în speţă, a fost atacat un angajament de plată care nu este semnat de persoana care ar trebui să se angajeze la efectuarea plăţii, ceea ce îl califică ca un act administrativ inexistent, potrivit unanimităţii doctrinei de drept administrativ, deoarece conţine un asemenea viciu, o asemenea lipsă. încât o persoană de inteligenţă mijlocie nu i-ar putea cunoaşte nici un moment, o aparenţă de legalitate. Prin însăşi natura sa, angajamentul de plată trebuie semnat de către persoana vizată, actul semnării reprezentând manifestarea sa de voinţă în sensul angajării sale la plată. Fără această semnătură, presupusul angajament de plată nu există, şi nu-l poate vătăma în nici un mod pe reclamantul recurent, nici prin punere în şi nici în alt mod.
Actul administrativ inexistent nu trebuie anulat, dcoarece prin el însuşi şi datorită unui viciu fundamental nu poate produce efecte, şi mai mult chiar, nu poate să fie anulat printr-o acţiune în anulare de administrativ, deoarece acest fapt ar echivala cu validarea implicită şi indirectă a actelor administrative inexistente de acelaşi gen. care nu au fost însă atacate în contencios.
Recunoscând caracterul de act inexistent, înseamnă că împotriva recurentului nu există nici o acuzaţie formal emisă, astfel încât acesta este prezumat nevinovat, conform art. 6 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Din această perspectivă, se poate reţine că soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii în contencios administrativ, este una corectă, deoarece, după cum s-a arătat împotriva unui act inexistent nu poate fi primită o acţiune în anulare.
C.A. Cluj, s. com., cont. adm. şi fisc., decizia nr. 710 din 10 iunie 2000, în B.j. 2000, p. 470
Prin acţiune reclamanta a solicitat anularea hotărârii Consiliului local T. din data de 29 mai 2007, prin care i s-a respins cererea privind concesionarea unei suprafeţe de 20 mp teren.
Din probele administrate în cauză a rezultat că nu s-a emis o hotărâre în acest sens, aşa încât într-adevăr nu se putea proceda la anularea unui act inexistent.
insă, din lecturarea atentă a acţiunii, rezultă că de fapt reclamanta s-a plâns împotriva refuzului de a se emite o hotărâre.
Dacă instanţa de fond avea nelămuriri cu privire la obiectul acţiunii, ţinând scama şi de ambiguitatea de redactare a acesteia, trebuia în baza art. 129 să pună întrebări părţilor, pentru a lămuri obiectul judecăţii.
întrucât nu s-a procedat în modul arătat mai sus şi cum rezultă din acţiune că s-a solicitat să se cenzureze refuzul de a adopta hotărârea de concesionare, recursul se va admite, se va casa sentinţa primei instanţe şi se va trimite pentru rejudecare la prima instanţă.
C.A. Craiova, s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 690 din 9 aprilie 2008
Notă: Din cele două speţe prin care (dacă ne este îngăduit un joc de cuvinte) inexistenţa îşi afirmă existenţa în jurisprudenţa noastră, putem trage cel puţin două concluzii:
a) inexistenţa este fie una faptică (actul nu există deloc, din punct de vedere material), fie una juridică (există un act juridic, dar viciul de care suferă este unul „existenţial” -nesemnarea sa, bunăoară;
b) indiferent din care categorie ar face parte actul inexistent, o acţiune în contencios administrativ este de neconceput (mai exact este inutilă), neavând obiect, căci nu se poate desfiinţa ceva ce, a priori nu există.
Totuşi, niciuna dintre cele două soluţii nu scapă oricărei critici:
a) prima: este discutabilă natura juridică a unui angajament de plată ca fiind un act administrativ, de vreme ce este vorba despre o manifestare de voinţă a unui particular (chiar dacă acesta ocupă o funcţie publică) prin care se obligă la plata unei sume de bani către autoritatea publică, in plus, stabilirea unui raport între lipsa unei semnături pe un angajament de plată şi lipsa unei acuzaţii formale aduse particularului ni se pare forţată.
b) a doua: instanţa nu a analizat temeinic dacă există vreo voinţă a administraţiei în sensul admiterii sau respingerii cererii de concesionare, limitându-se a constata că nu există o voinţă formal exprimată în acest sens (lipsa unei hotărâri de consiliu local adoptată după procedura prevăzută de Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale). Instanţa putea stabili însă că suntem în prezenţa tăcerii administraţiei ori a refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri. Desigur că, raportat la starea actuală a jurisprudenţei noastre, actele negative sunt considerate acte administrative numai dacă sunt formal emise. Numai în această ipoteză instanţa se consideră legal sesizată cu o acţiune în anularea actului. în lipsa unui act formal, instanţele consideră că este admisibilă numai o acţiune în obligarea autorităţii publice la soluţionarea unei cereri.
O hotărâre adoptată de către un organ deliberativ local nu poate produce niciun fel de efecte atâta vreme cât nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate a acesteia, conform art. 49 alin. (2) şi (3) şi art. 50 din Legea nr. 215/2001, astfel încât purtarea unor discuţii pe această temă. nu echivalează cu existenţa unui act administrativ care să poată fi supus controlului instanţei de contencios administrativ.
C.A. Cluj, s. com. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 2023 din 14 noiembrie 2007, în B.J. 2007, p. 26
Notă: La nivel teoretic, susţinerea este greşită întrucât, în lipsa unui text legal, nepublicarea unui act administrativ atrage sancţiunea ineficacităţii ori inopozabilităţii sale, iar nu aceea a inexistenţei. însă din punct de vedere practic, de vreme ce hotărârea judecătorească statuează că un anumit act administrativ nu poate produce efecte juridice în contra unei (unor) persoane, diferenţa dintre sancţiuni rămâne fără consecinţe.
