Indemnizaţia de dispozitiv. Persoane îndreptăţite. Personal contractual din cadrul primăriilor. Indemnizaţii


Potrivit art. 13 din legea nr. 138/1999 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţionala, ordine publica si siguranţa naţionala, precum si acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii „ cadrele militare în activitate, militarii angajaţi pe baza de contract şi salariaţii civili beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de bază”.

Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 782/15 septembrie 2008

Prin acţiunea în conflict de drepturi înregistrată la Tribunalul Alba sub dosar nr. 430/107/2008 reclamanta M.S. i-a chemat în judecată pe pârâţii CL al comunei Livezile şi Primarul comunei Livezile, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

– obligarea pârâţilor la calcularea, alocarea şi plata către reclamantă începând cu data de 01.12.2004 a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţie de dispozitiv în cuantum de 25% din salariu de bază potrivit ordinului M.A.I nr.496/2003 şi în continuare până la încetarea raporturilor de muncă, sumă de bani actualizată cu indicele de inflaţie la data scadenţei fiecărei indemnizaţii şi până la data plăţii efective;

– obligarea primarului să dispună serviciului competent consemnarea în carnetul de muncă al reclamantei a indemnizaţiei de dispozitiv retroactive conform perioadei solicitate;

– obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii sale reclamanta arată că este angajată pe postul de muncitor în cadrul aparatului propriu de specialitate a comunei Livezile şi că potrivit punct 9.2 şi 31.1 din O.M.A.I nr.496/2003 este îndreptăţită la indemnizaţia pretinsă prin acţiune; de care de altfel, beneficiază toţi angajaţii prefecturilor precum şi angajaţii din domeniul evidenţei informatizate a persoanei.

În drept se invocă: Ordinul M.A.I nr. 496/2003, Legea nr. 138/1991, legea nr. 137/2000, Legea nr. 554/2004, Legea nr.188/1999 şi legea nr.53/2003.

S-a ataşat copie carnet de muncă.

Prin adresa nr. 609/20.04.2008 emisă de Comuna Livezile se arată că nu se opun admiterii acţiunii, învederând că această instituţie dispune de fondurile necesare achitării drepturilor solicitate de reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 494/07.05.2008 pronunţată de Tribunalul Alba în dosar nr. 1033/107/2008 s-a respins acţiunea în conflict de drepturi formulată în cauză de reclamanta M.S. în contradictoriu cu pârâţii C.L. al comunei Livezile şi Primarul comunei Livezile.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul, a reţinut în esenţă, că nefiind un drept expres prevăzut într-un act normativ cu forţă generală obligatorie cum este legea sau ordonanţa de guvern aprobată prin lege, indemnizaţia de dispozitiv nu poate fi acordată decât dacă ordonatorul principal de credite, în speţă primarul decide dacă o încuviinţează. Se reţine, de asemenea că nu se pune problema unei discriminări, întrucât acordarea acestei indemnizaţii din cadrul prefecturilor şi a celor din domeniul evidenţei informatizate a persoanei nu s-a făcut exclusiv în temeiul acelui ordin emis de MAI ci este consecinţa aprobării acestui drept de către propriul lor ordonator de credite, iar pentru a fi îndeplinite condiţiile discriminării este necesar ca persoanele care o invocă să se afle în situaţii absolut identice, ceea ce nu este cazul în speţă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat în termenul legal, recurs reclamanta, solicitând pentru motivul prevăzut de art. 304 punct 9 Cod procedură civilă, modificarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta arată că soluţia adoptată este discriminatorie şi încalcă dispoziţiile legale. Astfel, arată recurenta, în mod eronat instanţa de fond invocă în argumentarea soluţiei Ordinul MAI nr. 496/2003, întrucât acest ordin nu încalcă nici o dispoziţie legală, ci din contra vine în completarea legii nr. 138/1999, iar sfera de aplicare a acestui ordin nu este limitată doar la personalul din aparatul militar şi nu există nici o diferenţă care să justifice această salarială.

În drept se invocă: art.39 alin.1 lit.d Codul muncii, art.1 alin.2 lit. e din OG nr. 137/2000, Directiva Uniunii Europene nr. 2000/EC/78; preved. Art.7 şi 23 din Declaraţia Universală a drepturilor Omului, preved. Art.7 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificată de România; prevederile art. 14 CEDO, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, prevederile art. 4 din Carta Socială Europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 03.05.1996.

Intimatul nu a depus întâmpinare în această fază procesuală.

CURTEA, analizând sentinţa atacată a constatat că recursul este nefondat.

Astfel, reclamanta M.S. este angajată pe postul de guard în cadrul aparatului propriu al primăriei Livezile, conform menţiunilor din carnetul de muncă – depus în copie la dosar.

Potrivit art. 13 din legea nr. 138/1999 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţionala, ordine publica si siguranţa naţionala, precum si acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii cadrele militare în activitate, militarii angajaţi pe baza de contract şi salariaţii civili beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de baza.

Din titulatura şi conţinutul acestei legi, rezultă clar categoriile profesionale beneficiare a acestui spor, personalul din cadrul primăriilor, cum este cazul recurentei în speţă, neintrând sub incidenţa acestei legi.

Cu referire la Ordinul MAI nr. 496/2003 este de menţionat că potrivit ierarhiei actelor normative prevăzute de Legea nr. 24/2000, actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau hotărârilor de guvern se emit în limitele şi potrivit normelor pe care le ordonă; aşa încât, în speţă prin ordinul emis nu se putea completa legea.

Ca atare, în lipsa unei reglementări legale în acest sens, invocarea de către reclamantă a unei situaţii discriminatorii, nu justifică pretenţiile sale. Este de menţionat că instanţa nu poate acorda cea ce nu îşi are izvorul în norma legală deoarece instanţa aplică legea şi nu o crează; acesta fiind un atribut exclusiv al legiuitorului.

În acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţională este constantă în sensul că” prevederile art.1, art.2 alin.3 şi art.27 alin.1 din O.G. nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederile cuprinse în alte acte normative”- Decizia nr. 819/03.07.2008 publicată în M.Of. nr. 537/16.07.2008.

Potrivit art.1 alin.3 din OG.nr.137/2000” exercitarea drepturilor enunţate în cuprinsul prezentului articol priveşte persoanele aflate în situaţii comparabile”. Nu orice diferenţă de tratament semnifică discriminare; pentru a fi reţinut tratamentul diferenţiat, injust este necesar să se stabilească că persoanele aflate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial, iar dacă o asemenea distincţie între situaţii analoage sau comparabile există, ea să nu-şi găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.

Sistemele diferite de salarizare ale diferitelor categorii profesionale fac să nu poată fi reţinută o situaţie comparabilă între categoriile profesionale din instituţii diferite. Diferenţa de tratament instituită prin reglementările care guvernează sistemul de salarizare al diverselor categorii profesionale are o justificare obiectivă prin raportare la deosebire dintre aceste grupuri.

În concluzie, situaţiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariaţii determină soluţii diferite ale legiuitorului în ce priveşte salarizarea acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalităţii, care nu semnifică uniformitate-deciziile nr.168/1988, 294/2001. Prin Hotărârile Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr.23/2007 şi 318/2007 – Colegiul Director s-a reţinut că situaţiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariaţii determină soluţii diferite ale legiuitorului în ce priveşte salarizarea acestora, fără ca prin această soluţiei să se încalce principiul egalităţii.

În fine, Curtea Constituţională, în acord cu practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat că principiul egalităţii în drepturi şi al discriminării se aplică doar situaţiilor egale ori analoage. Tratamentul juridic diferenţiat instituit în temeiul unor situaţii obiective diferite nu constituie privilegii ori discriminări.

Nefiind un drept reglementat printr-un act normativ în vigoare nu face obiectul protecţie normelor constituţionale, precum a convenţiilor şi tratatelor invocate de recurentă. Art.14 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, aşa cum a statuat CEDO, în jurisprudenţa sa (cazul Thimmenos contra Greciei) nu are o existenţă independentă, întrucât are efect doar în relaţie cu drepturile şi libertăţile protejate de prevederile Convenţiei şi Protocoalele sale”.

Altminteri, înseamnă că orice instanţă de judecată poate să adauge la lege şi, in terminis, ea să creeze o nouă lege – lex tertia – cea ce este vădit inacceptabil şi contravine rolului şi funcţiei puterii judecătoreşti.

Faţă de cele menţionate, curtea a constatat că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, aşa încât în conformitate cu art. 312 alin.1 Cod procedură civilă a respins ca nefondat recursul cu care a fost investită de către reclamantă.