întrucât dispoziţiile art. 11 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 292/2003 fac distincţie între casa de cultură, ca instituţie publică sub autoritatea consiliului local şi casa de cultură, ca instituţie de interes public aflată în subordinea sindicatelor sau a altor organizaţii, de dispoziţiile art. 257 lit. f Cod fiscal, referitoare la scutirea de impozitul pe teren, beneficiază numai casa de cultură, ca instituţie publică aflată în subordinea consiliului local.
Decizia nr.45 din 11 ianuarie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 2305 pronunţată la data de 14 septembrie 2006 Tribunalului Maramureş – Secţia comercială, de administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamanta Casa de Cultură a Sindicatelor Baia-Mare în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Baia-Mare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin Raportul de impunere fiscală nr. 7496 din 28 octombrie 2005 inspectorii de specialitate din cadrul Direcţiei de venituri a Primăriei Municipiului Baia-Mare au procedat la verificarea modului de determinare, evidenţiere şi vizare a impozitelor şi taxelor locale de la Casa de Cultură a Sindicatelor Baia-Mare, în perioada 1 ianuarie 2000-27 octombrie 2004.
S-a reţinut că reclamanta a îndeplinit condiţia de agent economic cu personalitate juridică fără scop lucrativ, fiind filială a Asociaţiei Naţionale a Caselor de Cultură a Sindicatelor din România.
Urmare a controlului s-a stabilit că reclamanta datorează impozit pe clădiri în sumă de 57.288,96 lei, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, taxă teren în sumă de 3.117,92 lei plus dobânzi şi penalităţi, impozit pe teren 584,66 lei plus dobânzi şi penalităţi, taxă afişaj în scop de publicitate şi reclamă 153,73 plus dobânzi şi penalităţi, fiind emise şi deciziile de impunere cu nr. 7547/1 noiembrie 2005.
Reclamanta a considerat că fiind o instituţie de interes public a fost scutită de la plata acestor taxe şi impozite.
Pârâta în schimb, a arătat că Legea nr. 292/2003 la art. 11 face distincţie între casele de cultură ca instituţie publică şi ca instituţie de interes public.
Reclamanta, fiind un agent economic fără scop lucrativ ca filială a Caselor de Cultură a Sindicatelor din România, iar potrivit art. 257 numai instituţiile publice sunt scutite de la plata acestor taxe şi impozite ceea ce nu era cazul reclamantei, astfel că nu a avut nici o relevanţă faptul că din 2004 a depus cerere pentru a i se recunoaşte calitatea de aşezământ cultural.
Normele metodologice privind desfăşurarea activităţilor specifice aşezămintelor culturale prevăd la art. 7 alin 1 că pentru obţinerea statutului de aşezământ cultural, subordonat unei autorităţi a administraţiei publice locale, instituţia solicitantă înaintează un dosar cuprinzând documentaţia care atestă că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 6 din norme, dar care după avizare, se înaintează Ministerului Culturii şi care eliberează autorizaţia de funcţionare.
Abia în momentul obţinerii autorizaţiei, casa de cultură are statul de aşezământ cultural.
În speţă, reclamanta a depus documentaţia pentru a obţine acest statut, dar nu a făcut dovada că a şi primit autorizaţie de funcţionare de la Ministerul Culturii şi Cultelor.
Ca atare, în această situaţie reclamanta nu are calitatea de aşezământ cultural în sensul celor reglementate de Legea nr. 292/2003 şi ca o consecinţă, nu a putut beneficia de facilităţile prevăzute de art. 250 alin 1, 257 lit. f şi art. 272 din Codul fiscal.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta-recurentă Casa de Cultură a Sindicatelor Baia-Mare, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii şi anulării dispoziţiei nr. 4890 emisă de Primăria Municipiului Baia-Mare, dispoziţie prin care s-a respins contestaţia acesteia împotriva deciziilor de impunere nr. 7547 din 1 noiembrie 2005 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de Inspecţia Direcţia de Venituri a Primăriei Baia-Mare; precum şi anularea măsurilor luate şi dispuse prin deciziile arătate.
În motivarea recursului, recurenta învederează instanţei că, s-a reţinut faptul că îndeplineşte condiţia de agent economic cu personalitate juridică fără scop lucrativ, conform raportului de inspecţie fiscală cu nr. 496/28 octombrie 2005, raport care este fundamentul emiterii deciziilor contestate.
Instituţia-recurentă este o instituţie de interes public şi în conformitate cu dispoziţiile art. 250 alin 1, 257 lit. f, şi art. 272 din Legea nr. 571 privind Codul fiscal este scutită de plata impozitului pe clădiri, taxă pe teren, impozit pe teren, taxă afişaj în scop de reclamă şi publicitate.
Conform dispoziţiilor art. 11 alin. 2 din Legea nr. 292 din 27 iunie 2003 privind organizarea şi funcţionarea aşezămintelor culturale, instituţia-recurentă este o instituţie de interes public având personalitate juridică.
În continuare, reclamanta-recurentă arată că a efectuat demersurile legale necesare în vederea obţinerii statutului de aşezământ cultural, conform dispoziţiilor art. 6 din cap. II din OMCC nr.2883/2003, încă din data de 9 martie 2004, anexând în acest sens în copie adresa cu nr. 53 din 9 martie 2004 înregistrată la Centrul Judeţean pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale Maramureş.
În conformitate cu Hotărârea de Guvern nr. 1646/7 octombrie 2004 privind recunoaşterea Asociaţiei Naţionale a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România ca fiind de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial nr. 947/15 octombrie 2004, se recunoaşte că această instituţie este persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, ca fiind de utilitate publică.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate precum şi a dispoziţiilor art. 304 1 Cod procedură civilă, curtea reţine următoarele:
Potrivit art. 250 alin. 1 pct. 1 Cod fiscal (Legea nr. 571/2003) impozitul pe clădiri nu se datorează pentru clădirile proprietatea statului, a unităţilor administrativ – teritoriale sau a oricăror
instituţii publice, cu excepţia incintelor care sunt folosite pentru activităţi economice.
Conform art. 257 lit.f din Codul fiscal, impozitul pe teren nu se datorează pentru orice teren deţinut, administrat sau folosit de către o instituţie publică, cu excepţia suprafeţelor folosite pentru activităţi economice.
În baza art. 11 alin.1 din Legea nr. 292/2003, casa de cultură este o instituţie publică, cu personalitate juridică, care poate funcţiona în oraşe şi municipii sub autoritatea consiliului local, iar potrivit alin. 2 , casa de cultură, ca instituţie de interes public poate funcţiona şi în subordinea
sindicatelor sau a altor organizaţii – ipoteza din speţă.
Ca atare, din reglementarea celor două aliniate ale art. 11 din Legea nr. 292/2003 privind organizarea şi funcţionarea aşezămintelor culturale , rezultă distincţia pe care legiuitorul o face între „instituţia publică” şi „instituţia de interes public”.
În speţă, reclamantul deţinea la momentul impunerii taxelor pe clădiri, terenuri şi afişaj calitatea de instituţie de utilitate publică în conformitate cu HG nr. 1646/7 octombrie 2004.
Astfel, reclamantei nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului fiscal cu privire la scutirea de impozit, dispoziţii care au în vedere strict bunuri deţinute, folosite sau aflate în proprietatea unor instituţii publice.
În baza acestor considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul reclamantei, iar sentinţa atacată va fi menţinută în întregime. (Judecător Lucia Brehar )
Instituţii publice scutite de plata T. V.A. Condiţii
Actele normative care au reglementat şi reglementează T.V.A. în perioada 2001 – 2006, respectiv O. U. G. nr. 17/2000, Legea nr. 345/2002 şi Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, scuteau de la plata T. V.A. instituţiile publice, dar numai în condiţiile în care operaţiunile efectuate de acestea nu conducea la distorsiuni concurenţiale.
Un Serviciu judeţean de pază, continuator al Corpului Gardienilor Publici, definit ca instituţie publică de interes judeţean, care prestează servicii de pază şi protecţie, altele decât cele în favoarea instituţiilor publice de interes judeţean, încasând venituri pentru acestea, în condiţiile în care activitatea respectivă este desfăşurată şi de către alţi agenţi economici, plătitori de T. V.A., conduce la distorsiuni concurenţiale în sensul dispoziţiilor art. 127 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 571/2003, urmând a fi tratat ca persoană impozabilă.
Sentinta civilă nr. 310 din 28 mai 2007.
Prin cererea din data de 27.03.2007, reclamantul Serviciul Judeţean de Pază Maramureş, prin reprezentanţii săi legali, a formulat acţiune în contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş şi – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti (A.N.A.F.) solicitând” anularea deciziei nr. 51/08.03.2007 emisă de A.N.A.F. precum şi a deciziei de impunere nr. 2.763/8.12.2006 emisă de
D.G.F.P. Maramureş, exonerarea de la plata sumei de 845.055 RON, cu titlu de T.V.A. şi a sumei de 692.505 RON cu titlu de dobânzi şi penalităţi de întârziere, anularea titlurilor executorii emise pe baza deciziei mai sus arătate şi suspendarea executării a celor două decizii.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta a arătat că fostul Corp al gardienilor publici Maramureş a fost înfiinţat şi a funcţionat în temeiul prevederilor Legii nr. 26/1993 precum şi a Regulamentului de funcţionare aprobat prin H.G. nr. 518/1993 cu completările şi modificările aduse de H.G. nr.
1.367/1996.
Potrivit prevederilor Legii nr. 26/1993 corpurile gardienilor sunt instituţii publice de interes judeţean şi ale municipiului Bucureşti, prestatoare de servicii, cu personalitate juridică, fiind înfiinţate şi funcţionând pe lângă consiliile judeţene şi consiliul general al municipiului Bucureşti.
Din cuprinsul art. 24 alin. 3 al Legii nr. 26/1993 rezultă faptul că corpul gardienilor public are calitatea de instituţie publică ce nu realizează profit, iar veniturile nete rămase sunt folosite pentru autofinanţare, dotare cu mijloace tehnice necesare şi recompensarea personalului propriu.
Obiectul instituţiei gardienilor publici îl constituie paza bunurilor şi activitatea de apărare a ordinii şi liniştii publice şi ca atare, nu poate fi tratat ca un simplu agent de paza, gardianul public fiind instituit cu autoritatea publică.
Încă de la înfiinţare, instituţia gardianului public a fost tratată ca o instituţie publică neimpozabilă, exceptată de la plata T.V.A. deoarece desfăşoară activităţi de ordine publică şi nu are drept scop obţinerea unui profit.
De asemeni chiar printr-o decizie a Comisiei Fiscale Centrale şi prin O.U.G. nr. 17/2000 s-a precizat că nu sunt supuse impozitării instituţiile publice pentru activităţile de ordine publică, iar Serviciul Judeţean de Pază Maramureş a fost înfiinţat la data de 01.10.2005 prin reorganizarea Corpului Gardienilor Publici a căror drepturi şi obligaţii au fost preluate.
Prin urmare, reclamantul care este continuatorul Corpului Gardienilor Publici Maramureş nu este plătitor de T.V.A. deoarece nu generează distorsiuni concurenţiale pe piaţă, având un
regulament propriu de organizare elaborat pe baza hotărârii Consiliului Judeţean Maramureş nr. 54 care a stabilit şi obiectivele de interes public la care se impune organizarea pazei prin gardieni publici.
S-a mai arătat că diferenţa între specificul activităţii serviciului şi alte societăţi specializate în pază şi protecţie este deosebit de clară şi rezultă şi din poziţia exprimată de Consiliul Concurenţei (actul nr. 2886/04.06.2004 care arată încadrarea distinctă în codul CAEN, reclamantul având codul CAEN 7524 pentru activitatea de ordine publică, iar pentru activitatea de pază şi protecţie codul CAEN fiind 7460.
În sprijinul acţiunii sale, reclamantul a depus la dosar în copie decizia de impunere nr. 2.763 din 8.12.2006 emisă de D.G.F.P. Maramureş – Activitatea de inspecţie fiscală, contestaţia formulată împotriva ei, decizia nr. 51/08.03.2007 emisă de M.F.P. – A.N.A.F. – Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia, titlurile executorii şi somaţia emisă pentru plata T.V.A., a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere aferente”, hotărârea nr. 54/12.11.1996 emisă de Consiliul Judeţean Maramureş privind stabilirea obiectivelor de interes public la care se impunea organizarea pazei prin gardieni publici, comunicarea privind descărcarea de gestiune pentru activitatea desfăşurată în anul 2004 primită de la Curtea de Conturi – Direcţia de Control Financiar Ulterior Maramureş şi sentinţa nr. 355/12.10.2005 pronunţată în dosarul nr. 170/2005 de Curtea de Apel Suceava, prin care a fost admisă în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de Corpul Gardienilor Publici Botoşani şi a fost anulată parţial decizia nr. 101/15.04.2004 dată de M.F.P. – A.N.A.F. – Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor şi exonerat reclamantul de plata T.V.A., dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada 1.06.2002 -3.12.2003.
Cererea de suspendare a executării actelor administrative arătate a fost soluţionată conform art. 15 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 prin încheierea din data de 16.04.2007, când constatându-se că reclamantul nu s-a conformat dispoziţiei instanţei de a plăti cauţiunea stabilită pe baza dispoziţiilor art. 185 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003, aşa cum au fost ele modificate prin O.G. nr. 35/2006, s-a dispus respingerea acesteia.
La rândul lor, pârâţii au formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată, răspunzând fiecărui punct din acţiune, cu precizarea că inspecţia fiscală a fost realizată în urma unei sesizări înregistrată sub nr. 16.458/28.06.2006 din care rezulta că Serviciul Judeţean de Pază Maramureş prestează servicii de pază şi protecţie, fără includere T.V.A. în tariful perceput, dezavantajând agenţii economici prestatori de servicii de pază şi protecţie şi creând distorsiuni concurenţiale pe piaţă în sensul Legii nr. 345/2002.
S-au înlăturat apoi susţinerile reclamantului că ar avea statut de instituţie publică, fiind doar asimilat instituţiilor publice, dar şi acestea sunt persoane impozabile pentru acele activităţi care conduc la distorsiuni concurenţiale în situaţia în care nu ar fi tratate ca persoane impozabile pentru aceste operaţiuni chiar dacă sunt efectuate în calitate de autoritate publică, iar corpul gardienilor publici a fost tratat de la început ca persoană neimpozabilă, nefiind înregistrat ca plătitor de T.V.A.
Perioada supusă verificării a fost 01.01.2001 – 06.12.2006, fiind incidente următoarele acte normative: O.U.G. nr. 17/2000 privind T.V.A., H.G. nr. 401/2000 privind Normele de aplicare a
O.U.G. nr. 17/2000, Legea nr. 345/2002, Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, O.G. nr. 92/2003 privind C.pr.fiscală, H.G. nr. 1.050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
O.G. nr. 92/2003.
Serviciul Judeţean de Pază Maramureş nu a fost înregistrat la organele fiscale ca plătitor de T.V.A. însă nu se poate prevala de propria culpă în susţinerile sale, deoarece avea obligaţia legală să se înregistreze ca plătitor de T.V.A. odată cu depăşirea plafonului de 50.000.000 lei vechi prevăzut de art. 6 lit. k pct. 11 din O.U.G. nr. 17/2000, întrucât în urma verificării s-a constatat că acest plafon a fost depăşit încă din prima lună supusă verificării.
A fost combătută şi susţinerea reclamantului că nu a participat la nici o licitaţie în vederea încheierii vreunui contract de pază, deoarece această situaţie nu exclude existenţa elementului
concurenţial, esenţial fiind faptul dacă activitatea serviciului judeţean de pază Maramureş produce sau nu distorsiuni pe piaţa specifică pe care acţionează, ori dimpotrivă s-a dovedit că a participat şi la licitaţia de achiziţie a serviciilor de pază din data de 19.06.2006.
S-a înlăturat şi susţinerea referitoare la clasificarea diferită în codul C.A.E.N. a activităţilor de pază şi protecţie, a bunurilor şi obiectivelor ce nu sunt disociate de cea de şi apărare a ordinii şi liniştii publice, însă aceasta se referă doar la situaţia beneficiarilor, unităţi de interes public pentru care aceste servicii nu pot fi asigurate de alţi prestatori operaţionali, astfel încât nu se nasc distorsiuni concurenţiale.
Din lista anexată chiar de reclamantă a rezultat că au fost avute în vedere doar prestarea serviciilor de pază pe bază de contract faţă de societăţile comerciale cu capital privat şi nu a unităţilor de interes public.
În final au fost făcute referiri la argumentele sentinţei citate din jurisprudenţă, considerate neaplicabile în speţă şi la legislaţia comunitară, respectiv art. 86 şi 295 din Tratatul C.E. în privinţa chestiunilor generale referitoare la întreprinderile publice care sunt considerate ca orice afacere fiindu-le aplicabile regulile de ne şi concurenţă.
Acţiunea formulată în cauză nu este întemeiată.
Astfel, examinând actele şi lucrările dosarului din perspectiva motivelor invocate, a apărărilor formulate, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea reţine următoarele:
Organele de inspecţie fiscală ale Activităţii de Control Fiscal din cadrul D.G.F.P. Maramureş au efectuat în urma unor sesizări un control de specialitate la Serviciul Judeţean de Pază Maramureş, finalizat printr-un raport pe baza căruia a fost emisă decizia de impunere nr. 2.763/08.12.2006 prin care s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare de plată pentru perioada ianuarie 2001 – septembrie 2006, constând în T.V.A. în cuantum de 845.055 lei, dobânzi aferente în sumă de 602.648 lei şi penalităţi de întârziere în cuantum de 89.852 lei.
S-a avut în vedere că începând cu 1.03.2001, Serviciul Judeţean de Pază Maramureş datorează T.V.A. aferentă serviciilor de pază prestate pe baza prevederilor O.U.G. nr. 17/2000, Legii nr. 345/2002 şi a Legii nr. 571/2003, plafonul fiind depăşit, iar în judeţul Maramureş sunt şi alţi operatori economici care prestează servicii similare fiind înregistraţi ca plătitori de T.V.A., astfel că se creează distorsiuni concurenţiale.
Prin urmare, serviciul judeţean de pază datorează T.V.A. pentru veniturile realizate ca urmare a serviciilor prestate în întreaga perioadă supusă controlului, altele decât cele în favoarea instituţiilor publice prin care se asigură ordinea şi liniştea publică.
Considerând nelegală această decizie, deoarece Serviciul Judeţean de Pază Maramureş este continuatorul Corpului Gardienilor Publici Maramureş care era definit ca instituţie publică de interes judeţean, potrivit art. 3 din Legea nr. 26/1993 şi, în aceste condiţii nu era supus impozitării T.V.A. pentru activităţile de ordine publică prestate, conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 17/2000 privind T.V.A. şi a actelor normative ulterioare, a formulat contestaţia împotriva ei la M.F.P. -A.N.A.F. – Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor.
Prin decizia nr. 51/8.03.2007 Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din A.N.A.F. a respins ca neîntemeiată contestaţia reclamantului, considerând, în esenţă, că pentru veniturile realizate ca urmare a serviciilor prestate, respectiv servicii de pază şi protecţie, altele decât cele în favoarea instituţiilor publice, Serviciul Judeţean de Pază Maramureş datorează T.V.A. în condiţiile în care această activitate este desfăşurată şi de alţi agenţi economici, aspect ce ar conduce la distorsiuni concurenţiale avându-se în vedere actele normative succesive aflate în vigoare în privinţa T.V.A., în perioada supusă controlului, începând cu O.U.G. nr. 17/2000 şi terminând cu Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi Normele metodologice de aplicare a acestora şi care consideră chiar şi instituţiile publice persoane impozabile pentru operaţiunile efectuate din care se percep taxe, redevenţe, cotizaţii sau onorarii.
Curtea apreciază actele administrativ-fiscale mai sus arătate ca legale şi temeinice, situaţie în care acţiunea în contencios administrativ ce tinde la anularea lor şi exonerare de plata sumelor arătate, formulată de reclamantul Serviciul Judeţean de Pază Maramureş nu poate fi primită.
Este de netăgăduit că reclamantul este continuatorul Corpul Gardienilor Publici Maramureş care a fost înfiinţat pe baza dispoziţiilor Legii nr. 26/1993, act normativ ce a fost abrogat prin art. 27 din Legea nr. 371/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea poliţiei comunitare, instituţie care a preluat şi continuat activitatea şi atribuţiile fostelor corpuri ale gardienilor publici.
Numai că în şi acest act normativ a fost modificat şi completat prin O.U.G. nr. 23/2004, ordonanţă care, la rândul ei, a fost aprobată prin Legea nr. 180/09.06.2005, prilej cu care art. 20 alin. 1 din lege a căpătat următorul conţinut: „consiliile judeţene pot înfiinţat, în condiţiile legii, servicii publice destinate asigurării pazei obiectivelor de interes judeţean”.
În baza acestui act normativ, Consiliul Judeţean Maramureş, prin hotărârea nr. 81/2005, a înfiinţat Serviciul Judeţean de Pază Maramureş prin reorganizarea Corpului Gardienilor Publici Maramureş, preluând drepturile şi obligaţiile acestuia potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 180/2005 .
Încă din anul 2001, Corpul Gardienilor Publici Maramureş a prestat servicii de pază şi protecţie, altele decât cele în favoarea instituţiilor publice de interes judeţean, încasând venituri pentru care nu a plătit T.V.A. în condiţiile în care activitatea respectivă era desfăşurată şi de către alţi agenţi economici plătitori de T.V.A., aspect ce a condus la distorsiuni concurenţiale.
Incidente în cauză pentru perioada ianuarie 2001 – mai 2002 îi sunt aplicabile prevederile art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 17/2000 privind T.V.A., pentru perioada iunie 2002 – decembrie 2003 prevederile art. 2 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 345/2002, iar de la data de 1 ianuarie 2004 şi până la sfârşitul perioadei supuse controlului dispoziţiilor art. 127 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 571/2003 precum şi Normele de aplicare a acestor acte normative.
Esenţial în toate aceste acte normative este că instituţiile publice sunt scutite de plata T.V.A., dar numai în condiţiile în care operaţiunile efectuate de acestea nu conduc la distorsiuni concurenţiale pe piaţă, în caz contrar urmând a fi tratate ca persoane impozabile.
Prin urmare, reclamantul avea obligaţia să se înregistreze ca plătitor de T.V.A. odată cu depăşirea plafonului de 50.000.000 lei vechi prevăzut de art. 6 lit. k pct. 11 din O.U.G. nr. 17/2000 până în iunie 2002, iar pentru perioada iunie 2002 – decembrie 2003 avea aceeaşi obligaţie după depăşirea plafonului de 1,5 miliarde lei conform art. 9 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 345/2002, iar începând cu ianuarie 2004 avea aceeaşi obligaţie să se înregistreze ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată odată cu depăşirea plafonului de 2 miliarde lei conform prevăzut art. 152 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
În rezolvarea cauzei este important de precizat că din interpretarea textelor legale incidente speţei rezultă că obligaţia de plată a T.V.A. se aplică pentru veniturile realizate de reclamant din prestările de servicii către agenţii economici privaţi în perioada supusă controlului, dacă se creează distorsiuni concurenţiale pe piaţă, iar organele de control au avut în vedere doar acele servicii, iar nu cele prestate în favoarea instituţiilor publice.
Pe de altă parte, nu este lipsit de importanţă a defini exact noţiunea de „distorsiuni concurenţiale” şi dacă este necesară dovedirea efectivă a acestor situaţii sau simpla operare a unor agenţi economici pe piaţa unor servicii, dintre care unii beneficiază de un tratament fiscal preferenţial din punct de vedere al T.V.A., astfel încât contravaloarea serviciilor prestate nu sunt grevate de T.V.A., faţă de ceilalţi agenţi economici care sunt obligaţi să greveze contravaloarea aceloraşi servicii de T.V.A., este suficientă pentru a fi îndeplinită această condiţie.
Exprimarea din dispoziţia legală potrivit căreia „instituţiile publice sunt persoane impozabile pentru activităţile desfăşurate în calitate de autorităţi publice, dacă tratarea lor ca persoane neimpozabile ar produce distorsiuni concurenţiale”, considerăm că nu lasă nici o urmă de îndoială asupra acestui aspect, în sensul că atâta timp cât organele de control fiscal au constatat că reclamantul a realizat venituri ca urmare a prestării serviciilor de pază şi protecţie în favoarea unor
agenţi economici privaţi, alţii decât instituţiile publice din jud. Maramureş, apreciind că este scutit de plata T.V.A., deşi pe piaţa respectivă operează alte 55 de care prestează aceleaşi servicii şi sunt plătitoare de T.V.A. (f. 61), aceste distorsiuni concurenţiale sunt evidente.
Tocmai de aceea argumentele invocate de jurisprudenţă nu pot fi luate în considerare, situaţiile nefiind identice.
Nici recurgerea pârâţilor, în apărarea poziţiei lor, la dispoziţiile art. 86 din Tratatul C.E. nu poate fi luată în considerare decât în măsura în care instanţa ar fi pusă în situaţia aplicării directe a acestora, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă. Aplicarea principiului subsidiarităţii implică şi faptul că jurisdicţiile şi autorităţile naţionale să recunoască în ordinea lor juridică internă regulile necesare pentru a da efect util regulilor vizând libera concurenţă, dispoziţiile legale naţionale incidente în cauză fiind conforme cu cele comunitare.
Drept urmare, reclamantul Serviciul Judeţean de Pază Maramureş este plătitor de T.V.A. pentru perioada respectivă, stabilirea debitului de 845.055 lei fiind corectă, suma de 692.505 lei reprezentând majorări şi penalităţi de întârziere este de asemeni datorată ca măsură accesorie în raport cu debitul conform principiului „accesorium sequitur principale”, aşa încât faţă de toate considerentele de fapt şi de drept mai sus expuse, acţiunea urmează a fi respinsă ca neîntemeiată având în vedere şi dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 544/2004. (judecător Gheorghe Cotuţiu)
Notă: Decizia rezumată mai sus a rămas irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 179 din 17 ianuarie 2008).
