclamanta a plătit în totalitate impozitul pe clădiri pe anii 2001 – 2005, astfel încât nu are restanţe în privinţa acestui impozit faţă de bugetul local.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Bistriţa solicitând casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi a menţinerii în întregime a actelor administrative cu caracter fiscal atacate în prezenta cauză.

În motivarea recursului pârâtul a arătat că în mod greşit instanţa de fond a avut în vedere concluzia expertizei tehnice efectuate în cauză conform căreia valoarea stabilită prin raportul de evaluare nu poate fi luată în considerare pentru stabilirea impozitului pe clădiri.

Pârâtul a arătat că în condiţiile art. 6, 55 alin. 1 şi art. 63 din O.G. nr. 92/2003 C.pr.fiscală, organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze relevanţa stărilor de fapt fiscale în raport de actele cu caracter ce se află în posesia contribuabilului şi să stabilească astfel baza de impunere.

S-a mai susţinut că instanţa de fond a ignorat în totalitate prevederile deciziei de casare prin care s-a stabilit necesitatea completării probatoriului în vedere stabilirii valorii reale a clădirilor supuse impozitării, iar expertiza administrată nu face altceva decât să reţină aceleaşi valori înscrise în contabilitate, fără să se pronunţe în vreun fel asupra legalităţii şi corectitudinii întocmirii raportului de evaluare, deşi s-a solicitat din partea pârâtului acest lucru.

În drept pârâtul a invocat şi dispoziţiile art. 3041 C.pr.civ.

Reclamanta a formulat întâmpinare, invocând excepţia tardivităţii şi a nulităţii recursului, excepţii soluţionate de către Curte în sensul respingerii acestora.

În privinţa fondului, pârâta a solicitat respingerea recursului susţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de către instanţa de fond.

Analizând recursul formulat din prisma motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente:

Hotărârea instanţei de fond este şi rezultatul deciziei de casare nr. 458/02.06.2006 pronunţată în dosarul nr. 390/112/2006 al Curţii de Apel Cluj şi a menţiunilor cuprinse în aceasta.

S-a dispus instanţei de fond ca în rejudecare să procedeze la suplimentarea probaţiunii cu orice mijloc de probă pentru a se stabili valoarea reală a imobilelor supuse impozitării, fără a se acorda o preferinţă valorii de înregistrare contabilă întrucât „înregistrările contabile sunt o simplă reflectare scriptică a unor operaţiuni patrimoniale şi nu sunt de natură să creeze prin ele însele un drept în nici o situaţie ”.

Rezultă deci cu puterea evidenţei că s-a dispus ca instanţa de fond să procedeze la suplimentarea probaţiunii pentru determinarea valorii reale a imobilului şi deci implicit a se verifica dacă baza de impozitare avută în vedere de către organul de control fiscal a fost sau nu a fost corect stabilită.

A rezultat din probele administrate în cauză că organul de control fiscal a avut în vedere pentru stabilirea bazei de impozitare a imobilelor, suma menţionată în raportul de evaluare a afacerii pentru stabilirea valorii de piaţă a unei acţiuni întocmit de către 2 experţi A.N.E.V.A.R..

Expertiza contabilă efectuată în cauză a procedat la identificarea bazei de impozitare prin luarea în considerare a datelor înregistrate în contabilitatea reclamantei, respectiv a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor supuse impozitării. A arătat expertul contabil că sumele menţionate în raportul de evaluare nu pot fi luate în considerare ca bază de calcul având în vedere scopul întocmirii acelui raport, respectiv pentru evaluarea afacerii în vederea stabilirii valorii de viaţă a unei acţiuni.

În condiţiile art. 55 alin. 1 şi art. 63 din O.G. nr. 92/2003, organul fiscal are posibilitatea de a stabili baza de impunere în raport de actele doveditoare existente în posesia contribuabilului şi prezentate de către acesta.

Reevaluarea imobilizărilor corporale , după cum se arată în art. 1 al. 1 din HG nr. 1.553 din 18 decembrie 2003, privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe ,se efectuează în vederea determinării valorii juste a acestora, ţinându-se seama de inflaţie, utilitatea bunului, starea acestuia şi de preţul pieţei, atunci când valoarea contabila diferă semnificativ de valoarea justa, iar potrivit art. 3 din acelaşi act normative, la terminarea acţiunii de reevaluare, rezultatele acesteia se aproba de adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor, respectiv de consiliul de administraţie în cazul regiilor autonome, şi se reflecta în situaţiile financiare încheiate la data de 31 decembrie 2003, potrivit reglementărilor contabile aplicabile.

Valoarea rezultată în urma reevaluării, poate fi avut în vedere de organul fiscal, deoarece din prisma dispoziţiilor legale menţionate anterior, respectiv art. 55 al. 1 şi art. 63 din O.G. nr. 92/2003 organul fiscal poate să consulte toate documentele cu importanţă asupra stabilirii bazei de impunere.

Raportul de evaluare deşi are calitatea de înscris nu îndeplineşte cea de a doua condiţie cerută de lege, respectiv să dovedească valoarea reală a clădirilor sub aspectul stabilirii bazei de impozitare.

Raportul de evaluare în cauză nu este rezultatul reevaluării activelor societăţii comerciale reclamante. Evaluarea a fost efectuată de către reclamantă în scopul menţionat în preambulul raportului de evaluare, respectiv pentru stabilirea valorii de piaţă pentru utilizarea existentă a afacerii, în vederea cesionării unor acţiuni deţinute de către acţionari către potenţiali cesionari sau către societate.

În acest context, aşa cum rezultă şi din capitolul I al evaluării, imobilele reprezintă doar o parte a activelor deţinute de către societatea comercială, în ele fiind montate mijloacele de producţie conform obiectului de activitate principal al reclamantei.

Evaluarea imobilelor s-a realizat în capitolul II al lucrării în partea referitoare la „Evaluarea afacerii – Evaluarea activelor fixe tangibile”.

Se mai poate constata din finalul evaluării activelor fixe că experţii au avut în vedere mai multe criterii pentru determinarea valorii acestora şi ele au în vedere, în principal, ansamblul activităţii comerciale desfăşurată de către reclamantă, criterii justificate de scopul propus în privinţa evaluării.

În acest context, în mod corect s-a concluzionat atât în expertiză cât şi de către instanţa de fond că sumele menţionate în raportul de evaluare nu pot fi avute în vedere ca bază de calcul pentru stabilirea impozitului pe clădiri deoarece nu reprezintă valoarea reală a imobilelor privite în individualitatea lor ca bunuri imobile întrucât în evaluarea realizată de către societate imobilele au fost privite doar ca o parte componentă a întregului ce a fost evaluat, respectiv afacerea propriu-zisă.

Într-adevăr din prisma dispoziţiilor art. 63 din O.G. nr. 92/2003, organul fiscal de control poate să aibă în vedere şi alte înscrisuri, însă aşa cum s-a arătat anterior, valoarea menţionată în înscrisurile avute în vedere de către acesta nu reprezintă valoarea reală sub aspectul scopului urmărit de către organul fiscal, respectiv determinarea bazei de impozitare.

Reevaluarea activelor , în condiţiile H.G. nr. 1.553/2003 ,se realizează însă potrivit anexei la acest act normativ în care sunt cuprinse Normele privind reevaluarea imobilizărilor corporale, cu luarea în considerare a criteriilor arătate în art. 1 al. 4 şi art. 3 al. 1 din Norme, cu scopul concret al reevaluării şi pentru determinarea bazei de impunere.

Are calitatea de act doveditor, alături de reevaluarea realizată în condiţiile HG nr. 1553/2003, şi contractul de vânzare-cumpărare prin care dreptul de proprietate asupra acelor imobile a fost transmis în patrimoniul reclamantei astfel încât mod corect s-a procedat la determinarea impozitului pe clădiri în raport de acea bază de impozitare, de către expertul contabil numit în cauză.

Faţă de cele menţionate anterior, se va respinge recursul formulat şi se va menţine în întregime hotărârea atacată.

În temeiul art. 274 C.pr.civ., deoarece s-a aflat în culpă procesuală, pârâtul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată produse reclamantei de prezentul litigiu în sumă de 1.000 lei reprezentând onorariu de avocat.(Judecător Delia Marusciac )