Lipsa calităţii procesuale active a altor persoane decât cele vizate de hotărârea prin care s-au stabilit drepturile salariale. Inadmisibilitatea acţiunii promovate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă ICCJ
Curtea de Apel Cluj, Secţia a Il-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 1694 din 5 martie 2012
Prin sentinţa civilă nr.2611 din 23.05.2011 a Tribunalului Cluj s-a admis acţiunea in contencios administrativ formulata de reclamantul MINISTERUL PUBLIC – PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE în contradictoriu cu pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APeL CLUJ şi s-a anulat hotărârea Colegiului de Conducere al PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ din 21 mai 2010 înregistrată sub nr.1216/VI/14/2010 şi anulează anexa nr. 2 a deciziei nr. 1 din 1 februarie 2010 emisă de pârât.
De asemenea, a fost obligat pârâtul sa emită o noua hotărâre prin care să acorde personalului conex din circumscripţia teritoriala sumele de bani compensatorii cu caracter tranzitoriu, în condiţiile Legii nr.330/2009 şi OUG nr.1/2010, reprezentând cuantumul sporului de risc si suprasolicitare neuropsihică .
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
1. excepţia lipsei calităţii procesuale active a Ministerului public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casaţie si Justiţie
Legitimarea procesuală activă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie de a contesta actele administrative deduse judecaţii , posibilitatea cenzurării acestora de către instanţa de contencios administrativ competente, pe calea acţiunii in contencios administrativ exercitate se realizează în baza art.1 al.(2), art.1 alin(8) coroborate cu art 8 al(1 *2) din Legea nr.554/2004 .
Sub acest aspect Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie acţionează in calitate de ordonator principal de credite si gestionar al bugetului Ministerului Public si pentru adoptarea unei soluţii unitare la nivel naţional a chestiunii deduse judecăţii , deoarece toate unităţile de parchet din ţară au acordat personalului conex sporul de 50% sub forma de sume compensatorii cu caracter tranzitoriu in condiţiile legii nr.330/2009.
Această modalitate de a acţiona este pe deplin justificata de dispoziţiile art. 70 alin 1 , din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit cu care „(1) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie coordonează activitatea parchetelor din subordine, îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege, are personalitate juridica si gestionează bugetul Ministerului Public, cat si de dispoziţiile alin 4 ale aceluiaşi articol „Procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie este ordonator principal de credite
2.excepţia inadmisibilităţii acţiunii
Art.27 din Anexa VI la Legea nr.330/2009 prevede: (1) Personalul auxiliar de specialitate si personalul conex al instanţelor judecătoreşti si al parchetelor de pe lângă acestea nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale poate face contestaţie in termen de 15 zile de la data comunicării deciziei de stabilire a drepturilor salariale, la Colegiul de conducere al curţii de apel sau după caz la colegiul de conducere al parchetului de pe lângă curtea de apel in a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea persoana in cauza ,ori după caz al Direcţiei naţionale Anticorupţie al Direcţiei de investigaţie a infracţiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie sau al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de casaţie si Justiţie , Contestaţiile se soluţionează in termen de cel mult 30 de zile .
Din interpretarea textului legal expus, se înţelege că această cale specială de contestare este doar la îndemâna persoanelor nemulţumite de modul de calcul al drepturilor salariale, or, actele administrative contestate în speţa de faţă sunt supuse controlului de legalitate pe calea legii contenciosului administrativ ( fiind acte administrative in sensul art. 2 alin 1 lit. c din Legea nr. 554/2004 republicata ) .
In speţă, actele administrative a căror anulare se solicită conţin reglementări de principiu ale unei situaţii de natura a suprima beneficiile unor drepturi băneşti ale unei întregi categorii de personal din raza teritoriala a unui parchet de pe lângă curtea de apel – personal conex , aspecte ce releva natura juridica normativa a actelor contestate.
Totodată având în vedere forţa normativa a actelor administrative, atacate in conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin 4 teza a II a din Legea nr. 554/2004 , republicata , acestea pot fi supuse controlului judecătoresc oricând .
In ceea ce priveşte cerinţa justificării interesului legitim public, aceasta este susţinută in sensul art. 2 alin 1 lit. r din Legea nr. 554/2004 , republicata de faptul ca o întreagă categorie profesionala din sistemul judiciar , cea a personalului conex ar suferit odată cu intrarea în vigoare a legii nr. 330/2009 o diminuare a salariului brut de care beneficia in reglementarea anterioară , deşi art. 7 alin 2 din noua lege de salarizare statuează ca in perioada de implementare a legii nicio persoana nu trebuie sa înregistreze o diminuare a salariului brut avut anterior.
Pe fondul cauzei, analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr.1 din 1 februarie 2010 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, s-a dispus cu privire la salariile personalului auxiliar de specialitate si ale personalului conex din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj si ordonatorilor de credite din structura acestora.
Prin Hotărârea din 21 mai 2010 a Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de apel Cluj , înregistrata la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj sub nr. 1216/VI/14/2010 se soluţionează contestaţia depusa de personalul conex nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale.
In fapt, contestatorilor, persoane care fac parte din categoria personalului conex din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Baia Mare, nu au beneficiat de sportul de risc şi suprasolicitare neuropsihică în anul 2010 deşi acesta a fost acordat întregul personal din justiţie până în luna mai 2009.
Prin Decizia nr. 525/03.03.2009 emisă de Procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie s-a dispus acordarea in favoarea personalului auxiliar de specialitate si conex din parchetul de pe lângă Înalta Curte de casatei si justiţie , DIICOT şi parchetele de pe lângă curţile de apel ş tribunale si judecătorii , sporul de risc si suprasolicitare neuropsihica de 50 % calculat la indemnizaţia de încadrare bruta lunară .
Prin Hotărârea Colegiului de Conducere al parchetului de pe lângă Înalta Curte de casaţie si justiţie nr.1 din data de 9 martie 2010 , in considerarea efectului normativ conferit de art. 77 alin 1 teza a II a Legea nr. 304 /2004 , republicata s-a statuat ca începând cu data de 1 ianuarie 2010 , personalul conex din cadrul Ministerului Public trebuie sa beneficieze de sporul de 50 % sub forma unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu pentru a nu înregistra o diminuare a veniturilor .
In interpretarea si aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti republicata, judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi, precum si personalul auxiliar de specialitate au beneficiat de un spor 50 % pentru risc si suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia bruta lunara , respectiv salariul de baza brut lunar , si după intrarea in vigoare a Ordonanţei Guvernului nr.83/2000 , aprobată prin legea nr. 334/2001.
Art. 3 lin 3 din legea nr.567/2004 , republicata prevede că „ sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea funcţiile de agent procedural, aprod şi şofer”.
În contextul dedus judecăţii, instanţa constată că prin Hotărârea din 21 mai 2010 a Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj s-a creat o situaţie discriminatorie intre personalul conex cu privire la dreptul de a primi sporul de risc si suprasolicitare neuropsihica în diferite unităţi de parchet, deşi toţi desfăşoară aceiaşi activitate, prin aceasta încălcându-se art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale ) ratificata prin legea nr. 30/1994), art. 1 din Protocol nr. 12 la Convenţie art. 7 şi art. 23 din declaraţia Universala a drepturilor Omului, respectiv art. 20 şi art. 148 alin 2 şi 4 din Constituţie, norme ce consacra principiul egalităţii, în conformitate cu care se impune aplicarea cu prioritate a normelor de drept internaţional anterior evocate.
In acest sens art. 14 din Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale si art.1 paragraful 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie statuează ca „ Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurata fără nici o bazata , in special pe sex, rasă culoare , limba , opinii politice sau orice alte opinii , origine naţionala sau sociala apartenenţă la o minoritate naţionala avere , naştere sau oricare alta situaţie , iar potrivit art. 7 şi art.23 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului , „Toţi oamenii sunt egali in fata legii si au fără nici o deosebire, dreptul la o egala protecţie a legii „ respectiv „ toţi oamenii fără nici o discriminare au dreptul la salariul egal pentru egala „.
Prin urmare, tribunalul a apreciat ca acţiunea formulată în contencios administrativ este întemeiata şi se va dispune anularea hotărârii Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj din 21 mai 2010 înregistrată sub nr.1216/VI/14/2010 şi anexa nr. 2 a deciziei nr. 1 din 1 februarie 2010 emisă de pârât, cu consecinţa obligării pârâtul sa emită o noua hotărâre prin care să acorde personalului conex din circumscripţia teritoriala sumele de bani compensatorii cu caracter tranzitoriu, in condiţiile Legii nr.330/2009 şi OUG nr.1/2010, reprezentând cuantumul sporului de risc si suprasolicitare neuropsihică .
Prin sentinţa civilă nr.3552 din 22.08.2011 pronunţată în dosarul nr.6523/117/2011 al Tribunalului Cluj s-a admis cererea formulată de reclamantul MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 2611 /23 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Cluj in dosarul nr.1667/33/2010 , judeţul Cluj în sensul că a fost obligată pârâta sa emită o noua anexa la Decizia nr. 1 din 1 februarie 2010 referitoare la salarizarea personalului conex care sa prevadă cuantumul sumelor de bani compensatorii, cu caracter tranzitoriu, în temeiul Legii nr. 303/2009 şi OUG nr.1/2010.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că din analiza dispozitivului sentinţei apare că deşi acţiunea introductiva a fost admisa in tot şi nu în parte instanţa a omis sa se pronunţe si asupra capătului de cerere nr. 4 astfel că constatând că sunt îndeplinite prevederile art. 2812 din a admis cererea.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ solicitând admiterea recursului, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, respingerea acţiunii ca nefondată.
În motivele de recurs se arată că sentinţa nu este legală şi temeinică întrucât motivarea nu este completă şi concretă, iar practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este constantă în a aprecia că o motivare necorespunzătoare atrage casarea hotărârii.
Se susţine că pentru a se pronunţa în sensul admiterii acţiunii, instanţa a dat o interpretare necorespunzătoare actelor normative ce-şi găsesc aplicabilitatea în speţă şi nu a răspuns tuturor argumentelor invocate de pârât în susţinerea poziţiei sale procesuale.
Pentru a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie instanţa nu a ţinut seama de toate argumentele invocate în susţinerea poziţiei procesuale.
Instanţa retine că “legitimarea procesuală activă a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel CIuj de a contesta actele administrative deduse judecăţii, posibilitatea cenzurării acestora de către instanţa de contencios administrativ competentă, pe calea acţiunii în contencios administrativ exercitată se realizează în baza art. 1 al. (2), art. 1 alin. (8) coroborate cu art. 8 alin. 12 din Legea
544/2004.
Prin urmare, se încearcă a se acredita ideea că Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are legitimare procesuală activă în virtutea faptului că este, potrivit textelor de lege invocate, titular al acţiunilor în contencios administrativ obiectiv întemeiat pe apărarea unui interes public.
Pentru a putea uza de această argumentaţie, trebuie observat însă că, atât practica cât şi doctrina, argumentează că reclamantul, prin acţiunea cu care îl învesteşte pe judecător, trebuie să urmărească apărarea unui drept obiectiv sau un interes legitim public, în sensul de a verifica dacă a fost adusă atingere unor drepturi care reprezintă conţinutul unei situaţii juridice cu caracter general şi impersonal şi dacă s-a adus atingere unei stări de legalitate generală.
Or, în speţă, prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, ce formează obiectul prezentului litigiu, s-au soluţionat contestaţiile formulate de P.M., N.I., S.V., S.P., T.S., I.D. şi P.D. împotriva Deciziei nr. 1/01.02.2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj.
Prin urmare, nu există argumente pentru a putea asimila efectele produse de Hotărârea Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în esenţă, respectiv soluţia de respingere ca tardive contestaţiilor formulate de către personalul conex împotriva unei decizii de salarizarea cu încălcarea unui interes legitim public care este definit ca atare de Legea nr. 554 din 2004 a contenciosului administrativ.
De altfel şi invocarea art. 8 alin. (1)2 în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se justifică întrucât acest articol a fost introdus de legiuitor pentru a exista temei de drept clar stabilit în acele situaţii în care acţiunile sunt întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public în condiţiile reglementării contenciosului administrativ obiectiv.
Pe de altă parte, consideră că nu au fost înlăturate susţinerile potrivit cărora Hotărârea Colegiului de Conducere al Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj nu poate fi asimilată cu un act administrativ în sensul legii. Actul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554 din 2004 a contenciosului administrativ ca fiind” actul ( .. .) normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ”.
Legea 304/2004 privind organizarea judiciară – republicată cu modificările şi completările ulterioare nu defineşte parchetele de pe lângă curţile de apel ca fiind autorităţi publice. Pe de altă parte, atribuţiile procurorilor generali ai parchetelor de pe lângă curţi sunt sintetizate în art. 92 alin. (3) din lege: “Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel ( … ) exercită şi atribuţii de coordonare şi control al administrării parchetului unde funcţionează, precum şi al parchetelor din circumscripţie.”
Prin Ordinul nr. 529/C din 21 februarie 2007 publicat în Monitorul Oficial nr. 154/2007 a fost aprobat Regulamentul de ordine interioară al parchetelor. Din studiul regulamentului reiese că ordinele emise de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţi în exercitarea atribuţiilor de coordonare şi control al administrării parchetului unde funcţionează nu au caracterul unor acte normative emise de o autoritate publică în regim de putere publică.
Nici hotărârile Colegiilor de conducere ale parchetelor nu pot fi asimilate cu actele de autoritate, întrucât: potrivit art. 96 alin. 1 din Ordinul nr. 529/C din 21 februarie 2007 prin care a
fost aprobat Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, “în cadrul parchetelor funcţionează colegii de conducere, care avizează problemele generale de conducere ale parchetelor. “
Cu privire la hotărârile colegiilor de conducere art. 49 alin. 3 din ordin prevede: hotărârile colegiului de conducere se adoptă cu votul majorităţii membrilor săi”, fără a se sublinia caracterul acesteia.
În fine, apreciază că nici Decizia nr. 1 din 1 februarie 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, nici Hotărârea din 21 mai 2010 a Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj nu cuprind “reglementări de principiu, formulate în abstract, destinate unui număr nedeterminat de persoane “, întrucât:
Prin Decizia nr. 1 din 1 februarie 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj se dispune cu privire la salariile personalului auxiliar de specialitate şi ale personalului conex din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi ordonatorilor de credite din structura acestora, fără a exista posibilitate de extindere a acestor dispoziţii la “un număr nedeterminat de persoane” ,
Prin Hotărârea din 21 mai 2010 a Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj sub nr. 1216/VI/14/20 se soluţionează contestaţia depusă de personalul conex din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş enumerat ca atare în cuprinsul hotărârii.
Trebuie de asemenea subliniat că activitatea de coordonare a unitătilor din structură desfăşurată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate constitui o justificare a promovării acţiunii, întrucât obligaţia de a emite decizii pentru salarizarea personalului conex din structură revine, în temeiul art. 72 din Ordinul 529 din 2007 prin care este aprobat Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, ordonatorilor secundari de credite bugetare, respectiv Procurorilor Generali ai Parchetelor de pe lângă Curţile de Apel, care răspund pentru gestionarea propriilor bugete.
Având în vedere cele de mai sus, consideră că pentru a se pronunţa în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa nu a analizat obiect, pertinent şi concludent toate argumentele.
a. O altă exceptie invocată şi respinsă de instanţă este excepţia inadmisibilităţii
Se arată că argumentaţia instanţei se bazează pe o interpretare greşită a actelor juridice, precum şi a efectelor pe care acestea le produc. Astfel, din studiul Hotărârii din 21 mai 2010 a Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj reiese cu claritate că prin aceasta a fost respinsă contestaţia formulată de către o parte din personalul conex împotriva Deciziei nr. 1 din 1 februarie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj privind salarizarea personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi a unităţilor subordonate. Prin urmare, este o decizie prin care se stabilesc în concret salariile personalului conex, în anexă regăsindu-se salariile individualizate în funcţie de criteriile stabilite prin actul normativ aplicabil, respectiv Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pe de o parte şi la o hotărâre a Colegiului de Conducere emisă în virtutea obligaţiei organului colectiv de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj de a soluţiona contestaţiile formulate împotriva deciziilor.
În consecinţă, unei decizii prin care se individualizează salariile nu i se poate atribui caracter normativ, nu impune reguli, nu reglementează situaţii general valabile. Pe de altă parte, având o procedură de soluţionare a contestaţiilor reglementată riguros de lege, nu sunt îndrituiţi a considera că în paralel pot fi folosite şi alte proceduri general valabile.
Procedura de contestare a deciziilor prin care se stabilesc drepturile salariale pentru personalul conex este cea reglementată de Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Cu toate că textul de lege prevede clar procedura de urmat, P.M., N.I., S.V., S.P., T.S., I.D. şi P.D. au adresat o petitie Procurorului General al Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând drepturile de natură salarială ce consideră că li s-ar cuveni.
Faţă de cele de mai sus, având în vedere criticile aduse sentinţei recurate, solicită admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, astfel cum a fost formulată.
b. Sentinţa este nelegală şi netemeinică şi în partea privind admiterea acţiunii cu consecinţa anulării hotărârii Colegiului de Conducere şi a anexei 2 la Decizia nr. 1 din 1 februarie 2010, precum şi a obligării la emiterea unei noi hotărâri.
După redarea corectă a stării de fapt, consideră că instanţa “se depărtează” de la obiectul cererii de chemare în judecată de la chestiunile asupra cărora era investită să se pronunţe, făcând o
amplă referire la efectele unor decizii anterioare, decizii emise în aplicarea unui ordin al Procurorului General al Ministerului Public în anul 2009.
Studiind motivarea redată pe fila 5 a sentinţei nu reiese de ce este nelegală Hotărârea din 21 mai 2010 a Colegiului de Conducere al Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj prin care s-a respins ca tardivă contestaţia formulată de o parte din personalul conex ce-şi desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor subordonate Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj. Pe de altă parte, instanţa nu a fost investită a se pronunţa cu privire la o posibilă discriminare ce s-ar fi creat între personalul conex. Astfel că şi sub acest aspect, pentru a admite acţiunea s-a uzat de argumente ieşite din context “cuprinde motive contradictorii ori străine de natura “
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 17.02.2012 Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate.
Analizând recursurile declarate de către pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art.304 şi 3041C.pr.civ., Curtea le-a apreciat ca fiind fondate pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1 din data de 01.02.2010 a Procurorului General al Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj au fost stabilite drepturile de natură salarială ale personalului conex şi auxiliar din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi al unităţilor subordonate.
Nemulţumiţi de decizia adoptată, beneficiarii acesteia, numiţii P.M., N.I., S.V., S.P., T.S.,
I.D. şi P.D. au formulat contestaţie.
Prin Hotărârea din data de 21 mai 2010, Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj a respins ca tardive contestaţiile formulate de numiţii P.M., N.I., S.V., S.P., T.S., I.D. şi P.D..
1. Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătoreşti întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care în circumstanţele concrete ale cauzei justiţia a fost înfăptuită. Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
Printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil se numără şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.
După cum s-a arătat în doctrină, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă. Motivarea este de esenţa hotărârilor, reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie. Practica instanţei supreme confirmă că inexistenţa motivării atrage casarea hotărârii, la fel şi o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenţa motivării.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa deja consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că “dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat “ascultate”, adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina tribunalului, obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinentei acestora” (cauza Van de Hurk c. Ţările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în acelaşi sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât “numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei” (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).
Curtea este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiţiei, că “deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează” (cauzele Ruiz Torija
c. Spania, hot. din 9 decembrie 1994, § 29; Helle c. Finlanda, hot. din 19 decembrie 1997; Suominen c. Finlanda, hot. din 1 iulie 2003, § 34 sau Dimitrellos c. Grecia, hot. din 7 aprilie 2005, § 15). Cât priveşte, spre exemplu, cauza Albina c. România (hot. din 28 aprilie 2005, § 30), Curtea
relevă că orice hotărâre judecătorească trebuie motivată, astfel încât judecătorul să răspundă tuturor argumentelor prezentate de părţi. Această obligaţie este justificată, întrucât “numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei” (hot. Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).
Curtea apreciază că instanţa nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluţionarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părţii de un veritabil acces la justiţie.
Raportându-ne la hotărârea atacată, se observă că instanţa a luat în considerare argumentele pe care reclamantul le-a prezentat în susţinerea acţiunii formulate fiind, de asemenea, analizate şi apărările susţinute de pârât, soluţionarea excepţiilor invocate fiind rezultatul analizei textelor legale incidente cauzei.
În raport de circumstanţele concrete ale cauzei, faţă de argumentele punctuale pertinente furnizate prin cererea de chemare în judecată, faţă de conţinutul amplu al înscrisurilor depuse în probaţiune, hotărârea instanţei de fond apare ca motivată astfel că o încălcare a dreptului la un proces echitabil din această perspectivă apare ca fiind nefondată..
2. Prealabil oricărei analize a motivelor de recurs, două sunt problemele care se impun a fi lămurite respectiv cine este persoana titulară a cererii de chemare în judecată şi care este natura juridică a actului contestat.
Curtea observă că cererea de chemare în judecată adresată instanţei de contencios administrativ apare ca fiind formulată de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind fundamentată în drept pe prevederile art.1 alin.5 şi 8 din Legea nr.554/2004. Faţă de ambiguitatea evidentă a formulării, Curtea va constata că Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate fi titular al cererii de chemare, calitatea procesuală putând aparţine fie Ministerului Public fie Parchetului de pe lângă ICCJ.
2.1. Dacă titularul cererii de chemare în judecată este Ministerul Public, Curtea apreciază că analizarea calităţii procesuale active impune raportarea la prevederile art.1 alin.5 din Legea nr.554/2004.
Potrivit dispoziţiilor legale enunţate anterior, când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ se vatămă un interes legitim public, sesizează instanţa de contencios administrativ competentă de la sediul autorităţii publice emitente.
Instanţa de fond acreditează ideea că Ministerul Public are legitimare procesuală activă în virtutea faptului că este, potrivit textelor de lege invocate, titular al acţiunilor în contencios administrativ obiectiv întemeiat pe apărarea unui interes public, caracterizându-se prin generalitate şi impersonalitate.
Conform art.2 lit.r din Legea nr.554/2004, prin interes legitim public se înţelege interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice.
Pentru ca această argumentaţie să fie viabilă este necesar ca reclamantul, prin acţiunea adresată instanţei, să urmărească apărarea unui drept obiectiv sau un interes legitim public, în sensul de a verifica dacă a fost adusă atingere unor drepturi care reprezintă conţinutul unei situaţii juridice cu caracter general şi impersonal şi dacă s-a adus atingere unei stări de legalitate generală.
În speţă, însă, prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, obiect al prezentului litigiu, s-au soluţionat contestaţiile formulate de numiţii P.M., N.I., S.V., S.P., T.S., I.D. şi P.D. împotriva deciziei nr. 1/01.02.2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj prin care s-a statuat asupra unor drepturi salariale ale acestora.
Analizând conţinutul hotărârii contestate rezultă fără echivoc împrejurarea că aceasta nu se circumscrie prevederilor art.2 lit.r din Legea nr.554/2004 nefiind vorba despre un interes public pentru ca să se poată susţine cu temei că vizează un interes public legitim astfel încât intervenţia Ministerului Public, în calitate de titular al acţiunii în contencios administrativ obiectiv, să fie justificată.
Nici dispoziţiile art.8 alin.12 din Legea nr.554/2004 nu pot constitui temei pentru justificarea calităţii procesuale active pe seama reclamantului Ministerul Public; analizând prevederile legale amintite anterior se constată că acestea constituie temeiul de drept pentru acţiunile care urmăresc înlăturarea încălcării unui interes legitim public în condiţiile reglementării contenciosului administrativ obiectiv, ipoteză neîntrunită în speţă.
Nici jurisprudenţa comunitară (cauza Plaumann contra Comisia CEE) invocată de către reclamant în susţinerea poziţiei sale procesuale nu poate justifica formularea acţiunii. Astfel, în cauza amintită, Curtea a reţinut că în temeiul art. 173 alin.2 din Tratatul CEE ” orice persoană fizică sau juridică poate introduce o acţiune împotriva deciziilor care, chiar dacă aparent au fost adoptate sub forma unei decizii adresate altei persoane, o privesc direct” şi a constatat că textul nu precizează şi nici nu limitează domeniul de aplicare, formularea şi sensul gramatical al dispoziţiei menţionate justificând interpretarea cea mai largă, pentru că dispoziţiile din Tratat, privind dreptul la acţiune al subiectelor de drept, nu trebuie interpretate în mod restrictiv.
Corespunde realităţii împrejurarea că acolo unde textul nu precizează şi nici nu limitează domeniul de aplicare, formularea şi sensul gramatical al dispoziţiei menţionate justifică interpretarea cea mai largă, pentru că dispoziţiile din Tratat, privind dreptul la acţiune al subiectelor de drept, nu trebuie interpretate în mod restrictiv, însă, dispoziţiile legale aplicabile speţei respectiv art.1 alin.5 din Legea nr.554/2004 stabilesc de o manieră neechivocă părţile şi domeniul de aplicare: Ministerul Public în cazul emiterii unui act administrativ normativ prin care este vatămat un interes legitim public.
Nu în ultimul rând, Curtea constată că decizia contestată prin acţiunea formulată nu este un act administrativ normativ.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. b din Legea contenciosului administrativ, prin autoritate publică se înţelege orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; (…), iar conform lit. m) a aceluiaşi articol, excesul de putere semnifică exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.
În speţă, Curtea constată că pârâtul este o autoritate publică în accepţiunea art.2 alin.1 lit.b din Legea contenciosului administrativ, iar decizia în litigiu reprezintă un act administrativ astfel cum acesta este definit prin art.2 alin.1 lit.c din acelaşi act normativ fiind un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Caracterul de act administrativ al hotărârii colegiului de conducere deduse judecăţii este relevat şi de faptul că a fost emisă de către pârât în exercitarea atribuţiilor de ordonator secundar de credite întrucât legiuitorul a atribuit colegiilor de conducere ale parchetelor de pe lângă curţile de apel competenţa de a soluţiona contestaţiile formulate de personalul conex împotriva măsurilor de stabilire a drepturilor salariale potrivit art. 27 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009.
Se poate conchide, aşadar, că în speţă o astfel de hotărâre are natura juridică a unui act administrativ în înţelesul Legii contenciosului administrativ, fiind emisă de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj pentru soluţionarea contestaţiilor formulate de un număr de şapte salariaţi, persoane determinate.
Este cunoscut că actul administrativ normativ cuprinde reglementări de principiu, formulate în abstract, şi sunt destinate unui număr nedeterminat de persoane în timp ce actul administrativ individual este manifestarea de voinţă care produce efecte juridice cu privire la persoane determinate.
În speţă se poate observa că actul administrativ contestat este fără îndoială unul individual întrucât cuprinde reglementări cu privire la persoane determinate, susţinerile contrare fiind nefondate.
Rezultă, prin urmare, că întrucât actele administrative contestate sunt unele cu caracter individual, şi din această perspectivă calitatea procesuală activă nu este justificată.
Se poate conchide, aşadar, că în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Ministerul Public aceasta a fost soluţionată de către instanţa de fond cu nesocotirea dispoziţiilor legale incidente astfel că din această perspectivă recursul pârâtului apare ca fiind fondat şi urmează a fi admis, acţiunea formulată urmând a fi respinsă urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
2.2. Dacă admitem că Parchetul de pe lângă ICCJ este titularul cererii de chemare în judecată (împrejurare asumată prin înscrisul de la fila 39), Curtea constată că în raport de dispoziţiile art.70 din Legea nr.304/2004, acesta nu are calitate procesuală activă.
Este cunoscut faptul că potrivit normelor juridice instituite prin Codul de procedură civilă, calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care ar fi titular al dreptului afirmat, iar în situaţiile juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este obligatorie, calitatea procesuală activă aparţine celui ce se poate prevala de acel interes.
Potrivit art.70 din Legea nr.304/2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie coordonează activitatea parchetelor din subordine, îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege, are personalitate juridică si gestionează bugetul Ministerului Public.
Curtea apreciază că activitatea de coordonare a unităţilor din structură desfăşurată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor legale amintite nu poate constitui o justificare a promovării acţiunii, întrucât obligaţia de a emite decizii pentru salarizarea personalului conex din structură revine, în temeiul art. 72 din Ordinul 529 din 2007 prin care este aprobat Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, ordonatorilor secundari de credite bugetare, respectiv Procurorilor Generali ai Parchetelor de pe lângă Curţile de Apel, care răspund pentru gestionarea propriilor bugete, imixtiunea PICCJ nefiind admisă, susţinerile contrare fiind nefondate.
În consecinţă, Curtea va constata că reclamantul nu poate fi titular al dreptului afirmat şi nu se poate prevala de acel interes astfel că excepţia lipsei calităţii procesuale active apare ca fiind fondată şi urmează a fi admisă.
3. Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârât şi fundamentată pe dispoziţiile art.5 alin.2 din Legea nr.554/2004 raportat la art.27 din Anexa VI la Legea nr.330/2009, Curtea constată că aceasta este nefondată.
Astfel, potrivit art.5 alin.2 din Legea nr.554/2004, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
Corespunde realităţii faptul că potrivit art.27 alin.2 din Legea nr.330/2009, hotărârile colegiilor de conducere adoptate cu prilejul soluţionării contestaţiilor formulate pot fi atacate cu plângere la secţia de contencios administrativ şi fiscal a ICCJ sau a Curţii de Apel Bucureşti, după caz, însă, această cale de atac a fost recunoscută de legiuitor doar persoanelor nemulţumite de modul de stabilire a drepturilor salariale, în speţă, o parte a personalului conex; pentru celelalte subiecte de drept, însă, legiuitorul nu a prevăzut o altă procedură pentru modificarea sau desfiinţarea lor astfel că în mod corect reclamantul care justifică interes şi are calitate procesuală se poate adresa instanţei de contencios administrativ, excepţia inadmisibilităţii fiind nefondată şi urmează a fi respinsă.
În aceste condiţii, Curtea apreciază că nu este ţinută în a analiza celelalte critici cuprinse în memoriul de recurs.
În consecinţă, Curtea va aprecia recursul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr.2611/2011 ca fiind fondat iar în temeiul art.20 alin.3 din Legea nr.554/2004 raportat la art.312 alin.1 C.pr.civ., art.1 alin.5 şi 8 şi art.82 din Legea nr.554/2004 îl va admite, va modifica sentinţa recurată în sensul că va respinge excepţia inadmisibilităţii, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate şi va respinge acţiunea.
Referitor la recursul declarat împotriva sentinţei civile nr.3552 pronunţată la data de 22 august 2011 în dosarul conexat, Curtea reţine că în raport de soluţia pronunţată, completarea sentinţei recurate a rămas fără obiect iar criticile cuprinse în recursul declarat au fost analizate odată cu soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr.2611/2011, admiterea acestuia impunându-se. (Judecător Miahela Sărăcuţ)
