Este de necontestat că excepţia de nelegalitate exprimă necesitatea respectării ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, statuată în art. I alin. (5). art. 16 şi art. 108 din României şi prevăzută în Legea nr. 24/2000 cu modificările şi completările ulterioare, reglementând, într-o formulă asemănătoare excepţiei de neconstituţionalitate, verificarea modului în care un act secundum legeni este în acord cu legea primară.
în cauză, astfel cum corect a procedat instanţa de fond, legalitatea dispoziţiilor pct. 15 din H.G. nr. 244/2001 trebuie verificată în raport atât cu dispoziţiile art. 211 din Legea nr. 133/1999 cât şi cu scopul legii.
in acest sens este fără putere de tăgadă că raţiunea legiuitorului rezultă din chiar titulatura Legii nr. 133/1999. aceasta privind „stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, H.G. nr. 244/2001 fiind adoptată pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicarc a Legii nr. 133/1999.
Prin O.U.G. nr. 297/2000 pentru completarea Legii nr. 133/1999, după art. 21 din lege s-au introdus articolele 21 ‘-21 art. 211 având următorul cuprins: Întreprinderile mici şi mijlocii sunt scutite de la plata taxelor vamale pentru maşinile, instalaţiile, echipamentele industriale, know-how, care se importă in vederea dezvoltării activităţilor proprii de producţie şi servicii şi care se achită din fonduri proprii sau din credite de la bănci româneşti sau străine”. într-adcvăr, textul art. 211 a fost ulterior modificat prin Legea nr. 415/20011) în sensul câ ,.întreprinderile mici şi mijlocii sunt scutite de la plata taxelor vamale pentru importul de maşini, instalaţii, echipamente industriale, aparate şi know-how, care se regăsesc la Capitolele 84. 85 şi 87 cu excepţia autoturismelor de la Capitolul 90 din Tariful vamal de import al României, achiziţionate în vederea dezvoltării activităţii proprii de producţie şi serviciC’. păstrarea ultimei teze a textului şi în noua formă fiind o reconfirmare a voinţei legiuitorului.
în cauză, astfel cum s-a arătat, sunt supuse controlului de legalitate, pe calea excepţiei. Normele aprobate prin H.G. nr. 244/20012), respectiv dispoziţiile pct. 15 din Norme care prevăd că .prin declaraţia pe propria răspundere se atestă că aceste importuri sunt destinate exclusiv dezvoltării activităţilor proprii de producţie şi servicii. Declaraţia pe propria răspundere se întocmeşte în exemplare originale, dintre care un exemplar se depune la biroul vamal la care se face declaraţia vamală de import, un exemplar se depune la organul fiscal in a cărui rază teritorială îşi are sediu! social declarat cu ocazia autorizării şi înregistrării întreprinderea mică sau mijlocie, iar al treilea exemplar se păstrează la documentele Jinanciar-contabile ale întreprinderii mici sau mijlocii’.
Raportând acest text la cel al art. 211 din Legea nr. 133/1999 înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut inexistenţa vreunei necondordanţe între dispoziţiile cuprinse în pct. 15 din Norme şi textul de lege, considerentele deosebit de ample ale acestei soluţii fiind legale.
Astfel termenul „exclusiv” utilizat pentru a caracteriza destinaţia importului pentru dezvoltarea activităţilor proprii de producţie şi servicii nu este de natură a schimba sfera conţinutului textului de lege (prin adăugare) cu atât mai mult cu cât condiţiile pentru acordarea facilităţilor sunt prevăzute chiar de lege.
Prin urmare, înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că în cauză nu ne aflăm în situaţia încălcării principiului legalităţii, a ierarhici şi forţei juridice a actelor normative.
Fără a se contesta scopul legii este evident că legiuitorul a înţeles să acorde facilităţi vamale, dar numai în anumite condiţii, printre care şi cele prevăzute de art. 211 din Legea nr. 133/1999. astfel cum a reţinut şi instanţa de fond.
I.C.C.J., s. cont. adm. fisc., decizia nr. 1948 din 26 mai 2006, în jurisprudenţa s. cont. adm. şi fisc. 2006, sem. I, p. 105
Notă: Instanţele noastre interbelice au surprins perfect principiile care trebuie să guverneze raporturile dintre actul administrativ şi legea pe care o pune în aplicare:
a) explicitarea (lămurirea, interpretarea, dezvoltarea) textului legal este întotdeauna posibilă. Organul administrativ este ţinut doar de obligaţia de a nu schimba sensul normei primare. Dacă această obligaţie este respectată, nu are importanţă dacă organul administrativ aduce adăugări formale la textul legal
b) adăugările (de conţinut) la textul legal sunt ţxvmise numai dacă legea însăşi stabileşte o asemenea posibilitate în favoarea administraţiei.
