Încuviinţarea executării silite a unei sentinţe civile pronunţate de o instanţă de contencios administrativ.


Obligarea organelor fiscale la restituirea unor sume de bani. Instanţa competentă

Încuviinţarea executării silite a unei sentinţe civile pronunţate de o instanţă de administrativ, prin care s-a dispus obligarea organelor fiscale la plata unei sume de bani, reprezentând taxă pentru emisii poluante, este de competenţa judecătoriei din circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea silită.
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Sentinţa nr. 46 din 6 septembrie 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte sub nr. 3864/315/2013, B.M.A.D. a solicitat, împotriva debitoarelor D.G.F.P. Dâmboviţa şi Administraţia Finanţelor Publice (A.F.P.) Târgovişte, încuviinţarea executării silite a sentinţei civile nr. 3101 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, Secţia de contencios administrativ, prin care s-a dispus obligarea pârâţilor A.F.P. Dâmboviţa şi Ministerul Finanţelor la plata unei sume de bani reprezentând taxă pentru emisii poluante.
Prin sentinţa civilă nr. 2238/25.04.2013, Judecătoria Târgovişte a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa. Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că, potrivit art. 218 alin. (2) C.proc.fisc., deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator la instanţa de contencios administrativ competentă. Instanţa a apreciat că, în cadrul dosarului soluţionat prin sentinţa ce constituie titlu, creditorul a atacat soluţia de respingere a cererii de restituire taxă. A concluzionat judecătoria că tribunalul este instanţa de executare, astfel cum rezultă din art. 2 lit. ţ) din Legea nr. 554/2004, care prevede că instanţa de este instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ, în cauză, Tribunalul Dâmboviţa.
Pe rolul Tribunalului Dâmboviţa cauza a fost înregistrată sub nr. 4317/120/2013, iar prin sentinţa civilă nr. 2583/20.08.2013 a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Dâmboviţa, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgovişte. Prin aceeaşi sentinţă s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus suspendarea cauzei şi înaintarea dosarului Curţii de Apel Ploieşti, în vederea soluţionării conflictului negativ. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, cu privire la executarea hotărârilor instanţelor de contencios administrativ, că, faţă de dispoziţiile art. 22, 24, 25 şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, toate hotărârile judecătoreşti prin care s-a instituit obligaţia de plată a unor sume de bani se execută silit potrivit dreptului comun, reprezentat de Codul de procedură civilă, care, în materia încuviinţării executării silite, prevede în cadrul dispoziţiilor art. 650 NCPC că instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc, respectiv faptul că instanţa de executare soluţionează inclusiv cererile de executare silită. Tribunalul a mai reţinut că procedura reglementată în art. 24-25 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ se aplică, exclusiv, în cazul hotărârilor judecătoreşti prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o operaţiune administrativă, astfel că instanţa de executare competentă să soluţioneze cererea de încuviinţare a silită a sentinţei civile nr. 3101/25.04.2013 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa este Judecătoria Târgovişte. Într-adevăr, este evident că, de vreme ce art. 25 din Legea nr. 554/2004, în care se regăsesc norme privind procedura propriu-zisă de soluţionare a cererilor ce se încadrează în obiectul de reglementare al art. 24, poartă denumirea marginală de „instanţa de executare”, definiţia legală pe care art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004 o oferă noţiunii de „instanţa de executare” nu poate fi circumscrisă decât acestei proceduri speciale. În consecinţă, tribunalul a apreciat că instanţa de executare competentă să soluţioneze cererea de încuviinţare a silită a sentinţei civile nr. 3101/25.04.2013, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, este Judecătoria Târgovişte.
Curtea, învestită fiind cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, analizând actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Obiectul cererii introductive îl constituie cererea executorului judecătoresc M.A.D. de încuviinţare a executării silite a sentinţei nr. 3101/01.10.2012 a Tribunalului Dâmboviţa, împotriva debitoarelor D.G.F.P. Dâmboviţa şi A.F.P. Târgovişte – care actual se numesc, conform H.G. nr. 520/2013, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, respectiv Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Târgovişte. Curtea a reţinut că sentinţa precizată, a cărei încuviinţare a executării silite s-a solicitat, a fost pronunţată de către o instanţă de contencios administrativ, precum şi că prin aceasta pârâtele precizate au fost obligate la plata sumei de 9.435 lei, reprezentând taxă pentru emisii poluante, precum şi a sumei de 547,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea a apreciat, raportat la obiectul sentinţei menţionate, că Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a făcut o interpretare judicioasă a dispoziţiilor art. 22-25 din Legea nr. 554/2004, întrucât instanţa de executare definită de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004 este circumstanţiată doar situaţiilor-premisă reglementate de dispoziţiile art. 24 alin. (1) din acelaşi act normativ, respectiv doar pentru hotărârile instanţelor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative instanţa de executare este cea care a soluţionat fondul de contencios administrativ. Această concluzie rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 24 şi 25 din Legea nr. 554/2004, în cadrul cărora legiuitorul, după ce enumeră tipul de hotărâri precizate anterior şi arată termenul în care ele se vor executa [art. 24 alin. (1)], prevede consecinţele ce intervin în cazul nerespectării termenului [art. 24 alin. (2)], reglementând în acest sens [art. 25 alin. (1)] o competenţă specială a instanţei de executare de a acorda sancţiunile şi despăgubirile prevăzute de art. 24 alin. (2).
Rezultă, aşadar, că instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ este instanţă de executare doar pentru hotărârile prevăzute în cadrul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Cum sentinţa nr. 3101/2012 a Tribunalului Dâmboviţa nu se încadrează în această categorie, rezultă că obligaţia reglementată prin aceasta se execută conform dreptului comun – aşa cum prevăd de altfel dispoziţiile art. 24 alin. (21) din Legea nr. 554/2004, conform cărora „dispoziţiile Codului de procedură civilă privind executarea silită rămân aplicabile” − astfel că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 650 alin. (1) NCPC, instanţa competentă să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în speţă Judecătoria Târgovişte.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 135 NCPC, Curtea a stabilit competenţa de judecată în primă instanţă a prezentei cereri în favoarea Judecătoriei Târgovişte, Secţia civilă.
(Judecător Ionel Stănescu)