Instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă. Decizie de suspendare a plăţii pensiei de serviciu


Legea nr. 19/2000, art. 156

Dispoziţiile art. 156 ale Legii nr. 19/2000 stabilesc competenţa materială a tribunalelor în primă instanţă de a soluţiona astfel de acţiuni, prin secţiile specializate. Referitor la competenţa teritorială textul de lege indicat instituie o normă în favoarea reclamanţilor, legiuitorul având în vedere că pensionarii reprezintă o categorie socială distinctă şi unitară, că drepturile solicitate au o

natură specială şi că ar fi mult mai împovărător ca la o vârstă înaintată să se deplaseze la instanţele de la sediile organelor de pensii. Acest text trebuie interpretat în sensul că vizează toate acţiunile introduse împotriva organelor care stabilesc şi plătesc drepturile de pensie, indiferent că acestea sunt constituite în cadrul sistemului public de pensii sau în cadrul sistemelor neintegrate. Dispoziţiile Legii nr. 19/2000 nici nu puteau face referire la Casa de Pensii din cadrul M.A.N., obiectul său de reglementare constituindu-l sistemul public de pensii.

Sentinta nr. 300/CA din 29 noiembrie 2010

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, reclamantul C D. a chemat în judecată Ministerul Apărării Naţionale – Direcţia Financiar Contabilă, solicitând anularea deciziei de suspendare a plăţii pensiei de serviciu, repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin această decizie, respectiv repunerea în starea anterioară emiterii deciziei în sensul dispunerii plăţii pensiei dc serviciu înccpând cu data dc 01.01.2010, actualizată şi cu dobânzile legale, precum şi plata în continuare a acestei pensii şi obligarea pârâtului, Ministerul Apărării Naţionale, la plata unei sume de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere în cazul neexecutării obligaţiei conform hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile

In motivare reclamantul a arătat că în mod eronat prin decizia contestată i s-a suspendat plata pensiei de serviciu şi că, în acest fel, sunt încălcate o serie de drepturi prevăzute de legislaţia internă şi în reglementările internaţionale.

Din oficiu, instanţa a invocat excepţia necompetenţei materiale.

Cu privire la accastă excepţie, Curtea a apreciat că este întemeiată şi a admis-o.

S-a reţinut ca obiectul litigiului dedus judecăţii îl constituie decizia nr. P/2009 prin care s-a suspendat reclamantului plata pensiei de serviciu.

Potrivit dispoziţiilor ar. 54 din Legea nr. 164/2001, deciziile luate în materie de pensii militare de stat pot fi atacate la instanţă potrivit Legii nr. 19/2000.

Fiind un litigiu decurgând din dreptul dc asigurări sociale, dispoziţiile Legii nr. 19/2000 stabilesc competenţa tribunalelor în primă instanţă de a soluţiona astfel de acţiuni, prin secţiile specializate (dispoziţiile art. 154 din Legea nr. 19/2000).

S-a mai reţinut că norma juridică ce determină, din punct dc vedere teritorial, competenţa instanţei este cuprinsă în art. 156 din Legea nr. 19/2000.

Chiar dacă teza I a art. 156 indică, în mod expres, ca fiind de competenţa tribunalului de la domiciliul reclamantului acţiunile introduse împotriva C.N.P.A.S. ori a caselor teritoriale de pensii, este evident că textul

care instituie o normă de favoare trebuie interpretat ca vizând toate acţiunile introduse împotriva organelor care stabilesc şi plătesc drepturile de pensie, indiferent că acestea sunt constituite în cadrul sistemului public de pensii sau în cadrul sistemelor neintegrate.

Astfel, dispoziţiile Legii nr. 19/2000 nici nu puteau face referire la Casa de Pensii din cadrul M.A.N., obiectul său de reglementare constituindu-1 sistemul public de pensii.

Prima ipoteză a dispoziţiilor de la art. 156 din Legea nr. 19/2000 instituie o competenţă specială în beneficiul reclamanţilor, legiuitorul având în vedere că pensionarii reprezintă o categorie socială distinctă şi unitară, că drepturile solicitate au o natură specială şi că ar fi mult mai împovărător ca la o vârstă înaintată să se deplaseze la instanţele de la sediile organelor de pensii.

Aceste considerente sunt valabile pentru toţi pensionarii, indiferent că fac parte din sistemul public ori din sistemele neintegrate, toţi situându-se din punct de vedere al condiţiilor de acces la actul de justiţie, în aceeaşi situaţie juridică, neexistând raţiuni rezonabile pentru adoptarea unui alt tratament legal.

De altfel, diferenţa între normele de competenţă stabilite în cele două teze ale art. 156 din Legea nr. 19/2000 nu este dată de organul care stabileşte sau plăteşte pensia, ci de natura sau scopul acţiunilor introduse împotriva altor pârâţi decât organele de pensii, dintre cele enumerate la art. 155 din lege.

In acest sens, s-a pronunţat şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 963 din 27.03.2008.

Pentru aceste considerente, având în vedere şi dispoziţiile art. 156 C. proc. civ., instanţa a admis exccpţia necompetcnţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Iaşi.