Art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004
Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004
Art. 52 alin. (1) din României, revizuită
Art. 126 alin. (6) din Constituţia României, revizuită
Decizia nr. 137/1994
Contenciosul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind „activitatea de soluţionare de către instanţele de administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.
În acelaşi sens trebuie menţionate şi prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţia României, revizuită, în acord cu care „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar”.
În sensul prevederilor constituţionale mai sus menţionate sunt şi prevederile art. 52 alin. (1) din Constituţia României, revizuită, potrivit cărora „Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”. Decizia Curţii Constituţionale nr. 137/1994 a stabilit că „este de reţinut că în Constituţie sunt consacrate două instituţii tradiţionale ale dreptului administrativ, denumite în doctrină contenciosul administrativ şi tutela administrativă. Instituţia contenciosului administrativ cuprinde ansamblul de reguli ale exercitării de către persoanele vătămate a unei acţiuni directe, în faţa instanţelor judecătoreşti competente, împotriva unui act administrativ apreciat a fi ilegal sau, după caz, împotriva refuzului unei autorităţi publice de a soluţiona o cerere în termenul prevăzut de lege. În acest fel, instituţia contenciosului administrativ apare ca fiind o garanţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva eventualelor abuzuri ale autorităţilor publice.
Este de subliniat de asemenea că potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ şi fiscal, legalitatea operaţiunilor administrative poate fi supusă controlului instanţei specializate numai odată cu actul administrativ pe care l-au precedat, contestarea lor separată fiind inadmisibilă. Această soluţie aleasă de legiuitor nu contravine liberului acces la justiţie, pentru că, potrivit principiilor cristalizate în jurisprudenţa contenciosului constituţional român şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu aduce atingere substanţei acestui drept, statele dispunând de o marjă de apreciere în instituirea condiţiilor şi limitelor exercitării dreptului la acţiune (în acelaşi sens: ICCJ, s.cont.adm., dec.nr.5307/2010).
În ceea ce priveşte dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică într-un drept sau într-un interes legitim de a se adresa instanţei de contencios administrativ, art. 52 alin. (2) din Constituţia României prevede că limitele şi condiţiile exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, actul normativ adoptat în acest sens fiind, în prezent, Legea nr. 554/2004.
Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este acel act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică în vederea executării sau a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative în sensul acestei legi şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice sau achiziţiile publice.
Cererile formulate în contencios administrativ care nu au ca obiect un act administrativ, aşa cum este acesta definit de Legea nr. 554/2004, urmează a fi respinse ca inadmisibile.
(Curtea de Apel Pitești, Decizia nr. 3387/R-CONT 08 Septembrie 2014 )
Prin cererea înregistrată sub nr.8308/90/2012 reclamantul R.D.B., a chemat în judecată Ministerul Educaţiei si Cercetării Tineretului si Sportului pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa se dispună, obligarea paratului la recunoaşterea diplomei de licenţa seria ***, nr. ***, emisă de Universitatea Spiru Haret şi obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata, conform art. 274 Cp.c.. Ulterior, reclamantul a completat cererea de chemare în judecată în sensul de a fi anulate adresele ***/2012 şi ***/2013.
În motivarea cererii s-a arătat de către reclamant că este absolvent al Universităţii Spiru Haret, Facultatea de Sociologie-Psihologie, specializarea Psihologie, promoţia 2008, forma de învăţământ ID, a susţinut si promovat Examenul de licenţa in sesiunea iulie obţinând Titlul de Licenţiat in Psihologie şi s-a eliberat diploma de licenţa seria ***, nr. ***. A cerut reclamantul să-i fie eliberat un act oficial din partea paratului Ministerului Educaţiei si Cercetării Tineretului si Sportului prin care recunoaşte in mod echivoc diploma menţionata, întrucât aceasta poarta timbru sec din partea instituţiei Ministerului Educaţiei si Cercetării Tineretului si Sportului. S-a mai apreciat de către reclamant că prin art. 2, art. 3 si art. 4 din OUG 10/2009, s-a produs o incălcare flagranta a drepturilor unui număr mare de absolvenţi, care risca sa fie excluşi din cariere, viata sociala si au fost stigmatizaţi de aceste decizii abuzive ale conducerii MECTS, respectiv ale doamnei foste ministru E. A., si a metodologiei aprobate de dl. D. F., actual ministru, prin Ordinul nr.4235/2010, decizii care au trecut peste posibilităţile legale oferite de lege. S-a mai considerat că O.U.G. nr.10/2009, prin articolele mai sus menţionate, reprezintă un act administrativ nelegal, emis cu exces de putere, ce depăşeşte marja de apreciere a autorităţii publice si încalcă grav drepturile si interesele legitime ale absolvenţilor USH.
În drept au fost invocate dispoziţiile Legii învăţământului nr 1/2011, art. 15 alin. 2 din Constituţia României
La data de 19.09.2013 pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului şi, pe fond respingerea acesteia ca neîntemeiată.
În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii pârâtul a motivat cererea are ca obiect recunoaşterea actului de studii emis de emitentul USH şi nu de Ministerul Educaţiei Naţionale (fost MECTS) este inadmisibilă în primul rând, fără a exista un fundament legal la baza susţinerilor reclamantului, astfel încât se poate naşte un raport juridic doar intre acest emitent si beneficiarul său, diploma a fost eliberata pe baza raporturilor contractuale intre reclamant si universitate, care nu este parte în proces, in sensul executării obligaţiilor contractuale din partea instituţiei. S-a mai precizat de către pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale că nu are vreo obligaţie contractuală sau legală de a emite un act administrativ prin care să recunoască o diplomă de licenţă emisă de o instituţie de învăţământ superior, cum este cea a reclamantului, deoarece produce efecte juridice fără a fi necesar vreun act de recunoaştere/validare a diplomei de către MEN (fost MECTS), astfel încât se impune respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Prin sentinţa civilă nr. 6588/15.11.2013 a Tribunalul Vâlcea s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi s-a respins cererea ca inadmisibilă.
În motivarea sentinţei s-a reţinut , în esenţă, că poate face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ fie un act administrativ, fie refuzul de soluţionare a unei cereri sau de efectuare a unei operaţiuni administrative, ori nesoluţionarea unei cereri. S-a mai reţinut de instanţa de fond că reclamantul nu a contestat niciun act administrativ, nici nu a dovedit că s-a adresat pârâtului cu vreo cerere care să nu fi fost soluţionată şi nici un refuz al pârâtului de efectuare a unei operaţiuni administrative nu a fost invocat, în condiţiile în care chiar reclamantul atât prin cererea de chemare în judecată cât şi în şedinţă publică, a arătat că nu a solicitat vreun transfer şi nici nu s-a înscris la vreun examen, demersuri în urma cărora să-i fi fost contestată diploma de licenţă. În ceea ce priveşte adresele ***/2012 şi ***/2013 s-a arătat de instanţa de fond că acesta nu reprezintă un act administrativ în sensul art.2 lit.c din Legea 554/2004, întrucât adresele invocate nu dau naştere, nu modifică şi nu sting raporturi juridice.
Împotriva sentinţei mai sus menţionate a fost declarat recursde către reclamantul R.D.B. care a apreciat că sentinţa este nelegală întrucât obiectul cererii de chemare în judecată este determinat de faptul că diploma de licenţă a fost considerată ca nevalabilă, considerându-se că recurentul a urmat o specializare la o facultate care nu era acreditată. În plus, s-a mai arătat că instanţa de fond nu a dat eficienţă principiului „error comunis facit ius” având în vedere că recurentul şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale asumate prin contractele de studii.
Curtea analizând recursul, a reţinut că este nefondat pentru următoarele considerente:
Contenciosul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”. În acelaşi sens trebuie menţionate şi prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţia României, revizuită, în acord cu care „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar”.În sensul prevederilor constituţionale mai sus menţionate sunt şi prevederile art. 52 alin. (1) din Constituţia României, revizuită, potrivit cărora „Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”. Decizia Curţii Constituţionale nr. 137/1994 a stabilit că „este de reţinut că în Constituţie sunt consacrate două instituţii tradiţionale ale dreptului administrativ, denumite în doctrină contenciosul administrativ şi tutela administrativă. Instituţia contenciosului administrativ cuprinde ansamblul de reguli ale exercitării de către persoanele vătămate a unei acţiuni directe, în faţa instanţelor judecătoreşti competente, împotriva unui act administrativ apreciat a fi ilegal sau, după caz, împotriva refuzului unei autorităţi publice de a soluţiona o cerere în termenul prevăzut de lege. În acest fel, instituţia contenciosului administrativ apare ca fiind o garanţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva eventualelor abuzuri ale autorităţilor publice.Este de subliniat de asemenea că potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ şi fiscal, legalitatea operaţiunilor administrative poate fi supusă controlului instanţei specializate numai odată cu actul administrativ pe care l-au precedat, contestarea lor separată fiind inadmisibilă. Această soluţie aleasă de legiuitor nu contravine liberului acces la justiţie, pentru că, potrivit principiilor cristalizate în jurisprudenţa contenciosului constituţional român şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu aduce atingere substanţei acestui drept, statele dispunând de o marjă de apreciere în instituirea condiţiilor şi limitelor exercitării dreptului la acţiune (în acelaşi sens: ICCJ, s.cont.adm., dec.nr.5307/2010, www.legalis.ro). În ceea ce priveşte dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică într-un drept sau într-un interes legitim de a se adresa instanţei de contencios administrativ, art. 52 alin. (2) din Constituţia României prevede că limitele şi condiţiile exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, actul normativ adoptat în acest sens fiind, în prezent, Legea nr. 554/2004.Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este acel act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică în vederea executării sau a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative în sensul acestei legi şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice sau achiziţiile publice. Cererile formulate în contencios administrativ care nu au ca obiect un act administrativ, aşa cum este acesta definit de Legea nr. 554/2004, urmează a fi respinse ca inadmisibile.
În speţă, în mod corect a apreciat instanţa de fond că nefiind în prezenţa unui act administrativ tipic sau asimilat nu este admisibilă acţiunea prin care se solicită recunoaşterea diplomei de licenţă nefiind întrunite cerinţele Legii nr.554/2004. În plus, este de menţionat că recurentul-reclamant nu a indicat existenţa anumitor acte administrative prin care s-au încălcat drepturile sale derivând din obţinerea diplomei de licenţă, astfel cum rezultă din analiza practicalei sentinţei civile nr.6588/15.11.2013 a Tribunalului Vâlcea.
Pentru aceste considerente Curtea de Apel Piteşti a respins recursul ca nefondat.
