– Codul de procedură civilă: art. 281 şi urm.
Nu este întemeiată cererea de lămurire a dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti, dacă petitul respectivei cereri nu a fost acordat prin sentinţă.
(Decizia civilă nr. 616 din 25 mai 2010, Secţia administrativ şi fiscal, R.O.)
Prin cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 281 şi urm. C. pr. civ., reclamanţii persoane fizice au solicitat lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 1505 din 3 decembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 932/108/2009 al Curţii de Apel Timişoara, arătând că, prin sentinţa civilă nr. 758 din 12 mai 2009, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad să le plătească despăgubiri reprezentând drepturi salariale neacordate, respectiv suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, fără a indica în concret cuantumul acestor suplimente iar Curtea de Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 1505 din 3 decembrie 2009 a menţinut dispozitivul acestei sentinţe, motivând respingerea recursului reclamanţilor pe motiv că „(…) jurisprudenţa ulterioară lunii martie 2009 a reţinut imposibilitatea cuantificării acestor sporuri, respingându-se cererile de acordare a acestora în procent de 25%”, deşi în luna mai 2009, prin decizia civilă nr. 779 din 21 mai 2009, acelaşi complet de judecată acorda acelaşi drepturi, în procent de 25% fiecare, încadraţi la Tribunalul Timiş.
Se mai arată că solicită lămurirea dispozitivului deciziei, în sensul acordării unui procent de 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente, în caz contrar apreciază că se consideră grav prejudiciaţi şi discriminaţi. Astfel, ar fi fost şi mai respectată „jurisprudenţa ulterioară lunii martie 2009”, dacă ar fi fost folosită aceeaşi unitate de măsură şi pentru reclamanţi, aşa încât să li se acorde aceleaşi drepturi tot până la data de 2 februarie 2009, dată până la care au beneficiat funcţionarii publici încadraţi la Tribunalul Timiş.
Reclamanţii mai arată că decizia civilă nr. 1505 din 3 decembrie 2009 este incompletă, deoarece dispozitivul unei hotărâri trebuie să aibă un conţinut mai complet şi să rezolve în mod concret cererile părţilor cu privire la obiectul procesului, astfel încât pe baza lui să se poată efectua executarea. Astfel, în dispozitiv cuantumul acestor despăgubiri la care este obligat pârâtul şi astfel reclamanţii nu pot să-şi exercite dreptul pe care l-a stabilit instanţa, obligaţia stabilită prin această decizie nu poate fi valorificată pe calea executării silite, deoarece în dispozitiv nu se indică prestaţia concretă la care este obligat pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 616 din 25 mai 2010 pronunţată în dosarul nr. 932/ 108/2009, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea ca nefondată reţinând că prin decizia civilă nr. 1505 din 3 decembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. 932/108/2009, a fost respins recursul formulat de reclamanţii M.N. ş a., împotriva sentinţei civile nr. 758 din 12 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 932/108/2009, s-a admis recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva aceleaşi sentinţe civile, precum şi recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 758 din 12 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 932/108/2009.
Curtea de Apel Timişoara a modificat sentinţa civilă nr. 758 din 12 mai 2009 a Tribunalului Arad, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi împotriva acestor pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Motivul cererii de îndreptare a erorii materiale a constat în aceea că reclamanţii invocă o pretinsă jurisprudenţă neunitară a Curţii de Apel Timişoara în materia cererii de acordare a suplimentului postului şi a suplimentului treptei de salarizare în procent de 25% pentru fiecare, respectiv invocă faptul că, deşi prin decizia civilă nr. 1505 din 3 decembrie 2009 a fost respinsă cererea domniilor lor de acordare a acestor sporuri în procent de 25% fiecare, ulterior, prin decizia civilă nr. 779 din 21 mai 2009, prin acelaşi complet de judecată, au fost acordate aceste sporuri în procentele de 25% pentru fiecare.
De asemenea, reclamanţii au apreciat că este incompletă decizia respectivă, întrucât, deşi s-a dispus obligarea pârâtului la plata suplimentului postului şi a suplimentului treptei de salarizare, s-a respins cererea privind acordarea acestor sporuri în procent de 25% pentru fiecare, astfel încât – întrucât niciun act normativ nu stabileşte procentul în care se pot acorda aceste sporuri salariale – este în imposibilitate de a pune în această hotărâre.
în această privinţă, Curtea subliniază că din motivarea deciziei civile nr. 1505 din
3 decembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara rezultă că instanţa de recurs a avut în vedere tocmai împrejurarea că „în cazul suplimentului postului şi al suplimentului corespunzător treptei de salarizare nu există nicio dispoziţie legală care să permită instanţelor să stabilească un cuantum al acestor sporuri, în condiţiile în care instanţele nu au competenţa de a stabili ele însele acest cuantum”.
în motivarea acestei decizii s-a arătat că „deşi legea impune acordarea acestor sporuri, în absenţa edictării regulilor de acordare a acestor sporuri, Curtea nu poate determina ea însăşi aceste criterii fără a încălca prerogativele legiuitorului, singurul care poate determina aceste criterii de acordare a sporurilor în litigiu, faţă de dispoziţiile art. 31 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, conform cărora „funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii”, respectiv „salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici”.
Curtea apreciază că – în condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului şi a suplimentului gradului – eventuala cuantificare de către instanţă a acestor drepturi salariale în raport cu diverse criterii reprezintă o nesocotire a Deciziei nr. 820/2008, în cuprinsul căreia s-a reţinut expressis verbis că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.
Date fiind considerentele deciziei civile a cărei lămurire se solicită, Curtea observă că – în condiţiile în care s-a menţionat în considerentele acestei hotărâri care sunt impedimentele legale ce împiedică instanţa să determine procentul de acordare a acestor sporuri salariale – nu este posibilă o completare a hotărârii respective cu ignorarea argumentelor de respingere a acestei cereri, argumente ce au fost expuse în cuprinsul său.
Cât priveşte pretinsa practică neunitară la nivelul Curţii de Apel Timişoara, Curtea constată că reclamanţii nu au probat acest aspect.
Astfel, cu privire la decizia civilă nr. 779 din 21 mai 2009, Curtea reţine că prin această decizie a fost respins recursul formulat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva sentinţei civile nr. 121 din februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 8414/30/2008, ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală, şi s-a admis recursul formulat de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti împotriva aceleiaşi sentinţe civile, fiind modificată hotărârea recurată în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi a respingerii acţiunii formulate de reclamanţi împotriva acestui pârât, cu menţinerea restului dispoziţiilor sentinţei civile recurate.
Curtea constată că, într-adevăr, în cauza respectivă, instanţa de fond a admis cererea reclamanţilor şi a obligat pârâţii la acordarea suplimentului postului şi a suplimentului treptei de salarizare în procent de 25% pentru fiecare, însă singurii care au promovat recurs împotriva hotărârii instanţei de fond au fost Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti Având în vedere că instanţa de recurs a reţinut că atât Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, cât şi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti nu au calitate procesuală pasivă în cauza respectivă, a admis recursurile şi a respins acţiunea formulată împotriva Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti pe acest considerent, ceea ce determinat imposibilitatea procesuală de a examina şi fondul litigiului. Aşadar, din decizia civilă nr. 779 din 21 mai 2009 nu rezultă că reclamanţilor din cauza respectivă li s-ar cuveni cele două sporuri în procent de 25% pentru fiecare, Curtea de Apel Timişoara neanalizând acest aspect în decizia respectivă, întrucât nu a mai analizat fondul cauzei.
Dimpotrivă, ca şi în decizia civilă nr. 1505 din 3 decembrie 2009 – în care s-a reţinut că Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are calitate procesuală pasivă în astfel de litigii, şi în decizia civilă nr. 779 din 21 mai 2009 s-a reţinut, în mod corespunzător, că Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti nu are calitate procesuală pasivă în astfel de litigii.
Faptul că reclamanţilor din dosarul nr. 8414/30/2008 li s-au acordat sporurile respective în procentele de 25% fiecare – în timp ce reclamanţii nu au obţinut acest spor – este consecinţa soluţiilor diferite date de instanţele de fond şi a modului în care pârâţii din cele două cauze au înţeles să atace sau nu hotărârile instanţelor de fond. Astfel, în dosarul nr. 8414/30/2008, instanţa de fond a admis cererea reclamanţilor de acordare a sporurilor respective în procent de 25% fiecare, în timp ce în prezenta cauză, instanţa de fond a respins cererea reclamanţilor de acordare a sporurilor respective în procent de 25% fiecare. Totodată, în timp ce în prezenta cauză reclamanţii au fost cei ce au formulat recurs – determinând Curtea de Apel Timişoara să examineze chestiunea procentelor de acordare a sporurilor în litigiu, în dosarul nr. 8414/30/2008 nu a formulat recurs angajatorul Tribunalul Timiş, astfel încât nu a mai fost posibilă examinarea fondului cauzei, de vreme ce s-a reţinut că Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti – în calitate de ordonator principal de credite bugetare – nu are calitate procesuală pasivă în astfel de litigii.
Cu toate acestea, reclamanţii omit citarea deciziei civile nr. 1081 din 8 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosar nr. 8471/30/2008, prin care Curtea de Apel Timişoara a consfinţit aceeaşi situaţie ca a reclamanţilor şi în cazul funcţionarilor publici din cadrul Curţii de Apel Timişoara, respectiv a fost admisă cererea de obligare a Curţii de Apel Timişoara la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, respingându-se însă cererea de obligare a pârâtei la plata acestor sporuri în procent de 25% din salariul de bază pe considerentul că nu există nicio dispoziţie legală care să permită instanţelor să stabilească un cuantum al acestor sporuri, în condiţiile în care instanţele nu au competenţa de a stabili ele însele acest cuantum.
în acelaşi context, invocarea unei pretinse favorizări a funcţionarilor tribunalelor din subordinea Curţii de Apel Timişoara, în comparaţie cu reclamanţii, funcţionari în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, apare tot ca o eronată apreciere a unor situaţii procesuale diferite (invocându-se decizia civilă nr. 470 din 26 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 2930.1/108/2008, decizia civilă nr. 953 din 2 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 723/108/2008 şi decizia civilă nr. 703 din 7 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 8472/108/2008). Astfel, reclamanţii ignoră din nou faptul că – spre deosebire de situaţiile în care s-au aflat reclamanţii din prezenta cauză, în care angajatorul Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a formulat recurs la hotărârea instanţei de fond, ceea ce a determinat instanţa de recurs să examineze fondul litigiului – în celelalte cauze citate au formulat recurs exclusiv Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar nu şi angajatorii funcţionarilor publici respectiv Tribunalul Arad şi Curtea de Apel Timişoara, astfel încât, în absenţa recursurilor formulate de angajatorii, Curtea de Apei Timişoara nu a examinat fondul litigiului respectiv.
Cât priveşte invocarea deciziei civile nr. 33 din 23 ianuarie 2008, în care Curtea de Apel Timişoara a acordat sporurile respective în procent de 25% fiecare, Curtea subliniază că această decizie a fost pronunţată cu aproape 2 ani înainte de soluţia dată în cauza reclamanţilor, la 3 decembrie 2009, în condiţiile în care contextul juridic s-a modificat, în sensul pronunţării Curţii Constituţionale – prin Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008 şi nr. 820/2008 (toate fiind publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008) – în sensul că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de , republicată, „sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”. Tocmai în contextul pronunţării acestor decizii de către Curtea Constituţională, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că – în condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului şi a suplimentului gradului – eventuala cuantificare de către instanţă a acestor drepturi salariale în raport cu diverse criterii reprezintă o nesocotire a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008, în cuprinsul căreia s-a reţinut expressis verbis că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.
Mai mult decât atât, opinia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la acordarea suplimentului postului şi suplimentului corespunzător treptei de salarizare, potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 – astfel cum a fost expusă în minuta întâlnirii din 19 noiembrie 2008 organizate de Consiliul Superior al Magistraturii – Comisia de unificare a practicii judiciare a fost în sensul respingerii acestor cereri ca nefondate, arătându-se că „deşi este prevăzut în mod expres că în compunerea salariului funcţionarului public, pe lângă salariul de bază şi sporul de vechime în muncă, intră şi suplimentul postului, precum şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Legislatorul nu a stabilit cuantumul sporurilor în discuţie, limitându-se la precizarea că suplimentul prevăzut la lit. d) din art. 31 se stabileşte în raport de treapta de salarizare. Aşa fiind, este evident că stabilirea cuantumului celor două suplimente a fost lăsată de legislator în seama Administraţiei a cărei activitate fundamentală este aceea a organizării legii sau a executării în concret a legii, prin urmare este atributul exclusiv al Administraţiei pentru a executa în concret dispoziţiile cuprinse în art. 31 din Legea nr. 188/1999, care beneficiază de o largă marjă de apreciere, singurul criteriu avut în vedere de legislator, care obligă Administraţia, fiind criteriul treptei de salarizare pentru fiecare categorie de funcţionari publici.
Curtea a constatat că, în lipsa unui act infralegislativ emis sau adoptat de către Administraţie, prin care să fie stabilit cuantumul celor două suplimente solicitate prin acţiune de către reclamanţi, instanţa nu posedă puterea juridică de a determina ea însăşi întinderea suplimentelor salariale, deoarece s-ar substitui Administraţiei, ipoteză în care ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din României.
în acelaşi context, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat această opinie prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, referitor la posibilitatea acordării şi cuantificării drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare – decizie publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009 – în care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra dispoziţiilor legale referitoare la acordarea drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, stabilind, în dispozitiv, că „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, stabilesc că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare”.
Chiar dacă această decizie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este ulterioară pronunţării deciziei civile nr. 1505 din 3 decembrie 2009 – a cărei lămurire se solicită în prezenta cauză – Curtea subliniază tocmai posibilitatea modificării contextului juridic în care instanţele pronunţă hotărâri referitoare la aceeaşi problemă de drept, modificare care poate determina şi schimbarea soluţiilor ce pot fi pronunţare în cauze similare de către instanţele judecătoreşti.
Curtea reaminteşte, de altfel, că nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu sancţionează revirimentul jurisprudenţei, respectiv modificările acesteia, astfel cum a statuat în hotărârea dată în cauza Unedic c. Franţei, 20153/04, la 18 decembrie 2008 -în care reclamanta s-a plâns de încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului datorită modificării jurisprudenţei instanţei supreme din Franţa -Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că exigenţele securităţii raporturilor juridice şi protejării încrederii legitime a justiţiabililor nu consacră un drept dobândit la
o jurisprudenţa constantă.
Prin urmare, raportat la motivarea deciziei civile nr. 1505 din 3 decembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, Curtea a respins cererea de lămurire a dispozitivului acestei decizii civile, ca nefondată.
