– Codul de procedură civilă: art. 129
– Codul fiscal: art. 152
în condiţiile art. 129 C. pr. civ., instanţa are datoria să asigure respectarea principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, punând în discuţie probele solicitate prin cererea de chemare în judecată asupra fondului cauzei.
Aceste cerinţe nu sunt îndeplinite atunci când instanţa a rămas în pronunţare asupra cauzei, acordând cuvântul părţilor asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ atacat şi apoi asupra fondului, în condiţiile în care, la acelaşi termen, au fost depuse la dosar dovada achitării cauţiunii, înscrisuri şi întâmpinare din partea pârâtei.
Caracterul de continuitate al operaţiunii desfăşurate într-o perioadă de timp pentru determinarea TVA şi a majorărilor aferente presupune să se ţină seama pe de o parte de operaţiunile scutite de o astfel de taxă, dar şi de determinarea cotei ce revine unei părţi din veniturile obţinute de o „asociere”, raportat la plafonul prevăzut de art. 152 C.fisc.
(Decizia nr. 1713/RC din 10 decembrie 2010)
Prin acţiunea înregistrată la data de 16 aprilie 2010, reclamanta M.A.A. a chemat în judecată pe pârâtele MFP – ANAF şi DGFP Argeş solicitând anularea deciziei nr. 47 din 9 martie 2010, a raportului de inspecţie fiscală nr. 76738 din 22 decembrie 2009 şi a deciziei de impunere nr. 76739 din 22 decembrie 2009, precum şi suspendarea executării acestora, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare.
în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că aprecierile organelor de control privind care s-ar datora sunt eronate, deoarece în mod greşit s-a stabilit că ar fi efectuat tranzacţii imobiliare în scopuri comerciale, tranzacţii cu caracter de continuitate. Vânzările respective nu pot fi considerate acte de comerţ şi taxate ca atare, aceste operaţiuni fiind de natură civilă.
Reclamanta a mai precizat că organele fiscale aveau îndatorirea de a înregistra din oficiu persoana în cauză ca plătitoare de taxă pe valoarea adăugată, având în vedere că aceasta nu s-a declarat ca persoană impozabilă.
Prin sentinţa nr. 773/CAF din 28 iunie 2010, Tribunalul Argeş a respins acţiunea şi cererea de suspendare.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că prin decizia de impunere nr. 76739 din 22 decembrie 2009 emisă în baza raportului de inspecţie fiscală nr. 76738 din 22 decembrie 2009 şi confirmată prin decizia nr. 47 din 9 martie 2010 a DGFP Argeş au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă totală de 440.537 lei, reprezentând taxă pe valoarea adăugată în sumă de 264.557 lei şi majorări de întârziere aferente în sumă de 175.980 lei.
S-a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar de pârâte rezultă că în perioada 2007-2008 reclamanta a efectuat un număr de 59 de tranzacţii imobiliare, în valoare totală de 15.944.633 lei, activităţi în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, fără să se înregistreze ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată. Din contractele depuse la dosarul cauzei rezultă că la data de 6 septembrie 2007 reclamanta a depăşit plafonul legal de scutire de 119.000 lei, fapt pentru care, de la data de 1 noiembrie 2007, avea obligaţia de a se înregistra ca plătitor de TVA. Reclamanta nu s-a conformat acestei obligaţii astfel încât datorează pentru tranzacţiile imobiliare efectuate o taxă pe valoarea adăugată în sumă de 264.557 lei, conform calculelor efectuate de organele fiscale.
Instanţa a reţinut că această obligaţie decurge din dispoziţiile art. 126 şi 127 alin. (1) şi (2) C. fisc., care prevăd că este operaţiune economică impozabilă exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. De asemenea, în temeiul aceloraşi dispoziţii legale, constituie operaţiune economică taxabilă vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. Caracterul de continuitate al veniturilor obţinute de reclamantă şi calitatea acesteia de persoană impozabilă rezultă din numărul mare de tranzacţii imobiliare efectuate – 59 într-un interval de circa 1 an -şi cuantumul total al veniturilor obţinute, respectiv 15.944.633 lei.
Faţă de aceste considerente şi în temeiul dispoziţiilor legale sus-menţionate s-a reţinut că reclamanta datorează suma de 264.557 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă tranzacţiilor imobiliare efectuate în perioada 2007-2008 şi majorări de întârziere aferentei în sumă de 175.980 lei, calculate în temeiul art. 119 C. pr. fisc.
împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs M.A.A., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare.
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
La termenul din 18 iunie 2010, când instanţa a rămas în pronunţare asupra cauzei, s-a acordat cuvântul părţilor asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ atacat şi apoi asupra fondului, în condiţiile în care la acelaşi termen au fost depuse la dosar dovada achitării cauţiunii, înscrisuri şi întâmpinare din partea pârâtei.
Faţă de cererea de suspendare a actului administrativ atacat, apărătorul reclamantei a arătat că nu mai are cereri de formulat şi a solicitat acordarea cuvântului asupra cererii de suspendare.
Nu s-a pus în discuţie eventualul probatoriu necesar pentru soluţionarea fondului cauzei, deşi prin cererea formulată la data de 16 aprilie 2010, s-a solicitat proba cu înscrisuri, expertiză de specialitate şi orice probe a căror necesitate ar reieşi din dezbateri iar art. 129 alin. (4) C. pr. civ. dispune imperativ asupra acestui aspect.
Faţă de această situaţie, este cert că la data de 18 iunie 2010 instanţa a admis proba cu înscrisuri cu privire la cererea de suspendare şi a acordat cuvântul asupra acesteia, deşi în practicaua sentinţei s-a reţinut că ulterior acordă şi cuvântul asupra fondului cauzei.
Inclusiv concluziile scrise depuse la data de 18 iunie 2010, au susţinut numai cel de-al doilea capăt de cerere, relativ la suspendarea executării actului administrativ, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
în atare situaţie, văzând prevederile art. 129 C. pr. civ., se constată că instanţa nu a asigurat respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, nepunând în discuţie probele solicitate prin cererea de chemare în judecată asupra fondului cauzei, respectiv anularea deciziei nr. 47 din 9 martie 2010, a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere nr. 76739 din 22 decembrie 2009.
Faţă de cele ce se vor dispune în continuare, se constată că cererea nu putea fi soluţionată pe fond, fără administrarea tuturor probelor necesare, respectiv expertiză contabilă de specialitate, în care să se releve, în raport de situaţia de fapt, dacă operaţiunile aferente cotei din asociere ce revenea reclamantei au depăşit sau nu plafonul reglementat de art. 152 C. fisc., în condiţiile în care se reţine aplicarea art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc.
Astfel, reclamanta, împreună cu alte şapte persoane, a efectuat operaţiuni de vânzare a unor imobile construcţii şi terenuri în perioada 2007-2008, dintre care o parte reprezentau construcţii noi, printre imobile regăsindu-se şi un teren intravilan, un teren arabil şi două terenuri forestiere.
Potrivit art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., este, de asemenea, scutită de taxă, livrarea de construcţii/părţi de construcţii şi a terenurilor pe care sunt construite, precum şi a oricăror altor terenuri. Nu sunt scutite de taxă livrările de construcţii noi, de părţi de construcţii noi sau de terenuri construibile, pe care legea le defineşte.
Instanţa de fond nu a analizat câte din construcţiile care au format obiectul tranzacţiei în perioada anului 2007 sunt construcţii noi, care este valoarea acestor tranzacţii, care este cota care i-ar reveni reclamantei pentru acestea, în comparaţie cu plafonul reglementat de lege pentru determinarea TVA.
De asemenea, instanţa nu a ţinut seama de tranzacţiile vizând terenuri arabile şi forestiere care, faţă de definiţia legii, nu puteau fi considerate construibile, cel puţin la momentul înstrăinării, pentru a fi excluse de la scutirea reglementată de textul susmenţionat.
De altfel, hotărârea nu arată de ce a fost înlăturat aspectul invocat, relativ la scutire, cu consecinţa considerării ca aplicabile numai a prevederilor art. 126 şi ale art. 127 C. fisc., nefiind motivată. Instanţa nu a răspuns argumentelor arătate în cererea de chemare în judecată, cu privire la scutirea tranzacţiilor menţionate expres în art. 141 alin. (2) lit. f), şi nici cu privire la modul de determinare a bazei impozabile, cu consecinţe directe asupra calculării majorărilor de întârziere.
Curtea a reţinut că faţă de dispoziţiile art. 127 C. fisc., în forma în vigoare la data efectuării operaţiunilor în discuţie, deşi textual, într-o interpretare literală, nu se putea reţine faptul că operaţiunile efectuate de către persoane fizice, cu bunuri imobile, atrag plata TVA, într-o interpretare logică rezultă că efectuarea operaţiunilor în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, determină obligativitatea plăţii acestei taxe.
Art. 21 C. fisc., potrivit căruia persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile în condiţiile explicitate prin norme, nu era prevăzut în cod la data efectuării acestei operaţiuni, astfel că aplicarea sa în această formă ar reprezenta o aplicare retroactivă a legii.
Ca atare, faţă de caracterul de continuitate al operaţiunilor desfăşurate în perioada 2007-2008, pentru determinarea TVA şi a majorărilor aferente, era necesar să se ţină seama, pe de o parte de operaţiunile scutite de TVA (terenuri neconstruibile şi construcţii vechi), respectiv de raportarea cotei care i-ar reveni reclamantei din veniturile „asocierii” la plafonul prevăzut de art. 152 C. fisc.
Asemenea aspecte nu pot fi determinate în condiţiile în care instanţa de fond nu a administrat proba necesară (expertiză), afectând, aşa cum s-a reţinut mai sus, dreptul la apărare al reclamantei, care, la termenul din 18 iunie 2010, a înţeles să solicite cuvântul numai asupra cererii de suspendare a efectelor actelor administrativ fiscale atacate.
Acest aspect, analizat în contextul lipsei motivării cu privire la argumentele aduse de reclamantă în cererea sa, atrage concluzia unei neanalizări a fondului cererii, ipoteză care, în temeiul art. 312 alin. (5) C. pr. civ., atrage trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (5) C. pr. civ., Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, urmând ca aceasta să soluţioneze fondul cauzei prin administrarea probei cu expertiză solicitată, cu obiectivele sus-menţionate, în raport de aplicarea art. 141 alin. (2) lit. f) şi a art. 152 C. fisc.
