Curtea de Apel Cluj, Secţia a Il-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 10713 din 8 noiembrie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 5714 din 01.04.2013, a Tribunalului Cluj s-a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Asociaţia Culturală
D. în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca, având ca obiect contencios administrativ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Deciziile de impunere nr. 2011-259488/492/13.09.2011 şi nr. 2011259504/492/13.09.2011 emise de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, Direcţia Impozite şi Taxe Locale s-a stabilit în sarcina reclamantei Asociaţia Culturală D. obligaţia de a achita impozitul pe clădiri în cuantum de 3.441 lei şi taxa pe clădiri în cuantum de 12.568 lei.
Cu respectarea art. 205 şi urm. din Codul de procedură fiscală, reclamanta a formulat contestaţie împotriva acestor acte administrative fiscale, respinsă prin Dispoziţia Primarului Municipiului Cluj-Napoca nr. 5140/27.10.2011, iar acum reclamanta atacă în contenciosul administrativ deciziile menţionate.
Asociaţia Culturală D. susţine în primul rând că deciziile au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 250 alin. 1 pct. 19 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Potrivit acestui text legal, „clădirile utilizate pentru activităţi social-umanitare de către asociaţii, fundaţii şi culte, potrivit hotărârii consiliului local” sunt clădiri pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii.
După cum se poate lesne observa, această scutire este condiţionată în mod expres de existenţa unei hotărâri de consiliu local care să indice clădirile utilizate pentru activităţi social-umanitare de către asociaţii, fundaţii şi culte, scutite de plata impozitului. Reclamanta însăşi recunoaşte că nu există o astfel de hotărâre la nivelul municipiului Cluj-Napoca, iar consecinţa firească este aceea de inaplicabilitate a scutirii legale, iar nu de recunoaştere a dreptului la această scutire în favoarea tuturor asociaţiilor, fundaţiilor şi .
Reclamanta se prevalează apoi de scutirea prevăzută de art. 250 alin. 1 pct. 1, care vizează „clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a oricăror instituţii publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu persoane juridice de drept public”.
Reclamanta subliniază că, dacă pentru clădirile pe care le are în proprietate statul nu se datorează impozit, asociaţia, în calitate de chiriaş al unei încăperi dintr-un imobil proprietate a statului, nu poate fi obligată la plata impozitului, cu atât mai mult
cu cât nu realizează niciun fel de activitate economică, conform art. 1 alin. 1 şi 2 din
0.G. nr.26/2000.
Tribunalul a apreciat că prevederea citată trebuie coroborată cu art. 249 alin. 3, care statuează: ,Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri”.
Astfel, doar persoanele juridice de drept public sunt scutite de plata taxei pe clădiri atunci când sunt titularele unui drept de concesiune, locaţiune, drept de administrare sau de folosinţă asupra unei clădiri proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale.
Pe de altă parte, reclamanta nu se poate prevala de scutirea de la art. 250 pct.
1, care reprezintă situaţia generică de scutire a statului, unităţilor administrativ-teritoriale sau oricăror instituţii publice de la plata impozitului (în corelaţie cu faptul că art. 249 alin.3 instituie obligaţia de plată a taxei pe clădiri în sarcina persoanelor juridice de drept privat care desfăşoară activităţi economice în spaţiile proprietate publică sau privată), şi aceasta cu atât mai mult cu cât reclamantei i-ar fi incident cazul special de scutire de la pct. 19, deja analizat.
Dacă asociaţiile ar fi fost avute în vedere şi ar fi fost incluse în cazul de la pct.
1, nu s-ar mai justifica precizările şi condiţionările de la pct. 19. Tocmai de aceea, unicul caz de scutire aplicabil reclamantei este cel de la pct. 19, dar căruia nu i se poate da eficienţă în lipsa hotărârii de consiliu local.
În subsidiar, Asociaţia Culturală D. arată că niciuna dintre cele două decizii de impunere nu indică temeiul legal al obligaţiilor stabilite în sarcina sa şi nu cuprind perioada pentru care sunt calculate sumele pretinse, debitele nu sunt defalcate şi nu se indică ce sume reprezintă debite principale şi care sunt debitele accesorii.
Sub acest aspect, Curtea de Apel Cluj s-a pronunţat prin decizia de casare în
sensul că reclamanta a formulat critici de fond faţă de actele fiscale atât în faza
administrativă cât şi în cea jurisdicţională şi de aceea nu se poate valida un viciu al nemotivării deciziilor atacate.
În temeiul art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, tribunalul este ţinut de această dezlegare dată de instanţa de control judiciar.
Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că, potrivit întâmpinărilor depuse în cauză, Decizia de impunere nr. 259488/492/2011 priveşte impozitul pe clădiri pentru perioada 01.01.2006-01.01.2007 şi se compune din debit în sumă de 1257 lei (calculat prin aplicarea cotei de impozitare de 0,75% stabilită prin H.C.L. nr. 339/2005 la valoarea de inventar a clădirii de 167.632,29 lei) şi majorări de întârziere calculate la data emiterii deciziei, 13.09.2011, în cuantum de 2184 lei, iar Decizia de impunere nr. 259504/492/2011 priveşte taxa pe clădirea închiriată pentru perioada 01.01.2007
30.09.2011 şi se compune din debitul pentru anii 2007, 2008, 2009, 2010 şi 2011 în cuantum total de 7291 lei (calculat prin aplicarea cotei de impozitare de 0,75% stabilită prin H.C.L. nr. 746/2006, nr. 344/20074, nr. 414/2008 la valoarea de inventar a clădirii de 29183,50 lei pentru anii 2007, 2008 şi 2009 şi respectiv a cotei de impozitare de 0,90% stabilită prin H.C.L. nr. 509/2009 şi nr. 400/2010 la valoarea de inventar a clădirii de 29183,50 lei pentru anii ulteriori) şi majorări de întârziere calculate până la data emiterii deciziei, 13.09.2011, în cuantum de 5277 lei.
De asemenea, pârâţii au arătat că Decizia de impunere nr. 259488/492/2011 priveşte impozitul pe clădiri pentru perioada 01.01.2006-01.01.2007, dată de la care
denumirea obligaţiei fiscale s-a modificat din impozit pe clădire în taxă pe clădire, sens în care începând cu data de 01.01.2007 s-a calculat în sarcina reclamantei taxa pe clădirea închiriată.
Ţinând cont de aceste explicaţii, urmează că nu este fondat nici argumentul dublei impuneri, invocat de reclamantă.
În fine, nici susţinerea asociaţiei că impozitul pe clădiri ar fi în sarcina proprietarului imobilului şi nu al locatarului nu are bază legală, prin prisma dispoziţiilor legale incidente mai sus redate, care stabilesc obligaţia persoanelor juridice de drept privat care închiriază un spaţiu aflat în proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale de a suporta taxa pe clădiri.
De asemenea, anterior datei de 01.01.2007, art. 249 alin. 3 prevedea expres că „Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, impozitul pe clădiri reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz”, iar în temeiul acestei dispoziţii legale reclamanta era ţinută să suporte impozitul pe clădiri (până la data de 01.01.2007, când a devenit taxa pe clădiri).
Prin concluziile scrise depuse cu ocazia primei judecăţi, reclamanta a mai invocat vătămarea suferită datorită necomunicării în termen a actelor administrative fiscale.
De fapt, reclamanta contesta neemiterea deciziilor de impunere mai devreme, aspect care priveşte, concret, dreptul Municipiului Cluj-Napoca de a stabili taxele şi impozitele cu unica cerinţă legală de a respecta termenul de prescripţie al dreptului de a stabili obligaţii fiscale.
Or, art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte termenul de prescripţie de 5 ani, care „începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală”. Observând că în speţă pârâtul a respectat termenul legal de prescripţie, nu se pot valida susţinerile reclamantei.
De asemenea, indicarea în cuprinsul actelor fiscale a Fundaţiei D. în locul Asociaţiei Culturale D. reprezintă o eroare materială în sensul art. 48 alin. 3 din Codul de procedură fiscală iar nu un element de natură a atrage nulitatea deciziilor, art. 46 făcând referire expresă şi limitativă la lipsa denumirii contribuabilului.
Pe de altă parte, identificarea reclamantei este realizată prin celelalte elemente cuprinse în deciziile de impunere: codul de identificare fiscală, adresa sediului, data înregistrării la Registrul Comerţului.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 218 din Codul de procedură fiscală raportat la art. 18 din Legea nr. 554/2004, s-a respins ca nefondată prezenta cerere.
În temeiul art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, s-a luat act că pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta ASOCIAŢIA CULTURALĂ D. solicitând admiterea recursului în temeiul prev, art. 312 alin. 1 raportat la prev. ort. 304 pct. 9 şi 304 ind.l C.pr.civilă, hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a legii, iar prin decizia ce se va pronunţa să se dispună modificarea ei, în sensul admiterii în tot a acţiunii formulate de către reclamantă; obligării pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei în prezentul recurs.
În motivarea recursului reclamanta a arătat următoarele:
Aşa cum în mod constant a arătat, la baza raporturilor juridice cu Municipiul Cluj-Napoca prin Direcţia de Impozite şi taxe locale, stă Contractul de închiriere
nr.2004/14.04.2004. Scopul şi obiectul acestui contract a fost ” desfăşurarea obiectului de bază al asociaţiei” art.l lit. A din contractul de închiriere -adică Asociaţie Culturală, fără scop patrimonial şi care a funcţionat, a existat şi este susţinută din cotizaţiile membrilor fondatori.
Acest contract de închiriere a fost prelungit şi modificat de-a lungul timpului prin mai multe acte adiţionale, însă niciodată nu a fost anunţată în vreun fel, că în afara chiriei lunare ar mai datora ceva.
Este adevărat faptul că, potrivit disp. art.249 alin.3 C.fiscal, pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz persoanelor juridice, se stabileşte taxă pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri.
Însă, conform art. 250 alin.l pct.l din acelaşi act normativ, clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a oricăror instituţii publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice.
Coroborând dispoziţiile legale enunţate anterior concluzia clară este aceea că pentru clădirile proprietate a statului, a unităţilor admistrativ-teritoriale sau a oricăror instituţii publice concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz persoanelor juridice, se stabileşte taxă pe clădiri în condiţii similare impozitului pe clădiri, însă acestea se datorează doar pentru încăperile care sunt folosite pentru activităţi economice.
Nu este cazul reclamantei, deoarece Asociaţia Culturală D. este o asociaţie înfiinţată în conformitate cu prevederile OG nr.26/2000, este persoană juridică fără scop patrimonial şi care nu desfăşoară nici un fel de activitate economică.
In speţă, reclamanta nu desfăşoară activităţi economice astfel cum acestea sunt definite în accepţiunea codului comercial. Acest fapt nu a fost, de altfel, contestat în vreun mod de către pârâţii recurenţi şi nici nu s-a dovedit contrariul său.
Prin efectul legii, asociaţiile sunt scutite de la plata impozitului pe clădiri şi nu este necesară o Hotărâre de Consiliu Local, în acest sens.
Prin necomunicarea în termen a actelor administrativ fiscale, respectiv Deciziile de impunere nr. 259488/492/2011 referitoare la impozitul pe clădiri închiriate (pentru perioada 01.01.2006-01/01/2007) şi a Deciziei de impunere nr. 259504/4925/13.09.2011 referitoare la taxa pe clădiri (pentru perioada 01.01.2007 –
30.09.2011 ) se produce o vătămare evidenta a drepturilor sale, vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea acestor decizii.
Nu poate fi primită aprecierea instanţei de fond potrivit căreia pârâta a emis deciziile de impunere în termenul de prescripţie şi că unica cerinţă legală este aceea de a respecta termenul de prescripţie al dreptului de a stabili obligaţii fiscale.
Reclamanta nu a fost informată corect şi la timp despre existenţa deciziilor contestate, de conţinutul acestor decizii, precum şi de obligaţiile care i se impun prin aceste decizii. Nu a avut posibilitatea legală de a verifica aceste decizii şi, la acea dată, de a le contesta, respectiv dreptul de a se apăra cu privire la obligaţiile de plată ce-i sunt puse în sarcină.
Codul de procedură fiscală, prin art.44, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa nr.2 din 25 ianuarie 2012 pentru modificarea şi completarea OG nr.93/2003 privind Codul de procedură fiscală: stabileşte că actul administrativ-fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia este destinat, iar această comunicare se realizează după cum urmează: “art.44 alin.2 Actul administrativ fiscal se comunică
prin remiterea acestuia contribuabilului/împuternicitului, dacă se asigură primirea sub semnătură a actului administrativ fiscal sau prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.”
Direcţia de Taxe şi Impozite Cluj-Napoca, organul fiscal competent avea obligaţia să îndeplinească procedura de comunicare conform prevederilor legale.
Prin urmare, neîndeplinirea acestei prevederi în termenul legal nu ne poate fi considerată opozabilă, neexistând dovada înştiinţării asupra actului administrativ fiscal.
Comunicarea actelor administrativ fiscale e obligatorie, deoarece numai din momentul comunicării acestea încep să producă efecte juridice potrivit Codului de procedură fiscală.
Astfel, prin art.45 “Opozabilitatea actului administrativ fiscal” din Codul de procedură fiscală se dispune: “(1) Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului…” (2) Actul administrativ fiscal ce nu a fost comunicat potrivit art. 44 nu este opozabil contribuabilului şi nu produce nici un efect juridic”.
Cu siguranţă dacă în anul 2007, i-ar fi fost comunicat faptul că datorează pentru spaţiul închiriat şi altceva decât obligaţia de plată a chiriei, ar fi hotărât în cunoştinţă de cauză. Reclamanta este o asociaţie non profit, care există din cotizaţiile membrilor fondatori, a cărei scop este unul umanitar, nu este o societate comercială care obţine profit.
Totodată trebuie să avem în vedere şi prevederile pct.44.1 din Hotărârea Guvernului nr.1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr.93/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora “44.1. Organul fiscal nu poate pretinde executarea obligaţiei stabilite în sarcina contribuabilului prin actul administrativ, dacă acest act nu a fost comunicat contribuabilului, potrivit legii”.
Prin urmare actul administrativ fiscal produce efecte de la data comunicării.
Data comunicării actelor administrativ fiscale este deosebit de importantă întrucât reprezintă în fapt momentul de la care începe să curgă termenul de contestaţie, adică termenul în care respectivul act poate fi atacat în justiţie, iar în ceea ce priveşte deciziile de plată accesorii(dobânzi,penalităţi),scadenţa sau termenul de plată al creanţelor fiscale individualizate se stabileşte în funcţie de aceeaşi dată a comunicării.
Pe lângă aceasta, dovada comunicării actului reprezintă probatoriul care arată faptul că s-a adus la cunoştinţă contribuabilului actul emis pe numele său.
Pentru toate cele de mai sus enunţate, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat.
Prin întâmpinarea formulată pârâtul intimat Municipiul Cluj-Napoca, Direcţia de Taxe şi impozite locale, reprezentat prin primar Emil Boc a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea constată următoarele:
Prin recursul formulat, reclamanta solicită modificarea sentinţei civile nr.5714/01.04.2013 pronunţată de Tribunalul Cluj şi pe cale de consecinţă anularea deciziilor de impunere nr. 259488/492/13.09.2011 şi nr. 259504/492/13.09.2011 emise de Municipiul Cluj-Napoca-Direcţia Taxe şi Impozite Locale şi a Dispoziţiei nr. 5140/27.10.2011 emise de Primarul Municipiului Cluj-Napoca în soluţionarea contestaţiei administrative îndreptată împotriva deciziilor de impunere menţionate mai sus.
În fapt, prin contestaţia înregistrată la Direcţia de impozite şi taxe locale cu nr.289544/11.10.2011, recurenta susţinea că impozitul/taxa pentru clădirea situată în Cluj-Napoca, str. X., nr.13, deţinută în baza contractului de închiriere nr. 2004/14.04.2000 şi a actelor adiţionale la acesta încheiat cu Municipiul Cluj-Napoca, stabilită prin deciziile de impunere nr. 259488/492/13.09.2011 şi nr. 259504/492/13.09.2011, emise de Direcţia de taxe şi impozite locale, a fost calculată cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare, deoarece aceste decizii de impunere nu respectă prevederile art. 250 alin. 1 pct. 19 din Codul Fiscal, şi nu indică temeiul legal al obligaţiilor ce s-au stabilit în sarcina petentei.
Urmare analizării situaţiei fiscale de fapt şi de drept a reclamantei, a fost emisă Dispoziţia nr. 5140/27.10.2011 de către Primarul Municipiului Cluj-Napoca, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia administrativă.
Prin deciziile de impunere nr.259488/492/13.09.2011 şi nr.259504/492/13.09.2011, emise de către Direcţia de taxe şi impozite locale din cadrul Municipiului Cluj-Napoca, a fost comunicat petentei faptul că aceasta figurează în evidenţele fiscale ale Municipiului Cluj-Napoca cu obligaţii de plată scadente constând în impozit/ taxa pe clădire, calculate în baza prevederilor art. 249 alin. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, pentru perioada 01.01.2006 –
30.09.2011, cu calcularea de accesorii până la data emiterii, 13.09.2011.
Raportat la criticile de nelegalitate invocate, Curtea constată că potrivit dispoziţiilor art. 249 alin.3 din Legea nr. 571/2003, republicată: ” Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri.”
Intimata arată corect că prin modificarea adusă textului legal amintit mai sus prin Legea nr. 76/2010, legiuitorul a clarificat în mod indubitabil sfera persoanelor care datorează această taxă, respectiv singurele entităţi care sunt scutite de la plată fiind persoanele juridice de drept public, recurenta nefăcând dovada prin documentele anexate contestaţiei că ar deţine această calitate, după cum în mod just a constatat instanţa de fond.
De altfel, o astfel de soluţie era valabilă şi anterior modificărilor aduse în anul 2010, coroborarea şi interpretarea normelor legale incidente fiind corect realizată de către tribunal.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei potrivit căreia doar de la data de
15.07.2009 ar datora această obligaţie fiscală, în condiţiile în care aceasta deţinea calitatea impozabilă de chiriaş al unei clădiri proprietate a unităţii administrativ teritoriale pe toată perioada de calcul al sarcinii fiscale în termenul legal de prescripţie de 5 ani de zile, 2006 – 2011, iar obligaţia de a achita această taxă fiscală se aplică ex lege, fără a avea relevanţă menţiunile din actele juridice prin care petenta a dobândit dreptul de folosinţă. Faptul că recurenta invocă o culpă proprie de necunoaştere a legii fiscale, nu poate să-i creeze acesteia un drept de scutire de la plata obligaţiilor fiscale legal stabilite, deoarece nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
Aşa cum corect relevă intimata, impozitul/taxa pe clădire pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosinţă, se datorează conform prevederilor Legii nr.494/2004 privind aprobarea O.G.nr.83/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu începere de la 01.01.2005. Anterior datei de 01.01.2007, (când prin Legea nr.343/2006 de modificare a Codului
Fiscal s-a schimbat denumirea din impozit pe clădire în taxă pe clădire), obligaţia fiscală numită astăzi taxa pe clădire purta denumirea de impozit pe clădire.
Deşi purta aceeaşi denumire ca şi obligaţiile fiscale aferente clădirilor deţinute în proprietate, sarcina fiscală prevăzută în textul art. 249 alin. 3 cădea în sarcina titularilor dreptului de folosinţă asupra clădirii, şi nu în sarcina proprietarilor. În mod indubitabil, petenta este titulara unui drept de folosinţă, sintagmă prevăzută în mod expres de Legea nr. 571/2003, privind Codul Fiscal, în art. 249 alin.3, drept care generează obligaţia corelativă de a achita taxa pe clădire, şi implicit majorările de întârziere aferente.
Recurenta nu se poate prevala de disp. art. 250 alin. 1 pct. 19 din Legea nr. 571/2003, deoarece această scutire este condiţionată în mod expres de existenţa unei hotărâri de consiliu local care să indice clădirile utilizate pentru activităţi social-umanitare de către asociaţii, fundaţii şi culte, scutite de plata impozitului. Reclamanta însăşi recunoaşte că nu există o astfel de hotărâre la nivelul municipiului Cluj-Napoca, iar consecinţa firească este aceea de inaplicabilitate a scutirii legale, iar nu de recunoaştere a dreptului la această scutire în favoarea tuturor asociaţiilor, fundaţiilor şi cultelor, statuările instanţei de fond fiind corecte.
Reclamanta-recurentă a înţeles să se prevaleze în susţinerea demersului şi de disp. art. 250 alin. 1 pct. 1, care vizează „clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a oricăror instituţii publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu persoane juridice de drept public ”.
Tribunalul a constatat însă cu temei că prevederea citată trebuie coroborată cu art. 249 alin. 3, care statuează: ,Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri”.
Astfel, doar persoanele juridice de drept public sunt scutite de plata taxei pe clădiri atunci când sunt titularele unui drept de concesiune, locaţiune, drept de administrare sau de folosinţă asupra unei clădiri proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, statuări care nu au fost contrazise pertinent prin recursul declarat.
Totodată, Curtea ia act de faptul că din analiza celor două decizii de impunere se poate constata faptul că acestea cuprind elementele obligatorii a fi conţinute de un act administrativ fiscal, sub sancţiunea nulităţii absolute, în lumina prevederilor art. 46 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
În plus, corect a reţinut tribunalul că cele două acte atacate menţionează temeiul legal al obligaţiilor ce s-au stabilit în sarcina petentei şi defalcarea acestor sume, neputându-se reţine apărările conform cărora suntem în speţă în situaţia unei duble taxări, deoarece cele două decizii de impunere privesc perioade fiscale diferite, şi stabilesc obligaţii de plată raportat Ia calitatea reclamantei de titular al dreptului de folosinţă asupra unei clădiri proprietate a unităţii administrativ-teritoriale, şi nu în calitatea ei ( de altfel inexistentă) de proprietar, pentru a fi incidente prevederile art. 249 alin. 1 Cod Fiscal.
Recurenta mai arată că nulitatea actelor de impunere este atrasă şi de faptul că ele nu i-ar fi fost comunicate în termenul legal.
Or, corect a reţinut instanţa de fond că, de fapt, reclamanta contestă neemiterea deciziilor de impunere mai devreme, aspect care priveşte, concret, dreptul
Municipiului Cluj-Napoca de a stabili taxele şi impozitele cu unica cerinţă legală de a respecta termenul de prescripţie al dreptului de a stabili obligaţii fiscale, care a fost respectată în speţă.
Pe de altă parte, comunicarea deciziilor de impunere este atestată chiar de către preambulul contestaţiei administrative formulate de către reclamantă (f. 50, din dosarul de fond, constituit în primul ciclu procesual), aceasta subliniind că actele fiscale i-au fost aduse la cunoştinţă la 13.09.2011.
Totodată, aceste apărări nu sunt de natură să ducă la concluzia, susţinută de recurentă, conform căreia modul de calcul al accesoriilor ar fi eronat.
Aceasta întrucât, aşa cum corect arată intimata, el respectă prev. art. 120 din Codul de procedură fiscală, conform cărora: „(1) Majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv”, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 119 din acelaşi act normativ: „Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere. (2) Nu se datorează majorări de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligaţii fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de silită, cheltuieli judiciare, sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor şi sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei. (3) Majorările de întârziere se fac la bugetul căruia îi aparţine creanţa principală.”
Pornind de la aceste prevederi imperative, se justifică susţinerea conform căreia situaţiile în care un contribuabil este scutit prin efectul legii de la plata obligaţiilor fiscale accesorii, sunt limitativ stabilite de legiuitor, în speţă nefiind în prezenţa unei ipoteze de scutire conform textelor legale ilustrate mai sus.
Pentru toate considerentele arătate, Curtea va respinge recursul formulat ca neîntemeiat, în baza prev. art. 312 alin. 1 C.pr.civ., art. 20 din LCA.
