Raportul dintre acţiunea în contrafacere şi cea în anularea unei mărci. Deosebirea dintre cesiunea şi licenţa de marcă. Daune morale acordate unei persoane juridice în cazul săvârşirii unor acte de contrafacere şi concurenţă neloială privitoare la o marcă aparţinând acesteia. Cerere de intervenţie principală formulată de licenţiat. Reguli pentru admisibilitatea unei astfel de cereri
Licenţa de marcă nu se confundă cu cesiunea de marcă, aceasta din urmă operând o transmitere totală a drepturilor cedentului, astfel că acesta devine apoi terţ în raporturile privind marca. Efectul contractului de licenţă este acela că titularul mărcii îşi păstrează dreptul de a continua exploatarea mărcii sale, el fiind singurul care poate exercita acţiunea în contrafacere.
Existenţa contrafacerii în materia mărcilor este o problemă de apreciere suverană a judecătorului de fond. Ea se întemeiază pe câteva reguli, respectiv: se apreciază în funcţie de asemănări, şi nu de deosebiri, contrafacerea presupune existenţa unui risc de confuzie legată de consumatorul mijlociu; nu este necesară dovada relei-credinţe; este suficient ca această confuzie să fie posibilă, nu să se fi şi produs.
Jurisprudenţa a admis nu numai cumulul acţiunii în concurenţa neloială şi a celei în contrafacere, dar şi dreptul titularului unei mărci depuse de a exercita acţiunea în concurenţă neloială, în locul celei în contrafacere, pornind de la ideea că ar fi nelogic să nu i se recunoască un drept care este recunoscut celui ce foloseşte o marcă nedepusă. în prezenţa unui drept exclusiv asupra unei mărci sunt deschise, în principiu, două acţiuni: cea în contrafacere, bazată pe încălcarea acestui drept şi, atunci când încălcarea este însoţită de manopere neloiale, acţiunea în concurenţă neloială.
Acţiunea în concurenţă neloială este o acţiune în răspundere civilă delictuală, dar cu particularităţi care au definit-o ca o modalitate a acestei răspunderi. Specificul domeniului său de aplicare a condus la o adaptare a principiilor şi condiţiilor răspunderii delictuale, ducând, în unele cazuri, la admiterea acţiunii în lipsă de culpă şi chiar de prejudiciu.
Nu se poate susţine în mod întemeiat că formularea unei acţiuni în contrafacere ar fi inadmisibilă în raport de posibilitatea formulării unei acţiuni în anularea mărcii. Dimpotrivă, jurisprudenţa a evidenţiat că, cele mai frecvente cazuri de anulare a unei mărci sunt urmarea unei acţiuni în contrafacere. Reclamantul alege de obicei calea acţiunii în contrafacere pentru că ea este mai eficace, admiterea unei astfel de acţiuni având ca efect anularea totală sau parţială a mărcii contrafăcute.
Problema daunelor morale este expres rezolvată de art. 9 din Legea nr. 1 1/ 1991 privind combaterea concurenţei neloiale care, în legătură cu temeiul acţiunii civile, se referă la faptele cauzatoare de “daune patrimoniale sau morale”, iar în alin. ultim stabileşte că “persoanele care au creat împreună prejudiciu, răspund solidar pentru actele sau faptele de concurenţă neloială săvârşite”. Este evident că persoanele vizate de text pot fi şi juridice.
Repararea daunelor morale constituie o componentă a răspunderii civile. Prejudiciul moral este acela care nu se exprimă printr-o pierdere de bani deoarece
aduce atingere unui drept extrapatrimonial. Chiar fără dispoziţia expresă din art. 9 al Legii nr. 11/1991, acceptarea daunelor morale pentru vătămările suferite de persoanele juridice se prefigura în dispoziţiile art. 54 din Decretul nr. 31/1954. Cuantumul indemnizaţiei băneşti destinate reparării daunelor morale, poate fi stabilit în mod corect, independent de împrejurarea că aceste prejudicii nu pot fi evaluate în bani. Sub acest aspect, prejudiciul moral poate fi apreciat de judecători după criterii proprii naturii acestuia.
Când o acţiune în contrafacere a fost pornită de către titularul mărcii, oricare dintre licenţiaţi poate să formuleze o cerere de intervenţie principală, în conformitate cu disp. art. 43 alin. 3 din Legea nr. 84/1998, solicitând repararea prejudiciului cauzat prin contrafacerea mărcii.
Cererea de intervenţie principală formulată de licenţiat urmează a se respinge în ipoteza în care nu s-a dovedit că, scăderea producţiei şi a vânzărilor s-a datorat exclusiv activităţii pârâtelor, deoarece lipseşte un element esenţial al răspunderii civile delictuale, respectiv legătura de cauzalitate.
(Curtea de Apel Braşov, secţia comercială şi de administrativ, decizia nr. 462/R din 5 decembrie 2001)
CURTEA
Constată că, prin sentinţa nr. 925/C din 16 iulie 2001 a Tribunalului Braşov, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Parmalat S.p.a, cu sediul în Via 0. Grassi 26,43044 Collecchio (PR) Italia şi respectiv Bucureşti, str. I. Câmpineanu nr. 11, et. 5, sector 1, împotriva pârâtelor SC European Drinks SRL şi SC Rieni Drinks SA, ambele cu sediul în comuna Rieni, jud. Bihor, SC Transilvania General Import Export SRL, cu sediul în Oradea, str. Teatrului nr. 1-2, jud. Bihor, SC Tropical Trading SRL, cu acelaşi sediu, şi, în consecinţă:
S-a constatat că pârâtele au încălcat dreptul de folosire exclusivă al reclamantei asupra mărcii “Santai”, înregistrată internaţional prin intermediul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale, sub nr. 598273, la data de 30.03.1993, extinsă pentru România la 23.04.1996.
S-a constatat că, prin acest fapt, pârâtele au săvârşit acte de concurenţă neloială împotriva reclamantei.
Au fost obligate pârâtele să înceteze definitiv producerea şi comercializarea – inclusiv activităţile de marketing, promoţionale, reclamă, distribuire-a produselor purtând marca “Sânte”, sub sancţiunea plăţii de către fiecare pârâtă, a unor daune cominatorii în cuantumul echivalentului în lei – la cursul de schimb BNR – al sumei de câte 10.000
USD, în executarea voluntară a sentinţei rămasă definitivă şi irevocabilă, pe fiecare zi de întârziere.
S-a dispus publicarea în presă, pe cheltuiala pârâtelor, a dispozitivului hotărârii, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a acesteia, în ziarele Curentul, România Liberă şi Adevărul, sub sancţiunea plăţii, de către fiecare pârâtă, a echivalentului în lei al sumei de câte
10.000 USD – la cursul de schimb BNR – pe fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a obligaţiei.
S-au respins petitele de sub pct. 4 şi 5, ca fiind rămase fără obiect.
Au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei 500.000 dolari (USD), cu titlu de daune interese.
S-a respins în fond cererea de intervenţie formulată de intervenienta SC “P.R.” SA.
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei 463.180.514 lei cheltuieli parţiale de judecată şi au fost compensate restul cheltuielilor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin acţiunea înregistrată în urma strămutării cauzei sub nr. 1205/1999, astfel cum a fost precizată, reclamanta societatea PARMALAT S.p.a. a chemat în judecată pe pârâtele SC EUROPEAN DRINKS SA, SC TROPICAL TRADING SRL, SC RIENI DRINKS SA, SC TRANSILVANIA GENERAL
IMPORT EXPORT SRL şi a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa:
1. să constate că pârâtele au încălcat dreptul de folosire exclusivă al reclamantei asupra mărcii “Santai” înregistrată internaţional, inclusiv pentru România, prin intermediul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale, sub nr. 598273, la data de 20 martie 1993, extinsă pentru România la 23 aprilie 1996;
2. să constate că pârâtele au săvârşit acte de concurenţă neloială împotriva reclamantei;
3. să oblige pârâtele să înceteze definitiv producerea şi comercializarea (inclusiv activităţile de marketing, reclamă, alte activităţi promoţionale, distribuirea) produselor “Sânte”, sub sancţiunea de daune cominatorii în cuantumul echivalentului în lei (la cursul de schimb oficial stabilit de BNR) al sumei de 10.000 USD pe fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă, suma de 10.000 USD vizând-o pe fiecare din cele patru pârâte;
4. să oblige pârâtele să îşi retragă, de îndată, de pe piaţa română şi/sau străină toate produsele care poartă ori sunt însoţite de mărci, embleme sau orice alte semne (grafice, verbale, alb-negru, colorate etc.) cu denumirea “Sânte”, sub sancţiunea de daune cominatorii în cuantumul echivalentului în lei (la cursul de schimb oficial stabilit de BNR) al sumei de 10.000 USD pe fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă, suma de 10.000 USD vizând-o pe fiecare din cele patru pârâte;
5. să oblige pârâtele să distrugă, de îndată, toate ambalajele şi orice alte materiale care poartă sau sunt însoţite de mărci, embleme sau orice alte semne (grafice, verbale, alb-negru, colorate etc.) cu denumirea “Sânte”, sub sancţiunea de daune cominatorii în cuantumul echivalentului în lei (la cursul de schimb oficial stabilit de BNR) al sumei de 10.000 USD pe fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă, suma de 10.000 USD vizând-o pe fiecare din cele patru pârâte;
6. să dispună publicarea în presă, pe cheltuiala pârâtelor, a dispozitivului hotărârii judecătoreşti, într-un termen de maxim 10 zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a acesteia şi sub sancţiunea de daune cominatorii în cuantumul echivalentului în lei (la cursul de schimb oficial stabilit de BNR) al
sumei de 10.000 USD pe fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă, suma de 10.000 USD vizând-o pe fiecare din cele patru pârâte:
a) câte o dată, în decursul a trei săptămâni consecutive, în ziarele Curentul, România Liberă şi Adevărul;
b) câte o dată, în decursul a trei săptămâni consecutive, la posturile de televiziune PRO TV, Antena 1 şi TVR 1;
7. să oblige pârâtele la plata în solidar, potrivit art. 1003 a echivalentului în lei, la cursul BNR de la data plăţii, al sumei de 970.016 USD reprezentând daune morale, cu dobânzile legale aferente;
8. să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este titulara mărcii de comerţ “Santai” şi că a dobândit un drept de exploatare exclusivă pe teritoriul României începând cu data de 23 aprilie 1996.
în scopul promovării produselor purtând marca “Santai” a produs şi difuzat în România prin mass-media un spot publicitar cu sloganul “Sante-Santal”, începând cu 9 decembrie 1996.
După difuzarea acestui spot publicitar, pârâtele au început să comercializeze băuturi nealcoolice, sucuri naturale din fructe sub denumirea “Sânte”, folosind un ambalaj asemănător cu ambalajul folosit pentru produsul “Santai”, cu o denumire preluată din sloganul publicitar “Santi-Santal” al spotului produs şi difuzat de reclamantă pentru produse ce fac parte din aceeaşi clasă de produse.
Prin această practică, pârâtele au încălcat dreptul de folosire exclusivă al reclamantei asupra mărcii “Santai” şi s-au angajat în acţiuni de concurenţă neloială împotriva reclamantei.
SC Parmalat România SA a formulat, în contradictoriu cu reclamanta şi pârâtele, o cerere de intervenţie în interes propriu, astfel cum a fost precizată, solicitând instanţei:
1. să oblige pârâtele în solidar să plătească echivalentul în lei la cursul de schimb oficial stabilit de BNR al sumei de 1.007.355 dolari SUA, cu titlu de daune interese compensatorii;
2. să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea cererii a arătat că, la 6 mai 1996, între reclamantă şi intervenientă s-a încheiat un contract de licenţă de marcă prin care societatea italiană, titulara mărcii, a autorizat societatea română să importe, să producă şi să vândă în România produse alimentare purtând marca de fabrică “Parmalat”, precum şi alte mărci, printre care şi “Santai”. Licenţa de marcă este exclusivă, în sensul că, cedentul Parmalat S.p.a. se obligă ca, pe toată durata contractului, să nu fabrice sau să vândă pe teritoriul României produsele sale decât prin structurile licenţiatului Parmalat România SA.
în luna decembrie 1996, reclamanta a produs şi difuzat în România, prin mass-media un spot publicitar însoţit de sloganul “Sante-Santal”.
începând cu lunile aprilie-mai 1997, pârâtele au procedat la realizarea şi comercializarea unor sucuri de fructe ce poartă denumirea “Sânte”, denumire pe care nu şi-au înregistrat-o ca marcă.
Prin aceste activităţi ilicite grave, care au creat confuzie în rândurile consumatorilor, pârâtele au încălcat atât dreptul de folosire exclusivă al reclamantei “Parmalat” S.p.a. asupra mărcii “Santai”, cât şi dreptul de folosire temporară pe teritoriul României al aceleiaşi mărci, drept care aparţine intervenientei.
Prin întâmpinările formulate, pârâtele au solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii reclamantei şi a cererii de intervenţie.
Pârâtele au arătat că SC Rieni Drinks SA este titulara mărcii de comerţ “Sânte”, care a obţinut protecţia pe teritoriul României pe un termen de 10 ani de la data de 17.02.1997.
în cauză, întrucât pretinsele fapte de încălcare a dreptului de muncă au fost săvârşite în perioada 1997-1998, este aplicabilă Legea nr. 27/1967, care nu are o prevedere similară a art. 35 din Legea nr. 84/1998.
De asemenea, pârâtele au arătat că, întrucât cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, răspunderea pentru faptele care încalcă drepturile de folosire a unei mărci este o formă a răspundeii civile delictuale şi, ca atare, trebuie să îndeplinească condiţiile acestei răspunderi.
în ce priveşte fapta ilicită s-a arătat că între Santai şi Sânte nu există similitudini. Ambele sunt mărci sugestive, au înţelesuri diferite şi sugerează consumatorilor de sucuri de fructe două lucruri total diferite.
Referitor la prejudiciul material s-a precizat că acesta ar putea subzista numai în ce priveşte pe intervenientă, deoarece faptele incriminate s-au petrecut ulterior contractului de licenţă dintre reclamantă şi intervenientă.
Cât priveşte prejudiciul moral, acesta presupune o atingere adusă unui drept personal-nepatrimonial al victimei. în acţiune nu s-a precizat care anume din drepturile nepatrimoniale ale reclamantei au fost lezate şi în lipsa unor dovezi nu se pune problema reparării unui astfel de prejudiciu.
Cât priveşte vinovăţia, confuzia care se presupune că s-ar fi produs în mintea consumatorului nu se datorează unei asemănări dintre cele două mărci ci publicităţii prin spotul Sante-Santal; ca urmare, dacă s-a produs un prejudiciu, acesta se datorează culpei reclamantei.
Pârâtele SC European Drinks SA, SC Tropical Trading SRL şi SC Transilvania General Import Export SRL au arătat că nu au calitate procesuală pasivă, motivând că sunt distribuitori ai produselor fabricate de pârâta SC Rieni Drinks SA şi, în această calitate, nu li se pot imputa nici fapte de concurenţă neloială şi nici utilizarea unei mărci de fabricaţie susceptibilă de a crea confuzii cu marca de comerţ a reclamantei.
Prin nota de şedinţă depusă la 11.01.2001, pârâtele au invocat inadmisibilitatea primului capăt din acţiunea principală privind încălcarea dreptului de folosinţă exclusivă a mărcii “Santai”.
Sub acest aspect, s-a susţinut că faptele săvârşite de pârâte nu constituie încălcarea dreptuiui de folosinţă a mărcii “Santai”, deoarece SC Rieni Drinks SA este titulara dreptului de marcă “Sânte” protejată din luna februarie.
Primul capăt de acţiune se constituie într-o acţiune în constatare, care trebuie urmată de o cerere de anulare a mărcii “Sânte”, care este o acţiune în realizare. Nefiind formulată o astfel de cerere, acţiunea în constatare este inadmisibilă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut în fapt următoarele:
Potrivit înregistrării internaţionale efectuată sub nr. 598273/30.03.1993, atestată de Organizaţia Mondială pentru Proprietatea Intelectuală, reclamanta este titulara mărcii “Santai”.
Potrivit Legii nr. 84/1998, reclamanta Parmalat S.p.a. se bucură de protecţia acestei legi şi pe teritoriul României, cu precădere de la data de 23.04.1996, data înregistrării mărcii la OSIM.
începând din 9.12.1996 şi până la 31.01.1997, reclamanta a iniţiat o intensă campanie de publicitate referitoare la sucurile ce poartă marca Santai, în acest sens difuzând pe posturile TV PRO TV şi Antena 1 un clip publicitar ce a fost însoţit de sloganul “Sante-Santal”.
Cu valabilitate de la data de 17.02.1997, OSIM a eliberat pârâtei SC “RIENI DRINKS” SA certificatul de înregistrare nr. 31599 pentru marca Sânte, printre clasele de produse prevăzute în anexa la acel certificat figurând băuturi şi sucuri din fructe, şi a început să producă şi să comercializeze pe teritoriul României băuturile şi sucurile din fructe purtând marca “Sânte”.
Aceste produse au fost distribuite şi de restul pârâtelor.
S-a considerat că, prin faptele lor, pârâtele au efectuat acte de concurenţă neloială.
în sensul Legii nr. 11/1991, constituie concurenţă neloială orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.
Instanţa de fond menţionează că legea nu arată în mod direct ce se înţelege prin uzanţe cinstite dar, în mod indirect, precizează actele şi faptele considerate manifestări ale concurenţei neloiale, prin enumerarea din art. 4 şi 5 din lege.
Conform dispoziţiilor legale menţionate, este considerată concurenţă neloială folosirea unei mărci sau a unui ambalaj de natură să producă atingere titularului mărcii şi să inducă în eroare consumatorul.
în speţă, comercializarea sucurilor şi băuturilor din fructe sub denumirea “Sânte”, după o publicitate relativ îndelungată sub sloganul Sante-Santal, nu denotă o concurenţă corectă din partea pârâtelor.
Folosirea unor caracteristici asemănătoare a putut produce confuzie în rândul consumatorilor.
Acestea se regăsesc atât în aspectul ambalajelor, din punct de vedere vizual, cât şi sub aspect fonetic şi grafic.
Ambele denumiri sunt compuse din 5 litere şi 2 silabe, prima silabă “San” fiind identică atât vizual cât şi auditiv.
iniţial, chiar OSIM, prin refuzul provizoriu înregistrat sub nr. 303982, a arătat că între cele două mărci există identitate, că marca solicitată de pârâta SC “RIENI DRINKS” SA este destinată a fi aplicată unor produse similiare pentru care marca anterioară este protejată şi există un risc de confuzie pentru public.
Acest risc, ca şi confuzia creată, rezultă şi din studiul efectuat de societatea “Mercury”, studiu depus la dosar.
De altfel, existenţa unor asemănări cu consecinţa creării confuziei în rândul consumatorilor au fost reţinute şi în alte două cazuri de către instanţa de judecată.
în cauză nu are relevanţă că pârâta SC RIENI DRINKS SRL şi-a înregistrat marca.
Legea nr. 11/1991, sub aspectul concurenţei neloiale, nu face distincţie din acest punct de vedere.
De altfel, certificatul de înregistrare a mărcii a fost eliberat numai în anul 1999.
Sub acest aspect, este de menţionat că nelegalitatea înregistrării mărcii de către pârâtă a fost confirmată prin sentinţa civilă nr. 503/2001 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Prin concluziile depuse, pârâtele au invocat apărări care nu au fost puse în discuţia părţilor -fiind arătate după dezbaterile în fond – astfel că nu pot fi luate în considerare.
Se reţine totuşi că, în raport de dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 84/1998, sunt nefondate.
Referitor la daunele morale, se reţine că, în condiţiile în care pârâtele au dat dovadă de concurenţă neloială, reclamanta a fost prejudiciată.
Reclamanta nu a arătat modul în care a determinat cuantumul daunelor morale pretinse.
în această situaţie, s-a apreciat că suma de
500.000 dolari este îndestulătoare pentru acoperirea daunelor morale suferite.
Cât priveşte cererea de intervenţie, s-a reţinut că, prin contractul încheiat cu reclamanta (nedatat), intervenientei i s-a cesionat dreptul de a importa, produce şi comercializa în România produse cu marca “Parmalat”, cât si cu alte mărci, printre care şi “Santai”.
La OSIM, înscrierea licenţei de folosire a mărcii de către intervenientă s-a efectuat numai la 29.01.1999.
Deci, numai de la această dată marca folosită de intervenientă era protejată de dispoziţiile Legii 84/1998.
Prin cererea de intervenţie, astfel cum a fost precizată, intervenientă a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.007.355 dolari, respectiv echivalentul în lei, cu titlu de daune interese compensatorii.
Prin cererea formulată, intervenientă nu a arătat modul de calcul al daunelor pretinse.
în cauză, la cererea părţilor, s-a efectuat o expertiză contabilă care a verificat activităţile părţilor sub aspectul producerii şi comercializării produselor marca “Santai” şi “Sânte” pe perioada 17.02.1997 -august 2000.
Prin expertiză s-au analizat documentele contabile, actele primare ale societăţilor părţi în proces şi s-a arătat pentru fiecare nivelul producţiei, comercializării, exportului.
Bazându-se pe datele contabile s-au relevat creşteri şi descreşteri ale producerii şi comercializării produselor marca “Santai” şi “Sânte”.
Prin expertiză s-a constatat că, în perioada supusă verificării au scăzut producţia, respectiv vânzările atât pentru reclamantă şi intervenientă, pe de o parte, cât şi pentru pârâte, pe de altă parte.
Scăderea producţiei şi comercializării produsului marca “Santai” de către intervenientă nu a fost justificată de expert prin activitatea pârâtelor.
Mai mult, expertiza a relevat că în anul 1999 producţia mărcii “Sânte” a scăzut cu 59% în condiţiile în care, în baza unor hotărâri judecătoreşti, s-a dispus sistarea producţiei acestui produs.
înscrierea licenţei de folosire a mărcii de către intervenientă s-a efectuat numai la data de
29.01.1999 şi, deci, numai de la această dată legea proteja marca folosită.
Or, chiar în anul 1999 producţia şi comercializarea produsului “Sânte” a cunoscut o scădere drastică.
în cauză nu s-a demonstrat şi nici nu s-a putut stabili cu certitudine că scăderea producţiei şi comercializării produsului “Santai” s-a datorat exclusiv activităţii pârâtelor.
Scăderea volumului vânzărilor intervenientei nu poate fi pusă în totalitate pe seama pârâţilor.
Expertul a relevat existenţa unor diferenţe de preţ relativ mari între cele două produse, ca şi creşteri mult mai semnificative ale preţului pentru produsele “Santai” care, în anul 1998 au fost de 57,64%, iar în 1999, 2000 au fost de 61,15%, respectiv de 50,09%.
Este posibil ca scăderea producţiei şi comercializării mărcii “Santai” de către intevenientă să se fi datorat concurenţei neloiale a pârâtelor, dar probabilitatea nu este echivalentă cu certitudinea.
Intervenientă a solicitat plata sumei pretinse cu titlu de daune compensatorii.
Daunele compensatorii sunt de esenţa raporturilor contractuale, acestea reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei.
în cauză, între părţi nu au existat astfel de raporturi.
Ca atare, despăgubirile pretinse nu pot fi încadrate decât în cadrul răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 998 şi 999 Cod civil.
în cauză nu se poate reţine ca fiind întrunite cumulativ toate cele 4 condiţii pentru angajarea răspunderii delictuale.
Astfel, nu s-a dovedit că scăderea producţiei şi a vânzărilor s-a datorat exclusiv activităţii pârâtelor, că suma pretinsă reprezintă cu certitudine o pierdere suferită din cauza acestora şi nici legătura directă de cauzalitate dintre scăderea producţiei intervenientei şi activitatea pârâtelor.
în consecinţă, s-a apreciat cererea de intervenţie ca fiind nefondată şi a fost respinsă.
în baza art. 276 C. pr. civ., pârâtele au fost obligate la plata parţială a cheltuielilor de judecată către reclamantă, reprezentând taxă timbru, onorariu avocaţial şi onorariu expert, restul cheltuielilor fiind compensate.
împotriva sentinţei au declarat recurs pârâtele şi intervenientă.
în recursul pârâtelor se solicită modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Acesta este motivat în drept pe prevederile art. 304 pct. 6, 9 şi 10 C. pr. civ.
Recursul pârâtelor este structurat, în expunerea detaliată, pe 6 motive:
în primul rând, se critică sentinţa pentru încălcarea legii şi nepronunţarea asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 9 şi 10 C. pr. civ.).
Se susţine că, deşi pârâtele au invocat, în mod expres, prin întâmpinarea depusă la termenul din 14 decembrie 1999, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, instanţa de fond nu a examinat-o şi nu s-a pronunţat în mod distinct cu privire la ea, arătând că aceasta, împreună cu alte apărări dezvoltate prin concluziile scrise nu pot fi luate în considerare întrucât nu au fost puse în discuţia părţilor.
Recurentele dezvoltă în continuare argumentaţia excepţiei pornind de la natura juridică a acţiunii în raport de temeiurile de drept invocate de reclamantă.
Se arată că, acţiunea este încadrată în drept pe textele Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi pe textele Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, respectiv reclamanta se întemeiază pe două calităţi şi anume:
a) – de titulatură a unei mărci cu privire la care pretinde că exercită un drept de folosinţă exclusivă;
b) – de comerciant aflat în raporturi de concurenţă cu pârâtele.
Conform contractului de licenţă încheiat la data de 6.05.1996, reclamanta a transmis intervenientei licenţa exclusivă cu privire la mai multe mărci de fabrică şi produse, printre care şi marca Santai, pe teritoriul României, pentru o perioadă de 5 ani.
Potrivit art. 14.2 din contract, licenţiatul a dobândit dreptul să înregistreze marca la registrul local de mărci, angajându-se printre altele să supravegheze marca împotriva eventualelor tentative de contrafacere, cu condiţia de a informa cedentul şi de a obţine, în prealabil, autorizaţia sa scrisă.
Prin urmare, ca efect al încheierii contractului de licenţă exclusivă, reclamanta cedentă nu mai poate exercita dreptul de folosinţă a mărcii pe teritoriul contractual (România) pe durata contractului.
în consecinţă, aceasta nu are legitimare procesuală activă cu privire la acest capăt de cerere.
în legătură cu prevederile art. 43 din Legea nr. 84/1998 se arată că această normă legală îngăduie titularului mărcii să promoveze doar acţiunea în contrafacere, acţiune ce nu formează obiectul prezentei cauze.
Cel de-al doilea capăt de acţiune solicită instanţei să constate săvârşirea de către pârâte, în dauna reclamantei, de acte de concurenţă neloială.
Potrivit legii, pentru a fi subiect pasiv al unei concurenţe neloiale, o primă condiţie necesară de îndeplinit este de a deţine calitatea de concurent.
Se susţine că reclamanta nu îndeplineşte această condiţie întrucât S.C. PARMALAT S.p.a., ca urmare a calităţii sale de cedent în contractul de licenţă exclusivă, nu desfăşoară pe teritoriul României nici o activitate comercială.
Se mai arată că instanţa, datorită necunoaşterii modificărilor intervenite la Legea nr. 11/1991 prin Legea nr. 298/2001, publicată în Monitorul Oficial la 12.06.2001, a apreciat greşit că actul normativ invocat nu defineşte noţiunea de “contrar uzanţelor comerciale cinstite”.
Deşi pârâtele susţin că primul motiv de recurs ar fi suficient pentru respingerea acţiunii, în continuarea recursului fac o expunere largă a motivelor care, în opinia lor, trebuie să conducă la aceeaşi soluţie.
Astfel, se invocă din nou prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., arătându-se că, instanţa, iniţial, ignoră calitatea SC RIENI DRINKS SA de titular al mărcii Sânte, apreciind că este o denumire nu o marcă, apoi continuă prin a preciza că nu are relevanţă că această pârâtă şi-a înregistrat marca şi concluzionează că înregistrarea mărcii este nelegală potrivit sentinţei civile nr. 503/2001 a Tribunalului Bucureşti.
Se susţine că aceste oscilaţii ale instanţei în evaluarea situaţiei de fapt şi necunoaşterea legii au condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinicie, că, în faţa unei instanţe chemate să apere drepturile legitime nu poate fi lipsită de semnificaţie calitatea de titular al unei mărci legal înregistrate şi că nu se poate califica o marcă drept nelegal înregistrată, invocându-se ca temei o hotărâre neaflată în puterea lucrului judecat.
Se mai susţine că, în mod cu totul eronat, prima instanţă constată că pârâtele au încălcat dreptul de folosinţă exclusivă al reclamantei referitor la marca “Santai”, deoarece:
a) – nici un text din Legea nr. 84/1998 nu prevede că utilizarea unei mărci înregistrate (cum este cazul Santai) poate fi protejată prin interzicerea utilizării altei mărci înregistrate (cum este cazul mărcii Sânte);
b) – nici un text din Legea nr. 84/1998 nu face distincţie între mărcile înregistrate atunci când reglementează măsurile de protecţie juridică ale acestora şi nici nu instituie o ordine de priorităţi în protejarea mărcilor în sensul stabilirii unui regim de favoare pentru unele dintre ele în detrimentul altora. Regimul juridic al protecţiei mărcilor înregistrate este acelaşi, iar drepturile şi obligaţiile titularilor lor sunt aceleaşi;
c) – în economia Legii nr. 84/1998, beneficiază de protecţia juridică instituită prin această lege
numai mărcile înregistrate, iar nu şi sloganele publicitare utilizate de titularul de marcă;
d) – preluarea unui cuvânt din structura unui slogan publicitar ca denumire de marcă nu este interzisă de lege şi, potrivit principiului că legea permite tot ceea ce nu interzice, nu poate constitui un act de concurenţă neloială exercitarea drepturilor legitime ale unui titular de marcă înregistrată în denumirea căreia a fost preluat un cuvând dintr-un slogan publicitar;
e) – la data de 17.02.1997, OSIM a eliberat pârâtei SC RIENI DRINKS SA certificatul de înmatriculare nr. 31599 pentru marca “SÂNTE”, iar printre clasele de produse prevăzute în anexă la acel certificat figurează băuturi şi sucuri din fructe pe care pârâta a început, pe baza acestui document, să le producă şi să le comercializeze pe teritoriul României.
Se susţine că, în realitate, procedând astfel, pârâta nu a făcut decât să-şi exercite drepturile legitime pe care le avea conform certificatului menţionat.
f) – nici o probă din dosar nu atestă că pârâtele au produs sau au comercializat băuturi răcoritoare sub marca SANTAL. în dosar s-a probat doar că pârâtele au produs şi respectiv au comercializat astfel de produse sub marca SÂNTE, care nu este identică sau similară cu marca SANTAL şi nu a produs confuzie printre cumpărători;
g) – producând şi comercializând în perioada 1997-1998 sub marca SÂNTE, pârâtele n-au încălcat dreptul exclusiv al reclamantei de a folosi marca SANTAL, ci şi-au exercitat drepturile pe care le-au dobândit în mod legal ca titulare ale mărcii SÂNTE.
Faptul că, prin sentinţa civilă nr. 503/2001 a Tribunalului Bucureşti s-a anulat marca SÂNTE este lipsit de relevanţă, susţin recurentele, sub aspectul pretenţiilor reclamantei relative la încălcarea dreptului de folosinţă exclusivă al acesteia referitor la marca SANTAL. Cât timp marca SÂNTE nu a fost anulată, nu există nici un motiv ca titulara ei să nu-şi exercite drepturile pe care i le conferă această marcă.
Recurentele mai arată câ, numai în condiţiile în care exercitarea drepturilor aferente mărcii SÂNTE s-ar fi făcut cu încălcarea legii şi ar fi produs o pagubă efectivă reclamantei, aceasta putea să pretindă despăgubiri de la pârâte.
Cea mai concludentă probă în acest sens este faptul că ea nu a pretins decât daune morale, iar nu şi repararea unui prejudiciu material.
A treia critică formulată de pârâte cu privire la sentinţă este motivată în drept tot pe prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. şi ea cuprinde argumente în sensul inexistenţei condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Recurentele invocă această constatare şi din partea instanţei de fond, dar pretinde că aceasta a fost inconsecventă când a reţinut-o numai pentru a respinge cererea de intervenţie, nu şi acţiunea.
Se susţine că, de vreme ce nu există un prejudiciu material, nu s-a stabilit un raport de cauzalitate între exercitarea de către pârâte a drepturilor aferente mărcii SANÎE, nu s-a stabilit şi reclamanta nu a precizat ce temei juridic are pretenţia sa la daune morale şi nici în ce constă dauna de imagine suferită de ea ca urmare a utilizării temporare de către pârâte a mărcii SÂNTE, apare ca nejustificată calificarea de către instanţa de fond a folosirii mărcii SÂNTE ca act de concurenţă neloială, precum şi legitimitatea admiterii în parte a acţiunii reclamantei împotriva pârâtelor.
Următoarele două motive de recurs (IV şi V) vizează cheltuielile de judecată.
Se arată că, deşi reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 146.981.131 lei, instanţa de fond i-a acordat de trei ori mai mult, operând şi o compensare.
De asemenea, se critică faptul că, deşi a respins cererea de intervenţie, instanţa nu a obligat-o şi pe intervenientă la suportarea cheltuielilor de judecată acordate reclamantei, alături de pârâte.
Ultimul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 C. pr. civ., cuprinde alte critici aduse sentinţei, respectiv:
în legătură cu daunele morale solicitate de reclamantă în temeiul art. 1003 Cod civil şi acordate de instanţă cu calificarea de daune interese şi într-un cuantum stabilit prin apreciere, se arată că persoanele juridice nu pot pretinde daune morale, deoarece din conţinutul capacităţii lor de folosinţă lipsesc drepturile personale – nepatrimoniale a căror lezare este susceptibilă să determine cauzarea unor prejudicii morale (constând în dureri fizice sau psihice), de natură să legitimeze obligarea autorului faptei ilicite la plata de daune morale.
Persoanele juridice pot suferi numai daune de imagine ca urmare a unor fapte care pot viza bonitatea comercială, calitatea produselor sau serviciilor oferite de ele consumatorilor, conduita lor în raporturile contractuale cu partenerii de afaceri.
Se susţine că, în nici un caz, încălcarea dreptului de folosire exclusivă a unei mărci de fabrică sau de comerţ de către un terţ nu poate genera daune de imagine pentru titulara mărcii respective, afară numai dacă acel terţ a pus în fabricaţie produse identice sau similare de proastă calitate sub aceeaşi marcă şi ca urmare a acestei împrejurări produsele sau serviciile oferite de titulara mărcii şi-au pierdut, în tot sau în parte, căutarea pe piaţă, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.
Se mai arată că o caracteristică esenţială a daunelor de imagine este că întotdeauna producerea lor are consecinţe negative de ordin patrimonial pentru persoana juridică lezată.
în speţă, expertiza nu confirmă existenţa unor astfel de consecinţe păgubitoare pentru reclamantă care s-ar datora unor fapte compromiţătoare ale imaginii ei săvârşite de pârâte.
Se susţine că, deşi reclamanta a solicitat doar daune morale, instanţa de fond, sesizând inadmisibilitatea acordării de daune morale pentru persoana juridică, acordă acesteia daune interese, adică ceea ce SC PARMALAT S.p.a. nu a cerut.
Daunele interese sunt specifice, prin excelenţă, răspunderii contractuale, iar nu şi răspunderii delictuale.
între reclamantă şi pârâte nu a existat însă niciodată un raport contractual. Nicicând pârâtele nu şi-au asumat contractual obligaţii sau prestaţii faţă de reclamantă, astfel încât obligarea lor la daune interese faţă de aceasta din urmă nu are nici temei legal nici temei contractual.
Dispozitivul sentinţei consacră obligarea pârâtelor la plata de daune interese, în timp ce în considerente daunele sunt calificate drept daune morale.
Din această perspectivă, se susţine că instanţa a săvârşit o ultra petita în sensul că a oferit reclamantei altceva (daune compensatorii) decât ce aceasta a cerut (daune morale).
Instanţa s-a sprijinit în soluţia pronunţată pe studiul de piaţă efectuat de firma Mercury.
Recurentele susţin că acest studiu nu poate fi calificat drept probă într-un proces civil întrucât nici un text de lege nu evocă o astfel de probă.
Acest studiu de piaţă este o lucrare efectuată la cererea avocaţilor societăţii reclamante, este o lucrare la a cărei concepţie şi realizare părţile nu şi-au formulat punctul de vedere oral, public şi contradictoriu, iar instanţa nu a fost chemată să decidă asupra concludenţei, utilităţii, admisibilităţii.
Recurentele critică şi faptul că, sesizată fiind cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru faptă proprie, ai cărei pretinşi autori sunt patru persoane juridice societăţi comerciale, instanţa era datoare, în cazul în care a găsit acţiunea întemeiată, să indice în mod distinct faptele săvârşite de fiecare dintre pârâte.
în finalul recursului, pârâtelor se arată că instanţa s-a sprijinit în soluţia pronunţată pe cele două sentinţe obţinute de reclamantă pe calea ordonanţei preşedinţiale, precizând că existenţa unor asemănări între cele două mărci a fost reţinută şi în alte două cazuri de către instanţa de judecată.
Susţinerea instanţei este criticabilă deoarece nu indică sub nici o formă care sunt cele două sentinţe. Din actele depuse şi concluziile expuse oral de reclamantă şi intervenientă se poate înţelege că acestea sunt sentinţele civile nr. 790/18.02.1999 şi nr. 1992/16.04.1999 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, pe calea ordonanţei preşedinţiale.
Cele două sentinţe s-au pronunţat pe calea ordonanţei preşedinţiale, prin urmare ele nu au evocat fondul cauzei, astfel încât acestea nu sunt susceptibile de a avea putere de lucru judecat şi au fost desfiinţate pe calea controlului judiciar.
în recursul intervenientei S.C. PARMALAT ROMÂNIA S.A. se solicită modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii de intervenţie.
Recursul este întemeiat în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 şi 10, art. 304 alin. 1 şi art. 312 alin. 1, 2, 3 teza I din C. pr. civ.
Intervenientă critică sentinţa pentru că, deşi a reţinut vinovăţia pârâtelor în săvârşirea actelor de contrafacere şi concurenţă neloială, deşi a reţinut existenţa unui prejudiciu suferit de titularul mărcii SANTAL, totuşi nu a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi, prin urmare, nu a acordat despăgubiri intervenientei.
în raport de această situaţie, se critică acordarea unui tratament juridic diferit între intervenientă şi reclamanta-recurentă, ceea ce denotă inconsecvenţa instanţei în analiza aceleiaşi stări de fapt şi aplicarea greşită a legii.
în continuarea recursului intervenientei se face o demonstraţie privind existenţa elementelor răspunderii civile delictuale, ceea ce ar fi justificat admiterea cererii de intervenţie.
Astfel, în ce priveşte fapta ilicită şi vinovăţia se face trimitere la prevederile art. 43 al. 3 din Legea nr. 84/1998, făcăndu-se o demonstraţie contrară celei din recursul pârâtelor legată de acţiunea în contrafacere, detaliindu-se probatoriul administrat pentru a dovedi existenţa ei.
Referitor la prejudiciu şi legătura de cauzalitate, intervenientă arată că existenţa prejudiciului a fost demonstrată cu expertiza contabilă efectuată în cauză, iar legătura de cauzalitate rezultă din inteţpretarea constatărilor acestui raport.
în cauză s-au formulat întâmpinări prin care părţile şi-au exprimat poziţiile, corespunzător fiecărui recurs declarat şi s-au depus acte în susţinerea punctelor de vedere exprimate în legătură cu starea de fapt şi chestiunile de drept ale cauzei.
Referitor la recursul pârâtelor, instanţa reţine următoarele:
Primul motiv de recurs cuprinde excepţia lipsei de calitate procesuală a reclamantei despre care pârâtele susţin că au invocat-o prin întâmpinările depuse la filele 34 – 74 din dosarul de fond (voi. I), iar instanţa a omis să se pronunţe cu privire la ea, cu motivarea că nu a fost pusă în discuţia părţilor pentru că a fost invocată numai prin concluziile scrise.
Critica recurentelor este corectă, acestea invocând atunci chiar şi lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a-şi susţine excepţia, pârâtele recurente au pornit de la stabilirea naturii juridice a acţiunii în raport de temeiurile de drept indicate de reclamantă, mai exact de la cele două calităţi ale acesteia, de titulară a mărcii şi de comerciant aflat în raporturi de concurenţă cu pârâtele.
Legat de primul aspect, acela de titular al mărcii SANTAL, recurentele susţin că, prin transmiterea licenţei exclusive către S.C. Parmalat România SA, la data de 6 mai 1996 (prin actul sub semnătură privată), licenţă înregistrată a OSIM la data de 29 ianuarie 1999 (voi. I din dosarul tribunalului – pag. 175), reclamanta şi-a pierdut dreptul de folosinţă a mărcii, prin urmare, nu are calitate privind primul capăt de acţiune.
Se mai susţine că, reclamanta ar fi avut la îndemână doar acţiunea în contrafacere prevăzută de art. 43 din Legea nr. 84/1998, acţiune ce nu formează obiectul cauzei.
Criticile nu pot fi reţinute pentru considerentele ce urmează.
Astfel, reclamanta îşi întemeiază cererea pe prevederile art. 35 din Legea nr. 84/1998 care stabileşte, în alin. 2, că “titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului…” şi urmează indicarea elementelor legate de marcă a căror folosinţă poate fi interzisă.
Principalele prerogative care alcătuiesc dreptul la marcă sunt: dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.
Prin urmare, legea conferă titularului mărcii dreptul de a şi-o apăra, în condiţiile textului citat.
în acest moment, se impune clarificarea situaţiei în cauză, respectiv stabilirea efectelor contractului de licenţă, evident cu efecte asupra calităţii procesuale a reclamantei.
Licenţa constă în transmiterea către altă persoană a dreptului de a aplica sau ataşa marca pe produsele pe care le fabrică sau le pune în circulaţie.
Din conţinutul contractului de licenţă (aflat la fila 50 din dosarul Tribunalului Bucureşti), rezultă că ne aflăm în prezenţa unui contract propriu-zis în materie, respectiv este nu numai o “licenţă de folosire”, ci şi “de exploatare” (licenţiatul importă produce si vinde în România produsele marca SANTAL).’
Licenţa este limitată teritorial şi exclusivă în sensul că cedentul s-a obligat să nu mai acorde alte licenţe.
Efectul contractului de licenţă este că titularul mărcii îşi păstrează dreptul de a continua exploatarea mărcii sale, el fiind singurul care poate exercita acţiunea în contrafacere.
Licenţa nu se confundă cu cesiunea de marcă, aceasta din urmă operând o transmitere totală a drepturilor cedentului, astfel că acesta devine apoi terţ în raporturile privind marca.
Susţinerea că reclamanta ar fi avut posibilitatea legală de a formula numai acţiunea prevăzută de art. 43 din lege este greşită. Dispoziţiile acestui text
vizează raporturile dintre titularul mărcii şi licenţiat în cazul aparţiei unor acte de contrafacere (ele făcând parte din capitolul VII al legii privind “Transmiterea drepturilor asupra mărcii”), dar nu conferă unica posibilitate sau nu limitează dreptul titularului mărcii de a acţiona în condiţiile art. 35, nici unul dintre cele două texte necuprinzând o astfel de limitare.
Pe de altă parte, recurentele nu dau nici o calificare juridică acţiunii reglementate de art. 35 din lege.
Intimata-reclamantă susţine prin întâmpinarea depusă în recurs că acţiunea ei este o acţiune în contrafacere, contrar opiniei recurentelor-pârâte.
Acţiunea în contrafacere asigură protecţia titularului în raporturile dintre acesta şi concurenţii săi, ea îmbrăcând două forme: contrafacerea în înţeles restrâns (reproducerea brutală a unei mărci) sau imitarea frauduloasă (reproducerea mai mult sau mai puţin exactă) sau ilicită a mărcii altuia.
în acest context, exemplificările din art. 35 alin. 2 lit. b din Legea nr. 84/1998 identifică elemente prin care se realizează contrafacerea, imitarea putând fi prin asemănare fonetică, vizuală sau intelectuală.
Doctrina a stabilit că existenţa contrafacerii este o problemă de apreciere suverană a judecătorului de fond.
Ea se întemeiază pe câteva reguli, respectiv: se apreciază în funcţie de asemănări, şi nu de deosebiri; contrafacerea presupune existenţa unui risc de confuzie legată de consumatorul mijlociu; nu este necesară dovada relei-credinţe; este suficient ca această confuzie să fie posibilă, nu să se fi şi produs.
Judecătorul fondului a arătat, în detaliu, considerentele pe care şi-a întemeiat soluţia în această privinţă şi ele nu vor fi reluate pentru că instanţa de recurs constată că ele au suport probator.
în concluzie, acţiunea promovată de reclamantă şi întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 84/1998 este o acţiune în contrafacere, astfel că toată argumentaţia recurentelor din primul motiv de recurs, cu privire la acest aspect, rămâne fără suport.
Referitor la al doilea argument pe care se întemeiază primul motiv din recursul pârâtelor, respectiv lipsa calităţii de concurentă pe piaţă a
reclamantei, urmează a se reţine, contrar opiniei recurentelor, că aceasta există.
Doctrina în materie a arătat că acţiunea în contrafacere prezintă, în materie de mărci, particularităţi care o apropie de acţiunea în concurenţă neloială. într-adevăr, în cazul mărcilor acţiunea în contrafacere presupune existenţa unui raport de concurenţă, condiţie care este consecinţa principiului specialităţii mărcii, iar aprecierea se face în funcţie de existenţa unui risc de confuzie, fără să fie necesară dovada relei-credinţe a autorului şi nici producerea confuziei, care este suficient să fie posibilă.
Jurisprudenţa a admis adesea nu numai cumulul acţiunii în concurenţă neloială, în locul celei în contrafacere, pornind de la ideea că ar fi nelogic să nu i se recunoască un drept care este recunoscut celui ce foloseşte o marcă nedepusă.
Precizarea se impune pentru că, din punct de vedere teoretic, s-ar putea susţine că aceste două acţiuni se exclud.
Revenind la argumentul recurentelor privind calitatea de concurentă a reclamantei, este evident că această calitate este dată de calitatea de titular de marcă, chiar în condiţiile existenţei contractului de licenţă, cu toate considerentele expuse până acum. Nu poate fi ignorat nici faptul că intervenientă licenţiată a valorificat produse importate de la reclamantă cu marca SANTAL, fapt dovedit în cauză.
în ce priveşte critica legată de ignorarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 11 lit. a din Legea nr. 298/2001, urmează a se avea în vedere că această lege a intrat în vigoare la 12 iunie 2001 (data publicării în Monitorul Oficial), textul citat nefiind aplicabil.
Litigiul de faţă a început la 18 decembrie 1998 când în vigoare era Legea nr. 11/1991, cu unica modificare prin Legea nr. 21/1996, iar faptele calificate de reclamantă ca acte supuse legii s-au petrecut în perioada 1997-2000, deci anterior Legii nr. 298/2001.
Legea nemodificată nu cuprindea o definiţie a expresiei “contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială”, fiind considerată concurenţă neloială săvârşirea oricărui act sau fapt contrar acestor uzanţe.
Explicarea termenilor care se operează prin această lege de modificare şi completare în art. 11
lit. a, în măsura în care nu cuprinde o enumerare de acte şi fapte exemplificative, atunci ea delimitează sfera de aplicare a concurenţei neloiale (alta decât e tărâm contravenţional sau infracţional) şi, prin urmare, ea nu operează retroactiv.
Sub acest aspect şi având în vedere detaliile concrete ale actelor de concurenţă neloială reţinute de prima instanţă, soluţia pronunţată este corectă şi primul motiv din recursul pârâtelor nefondat.
în ce priveşte al ll-lea motiv de recurs, aşa cum este structurat de pârâte, urmează a se reţine că reclamanta are marca SANTAL înregistrată internaţional din 30 mai 1993 şi, potrivit Aranjamentului de la Madrid din 14 aprilie 1891 coroborat cu art. 2 din Legea nr. 84/1998, aceasta şi-a extins efectele şi în România. Legea nr. 84/ 1967 (abrogată prin Legea nr. 84/1998) conţine o dispoziţie similară privind persoanele cărora li se aplică dispoziţiile în materie.
în aceste condiţii, are mai puţină relevanţă faptul că intervenientă şi-a înregistrat licenţa la OSIM abia la 29 ianuarie 1999.
Actele de contrafacere şi de concurenţă neloială s-au reţinut în raport cu reclamanta.
Pe de altă parte, toate argumentele recurentelor pârâte privind lipsa vreunei culpe a acestora în încălcarea dreptului la folosinţă exclusivă a mărcii sunt nefondate.
în cauză nu s-au depus dovezi că pârâta S.C. RIENI DRINKS S.A. a înregistrat marca SÂNTE, ceea ce ar justifica folosirea ei până la anularea definitivă şi irevocabilă a înregistrării.
La fila 208 din dosarul nr. 1205/1999 al Tribunalului Braşov (voi. I) se află un act emis de OSIM sub nr. 303982 din 5 aprilie 1999 din care rezultă că, la data de 17 februarie 1997, această pârâtă a constituit un depozit (a formulat o cerere de înregistrare) a mărcii SÂNTE, depozit contestat de alte mărci, inclusiv de marca SANTAL, astfel că, la data emiterii acestui act care este un aviz de refuz provizoriu, marca SÂNTE nu era înregistrată la OSIM pentru pârâta recurentă SC RIENI DRINKS SA şi nici pentru celelalte pârâte.
Certificatul de înregistrare nr. 31599/1999 nu s-a depus la dosar şi nici altă dovadă a acestei înregistrări, respectiv decizia OSIM de înregistrare sau Buletinul Oficial de Proprietate Industrială (conform art. 22 al. 1 din Legea nr. 84/1998).
Prin urmare, nu se poate susţine că marca SÂNTE era utilizată de vreuna din pârâte în mod legal.
Pe de altă parte, nu se poate susţine cu succes că formularea unei acţiuni în contrafacere ar fi inadmisibilă în raport de posibilitatea formulării unei acţiuni în anularea mărcii.
Dimpotrivă, jurisprudenţa a evidenţiat că, cele mai frecvente cazuri de anulare a unei mărci sunt urmarea unei acţiuni în contrafacere pentru că ea este mai eficace, admiterea unei astfel de acţiuni având ca efect anularea totală sau parţială a mărcii contrafăcute.
Pe de altă parte, în prezenţa unui drept exclusiv sunt deschise, în principiu, două acţiuni: cea în contrafacere, bazată pe încălcarea acestui drept şi, atunci când încălcarea este însoţită de manopere neloiale, acţiunea în concurenţă neloială.
în cazurile în care este vorba de săvârşirea unor acte neloiale, în absenţa unui drept exclusiv, acţiunea în concurenţă neloială este singura cale a celui prejudiciat.
Al treilea motiv de recurs al pârâtelor vizează lipsa condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv lipsa prejudiciului material şi moral (daune de imagine), lipsa legăturii de cauzalitate între acesta şi activitatea pârâtelor, cu consecinţa soluţiei contradictorii de admitere în parte a acţiunii şi de respingere a cererii de intervenţie.
Critica nu este fondată.
Doctrina şi jurisprudenţa au conceput acţiunea în concurenţă neloială ca o acţiune în răspundere civilă delictuală, dar cu particularităţi care au definit-o ca o modalitate a acestei răspunderi.
S-a reţinut însă că, specificul domeniului său de aplicare a condus la o adaptare a principiilor şi condiţiilor răspunderii delictuale, ducând, în multe cazuri, la admiterea acţiunii în lipsă de culpă şi chiar de prejudiciu.
Acţiunea în concurenţă neloială nu este exlusiv o acţiune în daune. De altfel, în cazurile de concurenţă neloială în care este vorba de mijloace de confuzie (cum este în speţă), o constatare directă a prejudiciului nici nu este posibilă, confuzia producându-se în mintea consumatorului, fiind suficientă existenţa prosibilităţii de confuzie.
în aceste condiţii, toată argumentaţia recurentelor pârâte la acest capitol rămâne fără suport.
în completare, se va examina cel de-al Vl-lea motiv de recurs invocat de pârâte în partea referitoare la daune.
Astfel, acest motiv de recurs se întemeiază pe două aspecte, respectiv pe faptul că persoanele juridice nu pot pretinde daune morale, ci numai daune de imagine care implică în mod obligatoriu daune materiale, precum şi pe faptul că s-a acordat altceva decât s-a cerut, adică daune interese în loc de daune morale.
Problema daunelor morale este expres rezolvată de art. 9 din Legea concurenţei neloiale care, în legătură cu temeiul acţiunii civile, se referă la faptele cauzatoare de “daune patrimoniale sau morale”, iar în alin. ultim stabileşte că “persoanele care au creat împreună prejudiciul răspund solidar pentru actele sau faptele de concurenţă neloială săvârşite”.
Este evident că persoanele vizate de text pot fi şi juridice, iar sintagma “daune de imagine” nu este cuprinsă de text.
în ce priveşte faptul că judecătorul fondului a examinat cererea reclamantei având ca obiect daunele morale, a motivat admiterea ei, dar în dispozitivul sentinţei a acordat daune-interese, poate fi considerat, într-o oarecare măsură, o eroare materială.
Pe de altă parte, este evident că judecătorul fondului a considerat daunele morale ca o parte a noţiunii largi de daune-interese (despăgubiri civile), nefiind valabile nici unul dintre argumentele recurentelor pârâte în sensul că s-ar fi pronunţat ultra petita.
Fără a detalia teoria juridică privind daunele-interese, doctrina a stabilit că, în materia răspunderii civile, cea delictuală alcătuieşte dreptul comun, iar răspunderea civilă contractuală este o răspundere cu caracter derogator. De aceea, ori de câte ori nu suntem în prezenţa unei răspunderi derivând din neexecutarea unei obligaţii contractuale, se vor aplica regulile răspunderii civile delictuale.
în aceste condiţii, argumentele contrare din recurs nu pot fi reţinute.
Repararea daunelor morale constituie o componentă a răspunderii civile. Prejudiciul moral
este acela care nu se exprimă printr-o pierdere de bani, deoarece aduce atingere unui drept extrapatrimonial.
Chiar fără dispoziţia expresă din art. 9 al Legii nr. 11/1991, acceptarea daunelor morale pentru vătămările suferite de persoanele juridice se prefigura în dispoziţiile art. 54 din Decretul nr. 31/ 1954.
Doctrina juridică română şi jurisprudenţa au promovat teza reparării băneşti a prejudiciilor morale.
Cuantumul indemnizaţiei băneşti destinate reparării daunelor morale poate fi stabilit în mod corect, independent de împrejurarea că aceste prejudicii nu pot fi evaluate în bani. Sub acest aspect, prejudiciul moral poate fi apreciat de judecător după criterii proprii naturii acestuia, neavând relevanţă criticile legate de expertiza contabilă şi studiul de piaţă contestate ca valoare probatorie de recurente.
în speţă, judecătorul fondului şi-a motivat aprecierea daunelor morale la cuantumul de
500.000 USD.
Ca urmare, nu este fondată critica din recurs că nu s-a arătat ce drepturi nepatrimoniale ale reclamantei au fost încălcate.
Toate considerentele privind acţiunea în contrafacere şi acţiunea în concurenţă neloială contrazic această susţinere. în raport de cele reţinute cu privire la primul motiv de recurs, nu pot fi luate în considerare nici criticile consemnate la punctul 4 al celui de-al şaselea motiv de recurs, efectele hotărârilor invocate nefiind determinate în cauză, chiar dacă ele au fost avute în vedere, ca un considerent în plus, în justificarea sentinţei.
în concluzie, cu excepţia motivelor IV şi V de recurs, despre care se vor face referiri în continuare, toate celelalte critici din recurs vor fi respinse ca nefondate.
în ce priveşte chestiunea cheltuielilor de judecată, urmează a se observa că, prin sentinţa recurată s-au admis şase capete de cerere neevaluabile în bani, timbrabile şi timbrate cu
în ce priveşte chestiunea cheltuielilor de judecată, urmează a se observa că, prin sentinţa recurată s-au admis şase capete de cerere neevaluabile în bani, timbrabile şi timbrate cu
60.000 lei taxă judiciară de timbru şi 3000 lei timbru judiciar fiecare (total 378.000 lei) şi o cerere evaluabilă în bani, respectiv 500.000 USD al cărei echivalent în lei ar fi trebuit timbrat şi s-a timbrat cu
176.365.000 lei taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar; prin urmare, se putea acorda reclamantei
numai suma de 176.743.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă la care urmează a se opera reducerea, prin admiterea în parte a recursului pârâtelor. Onorariul de expertiză nu se poate lua în calcul pentru că lucrarea nu a fundamentat o cerere admisă.
Onorariile de avocat nu se pot acorda pentru că toate chitanţele şi ordinele de plată depuse la filele 165-177 din dosarul de fond (voi. II) aparţin intervenientei, care a avut calitate procesuală distinctă în cauză.
Onorariile de avocat nu se pot acorda pentru că toate chitanţele şi ordinele de plată depuse la filele 165-177 din dosarul de fond (voi. II) aparţin intervenientei, care a avut calitate procesuală distinctă în cauză.
Ca urmare a admiterii parţiale a recursului, pentru cheltuielille de judecată (deci 2 motive din 6 formulate), urmează a fi obligată intimata reclamantă la plata sumei de 100.000.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, fiind respinse motivele de recurs legate de cererile timbrabile.
60.000 lei taxă judiciară de timbru şi 3000 lei timbru judiciar fiecare (total 378.000 lei) şi o cerere evaluabilă în bani, respectiv 500.000 USD al cărei echivalent în lei ar fi trebuit timbrat şi timbru judiciar: prin urmare, se putea acorda reclamantei numai suma de 176.743.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă la care urmează a se opera reducerea prin admiterea în parte a recursului pârâtelor. Onorariul de expertiză nu se poate lua în calcul pentru că lucrarea nu a fundamentat o cerere admisă.
Ca urmare a admiterii parţiale a recursului, pentru cheltuielile de judecată (deci 2 motive din 6 formulate), urmează a fi obligată intimata reclamantă la plata sumei de 100.000.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, fiind respinse motivele de recurs legate de cererile timbrabile.
în ce priveşte recursul intervenientei SC PARMALAT ROMANIA S.A., urmează a se reţine următoarele:
Prima critică din recurs legată de inconsecvenţa judecătorului fondului în examinarea acţiunii şi a cererii de intervenţie este nefondată.
Poziţia intervenientei, exprimată la acest punct din recursul său, conduce la justificarea calităţii sale procesuale. Faţă de toată argumentaţia expusă mai sus, în legătură cu primul motiv din recursul pârâtelor legat de natura juridică a acţiunii promovate de reclamanta recurentă, este evident că, în privinţa intervenientei, sunt aplicabile prevederile art. 43 alin. 3 din Legea nr. 84/1998.
întregul recurs al intervenientei se bazează pe demonstraţia că există toate elementele răspunderii civile delictuale, ceea ce a condus la despăgubirea reclamantei recurente, prin admiterea cererii acesteia şi nu justifică soluţia respingerii aceleiaşi cereri formulate de intervenientă.
Situaţia nu stă în modul prezentat de recurenta intervenientă şi, prin urmare, nici recursul său nu este fondat şi va fi respins.
Despăgubirea reclamantei recurente s-a făcut numai pentru daunele morale suferite, în condiţiile şi în limitele reţinute de instanţa de fond şi cu precizările corespunzătoare ale instanţei de recurs la motivele IV şi VI din recursul pârâtelor. Din această cauză, chestiunea nu va fi reluată.
Cum instanţa de fond a acordat daune morale şi nu materiale, apare nejustificată critica intervenientei privind inconsecvenţa acesteia în aprecierea aceleiaşi stări de fapt şi pretinsa aplicare greşită a legii.
Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat când s-a examinat recursul pârâtelor, chiar acordând toată forţa probantă studiului de piaţă şi expertizei contabile efectuate în cauză, ambele contestate de pârâte, tot la soluţia instanţei de fond se ajunge cu privire la cererea de intervenţie în sensul că nu s-a dovedit că scăderea producţiei şi a vânzărilor s-a datorat exclusiv activităţii pârâtelor, prin urmare lipseşte un element esenţial al răspunderii civile delictuale, respectiv legătura de cauzalitate.
în ce priveşte cheltuielile de judecată în recurs, faţă de admiterea în parte a recursului pârâtelor, aşa cum s-a arătat, urmează a fi obligată şi intervenientă să suporte o parte din acestea, respectiv 200 milioane lei din onorariile avocaţiale, alături de reclamantă, cheltuielile fiind atât pentru culpa procesuală în recursul pârâtelor, cât şi pentru apărarea acestora legată de respingerea recursului intervenientei.
110
Răspundere materială. Pagubă adusă unităţii de către salariat. Avertisment cumulat cu “penalităţi” de 10% din salariul celui sancţionat pe 3 luni, art. 100 lit. b) Codul muncii. Nelegalitate
Trebuie anulată decizia de imputare emisă tardiv şi fără a se fi efectuat cercetarea prealabilă a faptei şi ascultarea salariatului învinuit.
Nu se poate aplica sancţiunea avertismentului şi cea a reţinerii de 10% din salariu pe timp de 3 luni, ambele în baza art. 100 lit. b) din Codul muncii.
(Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 7159/13.IV.2000),)
INSTANŢA
Prin contestaţia înaintată la data de 3.01.2000, contestatoarea B.G. a chemat în judecată pe intimata S.C. “M.” S.A. solicitând ca pe baza hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei de imputare nr. 2251 din
2.12.1999 şi obligarea intimatei la plata drepturilor băneşti ce se cuvin, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea contestaţiei, contestatoarea arată că întrucât a depăşit cele 150 de minute gratuite acordate lunar de către intimată în vederea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu pentru telefonul
mobil repartizat, la data de 7.09.1999 a avut de plătit suma de 2.390.363 lei sumă care a fost achitată în decursul lunilor septembrie-octombrie 1999. Se mai arată că, deşi a plătit suma menţionată, reconectarea telefonului s-a făcut cu întârziere, respectiv la 25.10.1999 şi, ca urmare, întrucât era nevoită să folosească telefonul personal, la data de 23.10.1999, a transferat temporar cele 150 de minute gratuite aferente telefonului de serviciu în pachetul personal până la data de 26.10.1999 dată la care s-a revenit asupra transferării. De asemenea, se mai arată că reţinerea a 10% din
salariu s-a făcut înainte de emiterea deciziei, respectiv în luna noiembrie 1999.
Contestatoarea a depus în susţinerea contestaţiei Decizia de imputare, contractul individual de muncă, buletin de plată şi note.
La data de 17.02.2000 intimata a depus actele care au stat la baza deciziei de imputare.
La data de 24.02.2000 contestatoarea a depus o precizare a contestaţiei.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei arătând că, contestatoarea beneficiind de un abonament profesional de servicii de telefonie cu 150 de minute de convorbiri lunar a inclus aceste minute în telefonul său personal fără a avea aprobarea conducerii unităţii.
Instanţa a încuviinţat pentru contestatoare proba cu acte, interogatoriu, iar pentru intimată proba cu acte, interogatoriu şi expertiză tehnică ca fiind concludente cauzei şi a respins proba cu martori ca fiind neconcludentă cauzei.
Instanţa prin încheierea din 30.03.2000 a luat act că intimata, având în vedere răspunsurile contestatoarei la interogatoriu, a renunţat la administrarea probei cu expertiză tehnică.
Instanţa constată din actele depuse la dosar şi răspunsurile date la interogatoriu următoarea situaţie de fapt:
Contestatoarea, fiind angajată a intimatei, a primit un telefon mobil de serviciu al cărui pachet de servicii avea incluse 150 de minute gratuite în vederea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. Se mai reţine că numărul de minute gratuite era insuficient astfel că, minutele consumate în plus au fost plătite ca orice abonat al societăţii, astfel că, la data de
7.09.1999 contestatoarea avea de plătit suma de 2.390.363 lei, ceea ce a dus la suspendarea temporară a postului telefonic.
Se mai reţine că în decursul lunilor septembrie-octombrie 1999 această sumă de bani a fost achitată integral, aşa cum rezultă şi din fişa de client din data de 26.11.1999, rezultând că balanţa către societate era zero lei încă din data de 7.10.1999. Totodată, se constată că nu au fost respectate dispoziţiile Codului muncii şi Legea nr. 1/1970 care arată că prima fază a acţiunii disciplinare este cercetarea acesteia, că sancţiunea disciplinară se aplică numai după cercetarea prealabilă a faptei ce constituie abatere, ascultarea celui învinuit şi verificarea susţinerilor făcute de acesta în apărarea sa (a se vedea Dreptul Muncii voi. II – Sanda Ghimpu, pag. 82).
Or, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar, cercetarea prealabilă nu s-a efectuat, contestatoarei nesolicitându-i-se explicaţii cu privire la fapta ce urma a fi reţinută. Totodată, dispoziţiile art.107 din Codul muncii arată clar modalităţile de stabilire şi recuperare a daunelor, acestea fiind decizia de imputare şi angajamentele de plată astfel că, aşa cum s-a mai menţionat, intimata avea obligaţia ca la momentul reţinerii sumelor respective să fi emis o decizie de imputare, ceea ce nu s-a efectuat în cazul de faţă.
Faţă de considerentele menţionate mai sus, instanţa urmează a admite contestaţia şi a dispune anularea deciziei de imputare.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. pr. civ., instanţa urmează a obliga intimata la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
