Instituirea unui termen de prescripţie pentru sesizarea instanţei de administrativ, justificată pe considerentele de stabilitate a circuitului administrativ cu efecte în sfera civilă şi în special pe lămurirea rapidă a raporturilor de drept administrativ, reprezintă o condiţie imperativă şi de ordine publică, pe care judecătorul este chemat să o analizeze. Astfel, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii etc. Alin. (2) al textului instituie o derogare, arătând că pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, termenul de un an fiind unul de decădere. Într-adevăr, din datele dosarului nu se relevă dovada de comunicare a deciziei nr. 5915/10 aprilie 2007, pentru ca de la acest moment să se calculeze termenele pentru sesizarea prealabilă, iar ulterior pentru sesizarea instanţei, însă, aşa cum corect a reţinut judecătorul fondului, reclamanta a primit suma astfel stabilită începând cu anul 2007, prin încasarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului, rezultând în mod cert cunoaşterea cuantumului sumei stabilită cu acest titlu. Dacă s-ar considera că numai comunicarea efectivă atrage curgerea termenului de sesizare a instanţei, cu înlăturarea ipotezei art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, relativă la data luării la cunoştinţă (pe altă cale-n.n.), s-ar ajunge ca pasivitatea reclamantului în contestarea unui act pe care totuşi îl cunoaşte, să prelungească termenul, exclusiv în raport de voinţa acestuia, ceea ce faţă de argumentele sus arătate nu poate fi primit. Interesul reclamantei în contestarea deciziei, este evident însă, nu se poate reţine că decizia de recurs în interesul legii nr. 26/14 noiembrie 2011 deschide persoanelor interesate o cale procesuală pe care nu au exercitat-o cu respectarea dispoziţiilor legale.
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2736 din 7 decembrie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 10.01.2012 sub nr. 180/90/2012, reclamanta P. M. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Muncii și Protecției Sociale Vâlcea, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei nr. 5915/10.04.2007 emisă de pârâtă privind aprobarea acordării indemnizației pentru creșterea copilului și obligarea pârâtei la plata indemnizației pentru creșterea copilului în sumă de 1.200 lei lunar (600 lei x 2) începând cu data nașterii copiilor și până la data la care expiră legal (doi ani) concediul de îngrijire a copilului. Cu cheltuieli de judecată.
în motivare, reclamanta a arătat că la data de 26 martie 2006 a născut doi copii (gemeni), într-o naștere concomitentă.
în baza O.U.G. nr. 148/2005 a solicitat pârâtei acordarea concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani precum și plata indemnizației lunare, care era de 600 lei, apreciată eronat pentru un singur copil, însă pârâta i-a acordat această indemnizație la nivelul sumei de 600 lei lunar, apreciind că nu poate beneficia de această sumă pentru fiecare din cei doi copii născuți concomitent, făcându-se trimitere la art. 6 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 148/2005.
Reclamanta a arătat că acest art. 6 alin. (3) și (4) nu se aplică în cauza de față întrucât situația sa vizează nașterea concomitentă a doi copii „gemeni” și nu cea a unei nașteri succesive a doi sau trei copii, fiind alta decât cea vizată de art. 6 care la alin. (3) prevede posibilitatea prelungirii concediului de doi ani corespunzător în cazul suprapunerii a două sau trei situații ce pot genera acest drept, respectiv nașterea celui de-al doilea – al treilea copil.
Din analiza spiritului și conținutului gramatical al art. 1 din O.U.G. nr. 148/2005, reiese că legiuitorul a dorit ca părinții să beneficieze de o indemnizație lunară de 600 lei în cazul nașterii unui copil, criteriul de determinare al acestui drept fiind extins unui copil născut. în aceste condiții, pornind de la logica, spiritul și conținutul acestei legi, legal este ca părinții să beneficieze de acest cuantum al indemnizației de 600 lei lunar, în cazul în care ne găsim în situația unei nașteri concomitente de doi sau trei copii, pentru fiecare din aceștia. Este anormal și contrar spiritului legii, apreciază reclamanta, ca ea, cu doi copii născuți concomitent să beneficieze de aceeași sumă ca o mamă care a născut un singur copil.
Un argument suplimentar constă în faptul că o mamă care dă naștere, în perioada în care beneficiază de acest concediu, altor copii, până la trei nașteri, poate beneficia de prelungire până la șase ani a acestui drept a concediului și inclusiv a indemnizației, ea putând încasa timp de șase ani câte 600 lei lunar, astfel că este firesc, apreciază reclamanta, ca și ea să beneficieze timp de 2 ani de câte 600 lei lunar, pentru fiecare copil născut concomitent.
Reclamanta, a mai arătat că cheltuielile minimale necesare creșterii unui copil cu vârsta de până la doi ani depășesc cu mult valoarea celor 600 lei și, mai cu seamă, valoarea celor două alocații, nefiind nici moral, nu numai ilegal să se ignore și să se facă o între mamele care aduc pe lume un singur copil și mamele care nasc doi copii concomitent. Necesitățile legate de creșterea și educarea celor doi copii se raportează la alimente (lapte praf, cereale cu lapte, brânză calcică, supe, fructe), pampers, medicamente, haine, șampoane, uleiuri, jucării, pătuțuri, tetine, biberoane.
Ca atare, suma pe care reclamanta a înțeles să o pretindă a-i fi plătită retroactiv se ridică la 14400 lei (12 luni x 600 lei), solicitând, totodată, calcularea, pentru lunile următoare până la expirarea concediului pentru creșterea copilului sau până la emiterea unei noi decizii – în măsura în care cuantumul îndemnizației se va modifica legislativ, sumei de 1.200 lei/lună pentru fiecare copil și daune morale în valoare de 100.000.000 lei. De asemenea, a arătat reclamanta, că se impune emiterea unei noi decizii care să aibă în vedere suma integrală solicitată.
în drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 554/2004, O.U.G. nr. 148/2005, art. 274 C.proc.civ.
în ședința publică din data de 24.02.2012 reclamanta, prin avocat, a depus la dosar o cerere de precizare a acțiunii principale, arătând că suma la care este îndreptățită a-i fi restituită este 14.400 lei. De asemenea, a precizat cuantumul daunelor morale solicitate, acestea fiind în sumă de 1.000 lei și nu 100.000.000 lei, cum arătase prin cererea de chemare în judecată.
La data de 23.03.2012 pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Vâlcea (fostă Direcția Muncii și Protecției Sociale Vâlcea) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată și nelegală.
în motivare pârâta a arătat că prin dispozițiile Legii nr. 239/2009 pentru modificare art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului au fost modificat dispozițiile articolului menționat.
Prin modificarea adusă de dispozițiile Legii nr. 239/2009 „cuantumul indemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) se majorează cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naștere”. Așadar, prin această modificare, în cazul nașterilor multiple, nu se acordă 2 (două), ori 3 (trei) indemnizații, ci indemnizația acordată care se majorează.
Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”, art. 1 din Codul civil „legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”, rezultă fără echivoc că reclamanta nu poate beneficia de dispozițiile O.U.G. nr. 148/2005, astfel cum au fost ele modificate de Legea nr. 239/2009, întrucât instanța trebuie să judece speța având în vedere dispozițiile legale în vigoare la data nașterii și stabilirii dreptului reclamantei la indemnizația pentru creșterea copilului.
Pe de altă parte, a arătat pârâta, instanțele judecătorești nu au competența de a crea, abroga ori modifica dispozițiile unui act normativ prin soluțiile pronunțate, devenind astfel un legiuitor pozitiv și nici nu se pot substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi sau modificarea celor existente.
în drept, au fost invocate dispozițiile C.proc.civ., Legea nr. 554/2004, O.U.G. nr. 148/2005, Normele Metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, aprobate prin H.G. nr. 1025/2006, cu modificările și completările ulterioare.
La termenul din 23.03.2012 instanța a luat act că denumirea corectă a pârâtei este Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Vâlcea, iar reclamanta a depus la dosar plângerea nr. 6615/23.03.2012, constând în dovada îndeplinirii procedurii prealabile cu pârâta, precum și o adresa prin care a solicitat instanței să constate refuzul nejustificat al pârâtei de a-i achita contravaloarea indemnizației și pe cale de consecință obligarea pârâtei la plata sumei indicate în cererea de precizare din data de 24.02.2012.
în ședința publică din data de 4.05.2012 instanța a invocat din oficiu excepția tardivității formulării capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei nr. 5915/10.04.2007 emisă de Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Vâlcea.
Prin sentința nr. 1828/18 mai 2012, Tribunalul Vâlcea a admis excepția tardivității formulării capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei nr. 5915/10.04.2007 emisă de Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Vâlcea și a respins, ca tardiv formulat, capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei nr. 5915/10.04.2007 emisă de Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Vâlcea formulat de reclamanta Predescu Mihaela în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Vâlcea.
Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatare refuz nejustificat și pretenții.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că pentru soluționarea excepției tardivității invocată din oficiu, sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.
Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin.(1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.”
Pe calea prezentului demers judiciar reclamanta a înțeles să conteste decizia nr. 5915/10.04.2007 emisă de Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Vâlcea prin care s-a stabilit o indemnizație pentru creșterea copilului în cuantum de 600 lei, aceste drepturi fiind acordate începând cu data de 21.02.2007.
Prin urmare, s-a reținut că deși reclamanta a susținut că decizia i-a fost comunicată abia la 6.03.2012, în realitate aceasta a luat cunoștință de actul contestat încă din cursul anului 2007, la momentul încasării primei indemnizații pentru creșterea copilului. începând de la acea dată, reclamanta a cunoscut cuantumul sumei stabilite cu acest titlu, astfel că cererea de anulare a deciziei nr. 5915/10.04.2007 înregistrată pe rolul instanței la data de 10.01.2012 (motivul de anulare privind exclusiv valoarea indemnizației), este formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, și anume un an de la data luării la cunoștință de actul contestat.
în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de a achita contravaloarea indemnizației și pe cale de consecință, obligarea pârâtei la plata sumei indicate în cererea precizatoare, instanța a reținut că pârâta a efectuat plata indemnizației pentru creșterea copilului în cuantumul stabilit prin decizia nr. 5915/10.04.2007, act administrativ ce nu a fost desființat și care își produce integral efectele. Pe cale de consecință, refuzul pârâtei de a plăti o sumă mai mare decât cea stabilită prin decizia menționată, este unul justificat.
împotriva acestei sentințe, a declarat recurs P.M. solicitând admiterea acestuia, iar pe fond admiterea cererii principale cu obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată.
în motivare se arată că în mod greșit instanța de fond s-a pronunțat pe excepția tardivității, fără a verifica dacă actul administrativ a fost sau nu comunicat, înscrisurile de la dosar susținând comunicarea acestuia chiar în timpul procesului.
Reclamanta a formulat plângere prealabilă, nesoluționată în termenul de 30 de zile.
în întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, nu s-a invocat excepția tardivității formulării capătului de cerere privind anularea deciziei, rezultând indirect că decizia de calcul nu a fost comunicată niciodată.
Pe fond, se susține că instanța nu a verificat legalitatea și temeinicia cererii în care s-a solicitat respectarea deciziei de recurs în interesul legii.
Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Vâlcea a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză și de textele legale incidente, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
în primul rând, asupra legii aplicabile, curtea reține că potrivit art. 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011, care modifică art. 6 din C.civ., prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
De asemenea, art. 201 din același act normativ arată că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
Cu atât mai mult, C.civ. nou nu se poate aplica raporturilor juridice născute și executate anterior datei intrării sale în vigoare, cum este cazul celui în speță, ultima sumă fiind datorată pentru luna februarie 2009.
Ca atare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile Codului civil de la 1.10.2011, care arată în art. 2512 alin. (2) că organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu, dar care asupra termenelor de decădere (în speță art. 11 alin. (2) raportat la alin. final din Legea nr. 554/2004) obligă organul de jurisdicție să-l invoce și să-l aplice din oficiu (art. 2550 alin. (2) C.civ.).
în acest context, față de normele legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, Curtea reține că într-adevăr în întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, nu s-a ridicat excepția tardivității cererii adresată instanței de contencios administrativ, însă o atare pasivitate a autorității administrative pârâte nu înlătură posibilitatea judecătorului de a verifica condițiile legale de sesizare a instanței, în special în ce privește termenele de decădere.
Dispozițiile normative aplicabile în materia contenciosului administrativ au caracter imperativ, neputându-se deroga de la acestea și totodată au caracter de ordine publică, fiind instituite de legiuitor pentru protejarea unui interes general.
Prevederile legale, reglementând condițiile de sesizare a instanței sunt analizate de către judecător în toate cazurile în care legea nu prevede expres o derogare, sub aspect procedural, de la o atare verificare, cum este cazul plângerii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, care își păstrează caracterul imperativ și de ordine publică, dar pentru care arată în art. 109 alin. (3) că nerespectarea procedurii poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii.
în privința termenului de sesizare a instanței însă, Codul de procedură civilă, nu prevede derogare de la D. nr. 167/1958, aplicabil raportului juridic în speță, astfel că judecătorul fondului în mod corect a trecut la verificarea cerinței de sesizare a instanței în termenul de 6 luni reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Instituirea unui termen de prescripție pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, justificată pe considerentele de stabilitate a circuitului administrativ cu efecte în sfera civilă și în special pe lămurirea rapidă a raporturilor de drept administrativ, reprezintă o condiție imperativă și de ordine publică, pe care judecătorul este chemat să o analizeze.
Astfel, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii etc.
Alin. (2) al textului instituie o derogare, arătând că pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, termenul de un an fiind unul de decădere.
într-adevăr, din datele dosarului nu se relevă dovada de comunicare a deciziei nr. 5915/10 aprilie 2007, pentru ca de la acest moment să se calculeze termenele pentru sesizarea prealabilă, iar ulterior pentru sesizarea instanței, însă, așa cum corect a reținut judecătorul fondului, reclamanta a primit suma astfel stabilită începând cu anul 2007, prin încasarea indemnizației pentru creșterea copilului, rezultând în mod cert cunoașterea cuantumului sumei stabilită cu acest titlu.
Dacă s-ar considera că numai comunicarea efectivă atrage curgerea termenului de sesizare a instanței, cu înlăturarea ipotezei art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, relativă la data luării la cunoștință (pe altă cale-n.n.), s-ar ajunge ca pasivitatea reclamantului în contestarea unui act pe care totuși îl cunoaște, să prelungească termenul, exclusiv în raport de voința acestuia, ceea ce față de argumentele sus arătate nu poate fi primit.
Interesul reclamantei în contestarea deciziei, este evident însă, nu se poate reține că decizia de recurs în interesul legii nr. 26/14 noiembrie 2011 deschide persoanelor interesate o cale procesuală pe care nu au exercitat-o cu respectarea dispozițiilor legale.
Or, potrivit art. 3307 alin. (2) C.proc.civ., decizia se pronunță numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Cu atât mai mult, decizia care lămurește cu caracter obligatoriu pentru instanțe interpretarea unei dispoziții legale, nu are efect asupra condițiilor procedurale de exercitare a acțiunii prin care se solicită recunoașterea drepturilor la care se referă textul.
Față de faptul că primul capăt de cerere are caracter principal, iar acordarea despăgubirilor și plata indemnizației sunt determinate de soluția pronunțată asupra acestuia, având caracter accesoriu, soluția primei instanțe este legală și temeinică, astfel că se impune respingerea recursului.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C.proc.civ., curtea va respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive a fost respins ca nefondat, recursul formulat de reclamanta P. M., domiciliată în Rm. Vâlcea, județul Vâlcea, împotriva sentinței nr. 1828/18.05.2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. 180/90/2012, intimată fiind pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Vâlcea, cu sediul în Rm. Vâlcea, județul Vâlcea.
