Refuzul organului de urmărire penală de a dispune plata onorariului cuvenit expertului pentru efectuarea unei lucrări pe care a dispus-o în cadrul procesului penal. Raporturi juridice complexe, supuse unui regim de drept procesual penal
Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 643 din 30 ianuarie 2012
Prin sentinţa civilă nr.4121 din 21.06.2011, pronunţată în dosarul nr. 3661/100/2010 al Tribunalului Maramureş au fost respinse excepţiile invocate prin întâmpinare de către pârâţii IPJ Maramureş, M.A.I. reprezentat prin Direcţia Generală Juridică şi M.J. – Biroul Local de Expertize Judiciare Tehnice şi Contabile Maramureş.
A fost admisă acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta B.C., în contradictoriu cu pârâţii INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL JUDEŢULUI MARAMUREŞ, MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR REPREZENTAT PRIN DIRECŢIA GENERALĂ JURIDICĂ, şi MINISTERUL JUSTIŢIEI-BIROUL LOCAL DE EXPERTIZE JUDICIARE TEHNICE ŞI CONTABILE MARAMUREŞ.
A fost obligat pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş să dispună din fondul cheltuielilor judiciare special alocat Ministerului Administraţiei şi Internelor plata onorariului în sumă de 8.000 lei — prin Biroul local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile
Maramureş — cuvenit reclamantei pentru efectuarea expertizei contabile în dosarul OT.151/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză deoarece acesta nu a soluţionat cererea reclamantei de a dispune plata onorariului din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.
Din întâmpinarea depusă a rezultat că pârâtul refuză să soluţioneze în mod favorabil această cerere, aşa încât Tribunalul a analizat dacă este vorba de un refuz justificat sau nejustificat.
De asemenea, au fost respinse respinge şi celelalte excepţii privind lipsa calităţii procesuale pasive deoarece pârâţii M.A.I. şi Ministerul Justiţiei au fost chemaţi în judecată nu pentru a fi direcţi obligaţi ci pentru asigurarea opozabilităţii hotărârii (de altfel M.A.I. are, potrivit art.7 alin.2 din O.U.G. nr.30/2007, calitatea de ordonator principal de credite, iar birourile locale pentru expertize judiciare tehnice contabile sunt în subordinea Ministerului Justiţiei – Biroul central pentru expertize tehnice judiciare — art.25 din O.G. nr.2/2000).
Pe fondul cauzei Tribunalul a constatat următoarele:
La data de 9.06.2008 pârâta SC S. SRL a formulat plângere penală, adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş, înregistrată sub dosarul cu nr.151/P/2008.
Ca urmare a cererii de efectuare a unei expertize judiciare de către pârâta SC S. SRL, pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş a dispus prin ordonanţa din 26.02.3009 efectuarea în cauză a unei expertize contabile judiciare, fiind numită ca expert reclamanta.
Pentru efectuarea lucrării de expertiză reclamanta a întocmit un decont al onorariului cuvenit în sumă de 13.000 lei din care s-a achitat de către pârâta SC S. SRL suma de 5.000 lei cu titlu de avans.
Pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş a comunicat Biroului Local pentru Expertize Judiciare Tehnice şi Contabile de pe lângă Tribunalul Maramureş că a acceptat plata sumei stabilite în decontul întocmit pentru expertiza contabilă efectuată de reclamantă în dosarul nr.151/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş.
Pârâta SC S. SRL nu a mai achitat diferenţa de 8.000 lei din onorariul reclamantei.
Tribunalul a reţinut că prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege, conform art.2 alin.1 lit. i teza I din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ (denumită în continuare L.C.A.) exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.
Este asimilat refuzului nejustificat, potrivit tezei II a aceluiaşi articol, şi nepunerea în a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.
Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, retribuirea apărătorilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele de stat sau plătite de părţi (art.189 alin.1 Cod procedură penală).
Cheltuielile judiciare prevăzute în alin.1, avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi Ministerului Administraţiei şi Internelor (art.189 alin.2 Cod procedură penală).
Expertul şi interpretul au dreptul şi la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale. Sumele acordate potrivit alin.1, 3 şi 4 se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat. Aceste sume se plătesc martorului imediat după înfăţişare, iar expertului şi interpretului după ce şi-au îndeplinit însărcinările (art.190 alin.4-5 Cod procedură penală).
Tribunalul a concluzionat că rezultă din aceste norme procedurale privind cheltuielile judiciare în procesul penal că dacă partea interesată nu plăteşte retribuţia cuvenită expertului chemat de organul de urmărire penală atunci onorariul stabilit în condiţiile legii va fi plătit pe baza dispoziţiei organului care a încuviinţat expertiza, cu condiţia ca expertul să-şi fi îndeplinit însărcinările (cerinţă îndeplinită în speţă).
Onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabileşte de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcţie de complexitatea lucrării de volumul de lucru depus şi de gradul profesional ori ştiinţific al expertului sau al specialistului. Plata onorariului şi a cheltuielilor solicitate prin decont cuvenite expertului tehnic judiciar numit de către organele de urmărire penală, instanţele judecătoreşti sau alte organe cu atribuţii jurisdicţionale în condiţiile art.17
pentru efectuarea expertizei, se efectuează numai prin biroul local pentru expertize tehnice judiciare (art.23 alin.1 şi 2 din O.G. nr.2/2000).
Or, în speţă, onorariul definitiv de 13.000 lei a fost stabilit de organul care a dispus efectuarea expertizei, adică de pârâtul IPJ Maramureş care a acceptat decontul final propus de expert.
Pârâtul IPJ Maramureş avea posibilitatea să nu accepte decontul final propus de expert dacă avea dubii cu privire la orele de tehnoredactare ale lucrării de expertiză ori la cele privind studierea dosarului.
Argumentul pârâtului IPJ Maramureş, potrivit cu care a stabilit onorariul definitiv deoarece reclamanta refuza să depună raportul de expertiză iar, la soluţionarea dosarului penal, era necesară administrarea probei solicitate de partea vătămată, este contra legem, neregăsindu-se printre criteriile prevăzute de art.23 alin.1 din O.G. nr.2/2000.
Pe de altă parte, art.20 din O.G. nr.2/2000 trebuie coroborat cu normele speciale procesual penale.
Or, în cazul în care partea, la cererea căreia s-a încuviinţat expertiza, refuză să mai plătească diferenţa de onorariu, atunci aceasta se plăteşte, pe baza dispoziţiei organului judiciar, prin biroul local pentru expertize tehnice judiciare.
Aşa fiind, tribunalul a apreciat că refuzul pârâtului IPJ Maramureş de a dispune din fondul cheltuielilor judiciare special alocat M.A.I. plata diferenţei de onorariu cuvenit este unul nejustificat asimilat, în sensul tezei II a art.2 alin.1 lit. i L.C.A.
Practic, acceptul privind decontul final reprezintă un act administrativ, încadrându-se în definiţia prevăzută de art.2 alin.1 lit. c din L.C.A..
Nu prezintă relevanţă că acest accept are calitatea şi de act procedural făcut în cursul procesului penal, întrucât tribunalul nu este chemat să-l cenzureze (nici nu ar avea competenţă) ci, din contră, să-i recunoască efectele specifice pe care le-a produs.
În plus, accesul la instanţa de contencios administrativ este singurul remediu efectiv pe care îl are la dispoziţie reclamanta spre a-şi realiza dreptul la plata diferenţei de onorariu expert (art. 6 şi 13 CEDO).
Astfel, deşi reclamanta s-a adresat Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş, în vederea plăţii onorariului cuvenit, demersul său a rămas fără rezultat, considerându-se de către Ministerul Public că dispoziţia de plată a onorariului aparţine pârâtului IPJ Maramureş.
În fine, în funcţie de soluţia dată în dosarul penal, se va putea recupera de către IPJ Maramureş suma avansată de stat cu titlu de onorariu expert (art.191-192 Cod procedură penală).
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI SI INTERNELOR şi ’ INSPECTORATUL DE POLITIE’ AL JUDEŢULUI MARAMUREŞ.
Pârâtul INSPECTORATUL DE POLITIE AL JUDEŢULUI MARAMUREŞ a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi să se constate că Biroul de Expertize Juridice de pe lângă Tribunalul Maramureş şi SC S. SRL au calitate procesuală pasivă. În cazul respingerii acestei excepţii, solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta B.C.
În motivarea recursului, recurentul arată că în data de 26.02.2009 s-a emis Ordonanţa de efectuare a expertizei contabile, s-a stabilit avans onorariu de 5000 lei ce a fost achitat de partea care a solicitat expertiza, respectiv S.C. S. S.R.L. Conform prevederilor art.20 din O.G. 2/2000 suma stabilită drept onorariu provizoriu şi avansul pentru cheltuielile de deplasare, atunci când este cazul, se depun, în termen de 5 zile de la numirea expertului, de partea la cererea căreia s-a încuviinţat efectuarea expertizei, în contul special al biroului local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile, deschis în acest scop.
În data de 28.07.2009, reclamanta a înaintat către I.P.J. Maramureş o adresă prin care aduce la cunoştinţa recurentului faptul că onorariul final al lucrării de expertiză este de 13.000 lei din care avansul de 5.000 lei este achitat. Totodată reclamanta condiţionează depunerea raportului de expertiză de achitarea diferenţei de onorariu, deşi prevederile art.22 alin.1 prevăd că raportul de expertiză însoţit de nota de evaluare a onorariului, împreună cu decontul cheltuielilor de transport, cazare, diurnă sau al altor cheltuieli necesare pentru efectuarea expertizei, dacă este cazul, se depun la organul cu atribuţii jurisdicţionale care a încuviinţat expertiza.
Întrucât onorariul stabilit nu era însoţit de nota analitică recurentul nu a înştiinţat la aceea dată biroul local de expertiză pentru efectuarea plăţii. La data de 05.01.2010 reclamanta s-a prezentat cu nota analitică urmând a fi analizată conform art.23 alin.(1) potrivit căruia onorariul
definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabileşte de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcţie de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus şi de gradul profesional ori ştiinţific al expertului sau al specialistului.
Serviciul financiar din cadrul recurentei a avut obiecţiuni cu privire la nota analitică respectiv cu privire la orele de tehnoredactare şi orele privind studierea dosarului. Reclamanta nu a fost de acord cu obiecţiunile Serviciului Financiar Contabil şi nu a depus raportul de expertiză pentru a se putea soluţiona dosarul penal. Întrucât la soluţionarea dosarului era necesară administrarea probei solicitate de partea vătămată, respectiv expertiza financiar contabilă la data de 11.01.2010 recurentul a înştiinţat Biroului de Expertize Judiciare conform art.22 alin.2 cu privire la onorariul stabilit în vederea efectuării plăţii.
Instanţa de fond în mod greşit a interpretat această înştiinţare prevăzută de art.22
alin.2.
Aşa cu rezultă în mod expres din prevederile legale anterior invocate, recurentul avea obligaţia de a înştiinţa Biroul de Expertize Judiciare stabilirea onorariului definitiv în vederea efectuării plăţii. Mai mult, recurentul a solicitat a se avea în vedere şi prevederile art.23 alin.2 conform căruia plata onorariului şi decontarea altor cheltuieli, atunci când este cazul, cuvenite expertului sau specialistului, se fac numai prin biroul local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile.
Conform înscrisurilor depuse în probaţiune la instanţa de fond, plata diferenţei de onorar este obligaţia asumată de partea vătămată S.C. S. S.R.L prin Biroul de Expertize Judiciare.
Prin recursul declarat, Ministerul Administraţiei şi Internelor a arătat că instanţa de fond, în mod greşit, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Administraţiei şi Internelor, având în vedere “calitatea de ordonator de credite a ministerului potrivit arte 7 alin. 2 din O. U G. nr. 3012007”, întrucât aceste aspecte nu conduc în niciun caz la concluzia că recurentul trebuie să răspundă pentru obligaţiile aflate în sarcina unităţilor aflate în subordine.
Datorită faptului că ordonanţa de efectuare a expertizei contabile a fost emisă de către Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş, unitate care beneficiază de personalitate juridică, arată că Ministerul Administraţiei şi Internelor nu are calitate procesuală pasivă în această cauză.
Potrivit art. 7 alin. 2 din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, “ministrul administraţiei şi internelor are calitatea de ordonator principal de credite”. Art. 12 alin. 5 din acelaşi act normativ prevede că ministrul administraţiei şi internelor stabileşte prin ordin, conducătorii unităţilor şi subunităţilor care au calitatea de ordonator de credite.
Conform regulii instituite de prevederile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ministrul administraţiei şi internelor, în calitatea sa de ordonator principal de credite, repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
Participarea M.A.I. în acest litigiu nu se justifică nici prin prisma faptului că Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş face parte din structura Inspectoratului General al Poliţiei Române care la rândul său se află în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, întrucât I.P.J. Maramureş a beneficiat de competenţă deplină în emiterea ordonanţei de efectuare a expertizei contabile, nefiind necesară aprobarea sau avizarea acesteia de către M.A.I.
În concluzie, acest recurent arată că în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor există o procedură de repartizare a creditelor bugetare alocate acestuia, astfel că nu se poate reţine că instituţia centrală are calitate procesuală pasivă, deoarece într-o atare interpretare s-ar ajunge la concluzia că M.A.I. are calitate procesuală pasivă în toate cauzele în care unităţile subordonate au calitate procesuală pasivă.
În situaţia existenţei unui titlu executoriu în favoarea intimatei – reclamante nu se justifică menţinerea calităţii procesuale pasive a M.A.I., astfel cum a reţinut instanţa de fond, deoarece potrivit art.4 alin.(1) din O.G. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plata ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, “ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii”.
Acest argument înlătură considerentul reţinut de către instanţa de fond care a determinat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Administraţiei şi Internelor.
De asemenea, un alt aspect de nelegalitate al sentinţei civile recurate îl reprezintă faptul că între intimata-reclamantă şi M.A.I. nu există niciun fel de raporturi obligaţionale rezultate din încheierea vreunui act juridic care să justifice calitatea de creditor a recurentului.
Prin întâmpinarea formulată, intimata B.C. a solicitat respingerea recursurilor formulate în cauză şi menţinerea sentinţei civile nr. 4121 din 21.06.2011, pronuntată de Tribunalul Maramureş ca legală şi temeinică, în temeiul art.312 al. 1 C.proc.civ.
În motivare arată că, potrivit OG 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, ministrul administraţiei şi internelor are calitatea de ordonator principal de credite. Mai mult, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, apreciază că hotărârea trebuie să îi fie opozabilă acestui pârât. Apoi, argumentul că între acesta şi minister nu există încheiat vreun act juridic care să justifice calitatea de creditor al acestuia nu este sustenabil, în condiţiile în care expertul este numit în cauze în vederea efectuării lucrărilor de expertiză.
În cauză, a formulat recurs şi IPJ Maramureş, recurs pe care, de asemenea, intimata îl consideră nefondat, din următoarele motive.
IPJ Maramureş critică hotărârea instanţei de fond sub aspectul reţinerii ca nepunere în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii (aspect care atrage calificarea cererii de chemare în judecată ca o cerere de contencios administrativ). Recurentul arată că IPJ Maramureş nu a emis un act administrativ în sensul acceptării la plată a decontului.
La data de 11.01.2010, IPJ Maramureş a comunicat Tribunalului Maramureş – Biroul de Expertize Judiciare Tehnice şi Contabile Maramureş acceptul pentru plata sumei stabilite în decontul întocmit pentru expertiza financiar-contabilă, accept care există în copie la dosarul cauzei, fiind depus odată cu cererea de chemare în judecată.
Intimata a arătat că a fost numită prin Ordonanta de efectuare a expertizei contabile din 26.02.2009, (ordonanţă emisă de Inspectoratul de Politie al Judeţului Maramureş – Serviciul de Investigare a Fraudelor), să efectueze o expertiză în dosarul 151/P /2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş, iar expertiza contabilă a fost apreciată ca fiind necesară pentru lămurirea unor aspecte esenţiale ale cauzei, fiind stabilite cu aceeaşi ocazie şi obiectivele.
În cazul unei condamnări în dosarul penal, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat; în caz de achitare, încetare a procesului penal sau amnistie, prescripţie, etc., Codul de procedură penală prevede modalitatea de suportare a cheltuielilor judiciare.
În condiţiile în care IPJ Maramureş – Serviciul de Investigare a Fraudelor este organul care a dispus chemarea, din dispoziţia sa se plăteşte onorariul ce i se cuvine, dispoziţie pe care această instituţie refuză să o dea.
Susţinerile formulate în recurs, cum că serviciul financiar contabil din cadrul IPJ Maramureş ar fi avut obiecţiuni cu privire la nota analitică cu privire la orele de muncă, motiv pentru care ar fi refuzat să depună lucrarea de expertiză, sunt contrazise de faptul că totuşi a depus lucrarea efectuată, deşi nu i s-a achitat onorariul nici până în prezent. De altfel, şi susţinerile că a fost formulat acceptul de plată doar pentru că lucrarea era necesară la soluţionarea cauzei pot fi infirmate prin faptul că dosarul penal 151/P/2008 este şi la acest moment nesoluţionat, nefiind nici măcar trimis pe rolul Tribunalului Maramureş.
În raport de argumentele arătate mai sus, intimata a solicitat respingerea recursurilor formulate în cauză şi menţinerea sentinţei civile nr. 4121 din 21.06.2011 ca legală şi temeinică.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art.304 şi art.3041 C.proc.civ., precum şi a celorlalte dispoziţii legale relevante, instanţa constată următoarele:
În speţă, s-a solicitat, pe calea contenciosului administrativ, obligarea unor autorităţi publice la dispunerea plăţii unui rest de onorariu cuvenit reclamantei – expert judiciar contabil pentru efectuarea unei expertize contabile în cadrul unui dosar penal aflat în stadiul de urmărire penală la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş.
Instanţa de fond a admis cererea, considerând că refuzul pârâtului IPJ Maramureş de a dispune plata diferenţei de onorariu din fondul special este un refuz nejustificat asimilat, în sensul
art.2 alin.1 lit.i teza a doua din Legea 554/2004, motivându-şi soluţia cu norme speciale procesual penale coroborate cu dispoziţiile OG 2/2000.
Contrar instanţei de fond, curtea apreciază că acţiunea reclamantei adresată instanţei de contencios administrativ este lipsită de temei, pentru următoarele considerente:
În primul rând, astfel cum a fost concepută, acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor este formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, recursul acestui pârât urmând a fi admis, întrucât persoana care s-a solicitat a fi obligată să dispună plata restului de onorariu este Inspectoratul de Poliţie al judeţului Maramureş, ca ordonator terţiar de credite, iar, în eventualitatea admiterii cererii, ministerul este obligat a repartiza creditele bugetare în temeiul Legii 500/2002.
Mai departe, instanţa va analiza în ce măsură refuzul considerat ca fiind nejustificat de a dispune cu privire la plata unui onorariu de expert în cursul urmăririi penale se referă la un drept ce intră în conţinutul unui raport de drept public, administrativ. Din interpretarea sistematică a prevederilor Legii 554/2004 rezultă că refuzul rezolvării unei cereri ce poate face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ priveşte numai cererile de emitere a unui act administrativ ori de eliberare a unui certificat, adeverinţă ori alt înscris, astfel că se pune problema dacă refuzul pretins nejustificat de punere în executare a actului considerat de instanţa de fond ca fiind administrativ (acceptul privind decontul final) intră în sfera de reglementare a contenciosului administrativ.
Curtea apreciază că actele ce fac obiectul prezentei cauze nu sunt acte administrative supuse controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ, ci sunt acte emise de autorităţi publice în cadrul procesului penal în exercitarea propriilor lor competenţe conferite chiar de textele legale invocate de instanţa de fond în motivarea soluţiei. Astfel, pretinsul accept privind decontul final, precum şi refuzul organului de urmărire penală de a dispune plata onorariului cuvenit expertului pentru efectuarea unei lucrări pe care a dispus-o în cadrul procesului penal nu pot fi considerate acte administrative, ci intră în conţinutul unor raporturi juridice complexe, supuse unui regim de drept procesual penal, necenzurabile pe calea contenciosului administrativ. Prin urmare, remediul pe care îl are la dispoziţie reclamanta spre a-şi realiza dreptul se regăseşte în normele procedurale penale care guvernează aceste raporturi juridice.
Având în vedere considerentele expuse, constatând incidenţa motivului prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., în temeiul art.312 alin.1 şi 3 C.proc.civ., curtea va admite recursurile declarate şi va modifica sentinţa recurată, în sensul că va respinge acţiunea faţă de Ministerul Administraţiei şi Internelor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi ca neîntemeiată faţă de restul pârâţilor. (Judecător Cristina Paşol)
