Pentru a-şi putea exercita atribuţia de control al legalităţii actelor administrative potrivit art.18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanţa de judecată trebuie să cunoască raţiunile pentru care emitentul actului, în îndeplinirea puterii sale discreţionare, a ales soluţia criticată de cel vătămat, iar această motivare trebuie să fie intrinsecă actului administrativ. Apărătorul poate să pretindă şi să primească orice onorariu însă obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se facă având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi practica CEDO, potrivit căreia partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 5917 din 11 decembrie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, la data de 24.01.2011, sub nr. 1045/281/2011, petenta B.C.R. S.A. a formulat plângere împotriva procesului-verbal seria AAA nr. 0023155/5.01.2011, încheiat de intimata A.N.P.C.- C.J.P.C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Procesului verbal de constatare seria AAA nr. 0023155 (nr. 002/417) din data de 5.01.2011, ca nelegal și netemeinic și exonerarea băncii de obligația de îndeplinire a masurilor complementare dispuse de organul constatator în sarcina sa.
în fapt, s-a susținut că potrivit procesului-verbal de constatare contestat organul constatator a verificat două reclamații formulate de clienți ai B.C.R. S.A. prin care aceștia solicitau băncii reanalizarea condițiilor contractuale. în urma acestei analize, s-a reținut ca petentul C.C. a solicitat băncii eliminarea clauzelor contractului care stabilesc în mod unilateral, abuziv, calculul dobânzii, sens în care organul constatator a stabilit în sarcina băncii „să reanalizeze condițiile contractuale privind calculul dobânzilor, al marjei, readucerea la parametrii inițiali contractați”.
A mai arătat petenta că procesul verbal contestat nu cuprinde elementele prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 16 și art. 17 din O.G. nr. 2/2001, cu modificările și completările sale ulterioare, întrucât din cuprinsul procesului verbal contestat nu rezultă care este fapta pe care organul constatator a reținut-o în sarcina băncii și care îl îndreptățește să dispună în sarcina acesteia îndeplinirea vreunei măsuri.
Or, atât timp cât a considerat că se impune îndeplinirea unei măsuri de către bancă, rezultă ca organul constatator a avut în vedere și ar fi trebuit să rețină în procesul-verbal de constatare că banca nu a îndeplinit sau a îndeplinit necorespunzător o obligație stabilită în sarcina sa.
Pe cale de consecință, în măsura în care organul constatator nu a fost în măsură să rețină încălcarea de către bancă a unei obligații prevăzute în sarcina sa, este evident că nu putea avea motive pentru a dispune îndeplinirea vreunei măsuri de către bancă.
De asemenea, organul constatator nu a precizat care este actul normativ în temeiul căruia a stabilit în sarcina băncii această măsură.
A mai arătat petenta că formularul tipizat utilizat de organul constatator pentru întocmirea respectivului act constatator precizează, la lit. h), obligativitatea menționării actului normativ și a articolului care prevăd măsura dispusă de acesta.
De asemenea, a mai arătat că din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravențiilor, rezultă că sancțiunile complementare nu pot fi aplicate decât în măsura în care s-a aplicat și o sancțiune principală. Or, în cauză, organul constatator nu a aplicat vreo sancțiune principală băncii, motiv pentru care acesta nu poate dispune/aplica o măsură/sancțiune complementară.
La 16.05.2011, intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței respingerea acțiunii ca neîntemeiată, precizând ca măsura complementară a fost aplicată petentei în conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. (4) din O.G. nr. 21/1992.
La data de 17.05.2011, petenta a formulat cerere precizatoare prin care a solicitat instanței suspendarea de drept a executării procesului-verbal, respectiv a măsurii de remediere dispuse.
Prin sentința civilă nr. 7890 din data de 22.07.2011 a Judecătoriei Ploiești a fost admisă plângerea contravențională formulată de petenta și a anulat procesul verbal atacat.
Pentru a pronunța aceasta soluție, instanța de fond a reținut că la data de 5.01.2011, petentei i s-a întocmit procesul-verbal de contravenție seria AAA nr. 0023155 (nr. 002/417)/05.01.2011, reținându-se ca petenții S E și C.C. s-au adresat băncii pentru reanalizarea condițiilor contractuale, a dobânzilor, a marjelor, ultimul dintre cei doi clienți solicitând eliminarea clauzelor contractului care stabilesc în mod unilateral, abuziv, calculul dobânzii, sens în care s-a dispus, ca și măsură complementară, ca „B.C.R. S.A. să reanalizeze condițiile contractuale privind calculul dobânzilor, al marjei, readucerea la parametrii inițiali contractuali”.
în ce privește legalitatea procesului-verbal de contravenție, instanța de fond a constatat că acesta nu cuprinde o descriere exactă a faptei pretins săvârșită de către petentă, astfel încât instanța de fond nu a putut realiza un control eficient și real de legalitate și temeinicie.
De asemenea, instanța de fond a constatat că procesul verbal de contravenție contestat nu cuprinde nici actul normativ pretins încălcat de către petentă, vătămându-se, astfel, principiul legalității incriminării reglementat prin dispozițiile O.G. nr. 2/2001.
Cat privește precizarea formulată de către intimată în cuprinsul întâmpinării, în sensul că măsura complementară a fost aplicată în baza dispozițiilor art. 15 alin. (4) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, instanța de fond a reținut, pe de o parte, că procesul verbal de contravenție nu poate fi completat prin precizări ulterioare, astfel încât lipsa mențiunii actului normativ pretins încălcat la data întocmirii actului constatator atrage nulitatea acestuia.
Or, în condițiile în care, în sarcina petentei, nu a fost reținută nici o contravenție (nefiind indicate fapta și actul normativ sancționator), și nu a fost stabilită nicio sancțiune, este evident ca agentul constatator nu putea aplica o măsura de remediere în conformitate cu dispozițiile legale anterior menționate.
Având în vedere aceste considerente, instanța de fond a admis plângerea precizată și a dispus anularea procesului – verbal de contravenție seria AAA nr. 0023155(nr. 002/417)/5.01.2011.
De asemenea, având în vedere împrejurarea că măsura de remediere nu a fost dispusă în conformitate cu dispozițiile art. 51, 55 și 56 din OG nr. 21/1992, instanța de fond a apreciat că, în speță nu sunt aplicabile dispozițiilor art. 59 din același act normativ, potrivit cărora „ Prevederilor art. 51, 55 și 56 nu le sunt aplicabile dispozițiile art. 32 alin. (3) teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare.”
Pe cale de consecință, instanța de fond a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 32 alin. (3) teza I din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora plângerea suspendă executarea, astfel încât a constatat suspendarea de drept a executării măsurii complementare aplicată prin același proces verbal de contravenție.
în temeiul dispozițiilor art. 274 C.proc.civ, instanța de fond a obligat intimata să plătească petentei suma de 5.327,02 lei, reprezentând cheltuieli de judecata.
împotriva acestei sentințe a formulat recurs intimata.
Prin decizia nr. 1669 din data de 17.11.2011 a Tribunalului Prahova a fost admis recursul formulat de intimată, a casat sentința recurată, cauza fiind reținută pentru a fi judecată în prima instanță de Tribunalul Prahova.
în motivare, instanța de recurs a reținut că procesul verbal de constatare atacat nu poate fi asimilat unui proces-verbal contravențional, ci reprezintă un act administrativ cu caracter individual.
Cauza a fost înregistrată pentru rejudecare la data de 18.11.2011 sub nr. 10670/105/2011.
Prin sentința nr. 1326 pronunțată în data de 2 iulie 2012, Tribunalul Prahova a admis cererea de suspendare a executării actului administrativ, a suspendat executarea procesului verbal de constatare nr. 0023155 din 05.01.2011, până la soluționarea irevocabila a cauzei, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta BCR S.A. în contradictoriu cu pârâta A.N.P.C. – C.JPC Prahova Ploiești, a anulat procesul verbal de constatare nr. 0023155 din 5.01.2011 și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Prahova a reținut că, potrivit art. 15 alin. (4) din O.G. nr. 21/1992, „persoanele împuternicite conform art. 54 să constate contravențiile și să aplice sancțiunile prevăzute de prezenta ordonanță vor stabili odată cu sancțiunea și măsuri de remediere sau, dacă acest lucru nu este posibil, înlocuirea ori restituirea contravalorii serviciilor, după caz.”
Cu toate acestea, pârâta nu a procedat la sancționarea contravențională a reclamantei, dispunând direct masuri de remediere, care însă, potrivit textului legal anterior citat, nu pot fi stabilite decât odată cu sancțiunea.
Totodată, potrivit chiar textului legal invocat de pârâtă, respectiv art. 3 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 882/2010, A.N.P.C. constată contravenții și dispune măsuri de limitare a consecințelor producerii, prestării, importului, comercializării sau oferirii gratuite a unor produse alimentare ori nealimentare și servicii, inclusiv servicii financiare, care nu sunt în concordanță cu dispozițiile legale din domeniile de activitate ale Autorității, prin aplicarea sancțiunilor contravenționale prevăzute de lege, sesizează organele de urmărire penală ori de câte ori constată încălcări ale legii penale.
Mai mult decât atât, tribunalul a reținut că în cuprinsul actului administrativ atacat, nu s-a arătat care au fost motivele pentru care pârâta a dispus măsura respectivă, aceasta fiind la rândul ei generală și nedeterminată.
Tribunalul a reținut că obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanție contră arbitrariului administrației publice și se impune mai ales în cazul actelor prin care se modifică drepturi sau situații juridice individuale și subiective.
Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului, ci trebuie să conțină elementele de fapt și de drept care, pe de o parte, să permită destinatarilor să cunoască și sa evalueze temeiurile și efectele deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.
Având în vedere că procesul-verbal contestat nu cuprinde temeiurile în fapt și în drept, motivele pentru care pârâta a apreciat că se impune reanalizarea condițiilor contractuale și readucerea la parametrii inițiali contractuali a dobânzii legale și a marjei, tribunalul a apreciat că actul administrativ atacat este lovit de nulitate.
Totodată, în baza art. 274 C.proc.civ., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător, redus potrivit alin. (3), având în vedere complexitatea redusă a cauzei, precum și faptul că reclamanta a introdus cererea la o instanță necompetentă material, provocând prelungirea termenului de soluționare a cauzei.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta și pârâta, ambele criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în motivarea recursului declarat de reclamantă s-a susținut că, deși tribunalul a admis acțiunea acesteia anulând Procesul verbal de constatare nr. 0023155 din 5.01.2011 întocmit de C.J.P.C. Prahova și s-a admis, de asemenea, cererea de suspendare a executării actului administrativ, suspendând executarea procesului verbal contestat până la soluționarea irevocabilă a cauzei, instanța de fond a obligat pârâta la plata către reclamantă doar a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, redus de instanță potrivit art. 274 alin. (3) C.proc.civ. și nu a întregului cuantum al cheltuielilor de judecată în valoare de 5327,02 lei.
Reclamanta a considerat că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 274 din – motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ
S-a susținut că în speță există culpa procesuală a pârâtei, deoarece aceasta a întocmit un proces verbal de constatare, fără respectarea condițiilor legale, proces verbal ce a fost constatat de către instanță ca fiind lovit de nulitate. întocmirea Procesului-verbal de constatare a obligat Banca să conteste conținutul acestuia și pe cale de consecință să efectueze cheltuieli pentru susținerea drepturilor sale procesuale. Faptul că instanța a admis acțiunea și a anulat procesul verbal de constatare implică existența culpei procesuale a A.N.P.C.
Cheltuielile de judecată solicitate au constat în onorariul de avocat în cuantum de 5327,02 lei, iar soluția dată de prima instanță, de admitere doar în parte a cheltuielilor de judecată, nu este conformă cu prevederile clare ale art. 274 din Codul de procedură civilă, cât și cu analiza acestora făcută de doctrină și de jurisprudență.
Plecând de la prevederile art. 274 C.proc.civ. și având ca limite jurisprudențiale, hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv de Curtea Europeană de Justiție, se poate susține în mod rezonabil că onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța judecătorească ca și cheltuială de judecată, dacă este necesar, adică activitatea desfășurată de avocat să fi fost utilă instanței judecătorești, este real și este rezonabil.
Caracterul real al cheltuielilor de judecată rezultă cu prisosință din faptul că reprezentanții legali ai reclamantei au depus la dosarul cauzei dovezile privind efectuarea plății onorariului stabilit. Prin urmare, față de faptul că între B.C.R. și N.N.D.K.P. există contract de asistență juridică, respectiv faptul că la dosar există dovezile privind plata de către Bancă a onorariului stabilit, este evident faptul că onorariul de avocat/cheltuielile de judecată sunt reale.
Caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată se apreciază în baza următoarelor criterii: valoarea pricinii, depusă de avocat și pregătirea profesională a avocatului. Cu alte cuvinte, stabilirea caracterului rezonabil al onorariului de avocat are la bază atât criterii obiective (valoarea pricinii și munca depusă de avocat) cât și criterii subiective (pregătirea profesională a avocatului/ prestanța/ notorietatea).
în ce privește valoarea pricinii și munca depusă de avocat, reclamanta a menționat că întreaga activitate de asistență și reprezentare juridică ce a fost desfășurată de avocați, pe parcursul litigiului ce a durat 1 an și jumătate, activitate ce a constat în redactarea acțiunii, a completărilor ulterioare, administrarea probelor, deplasarea avocaților și reprezentarea la fiecare termen de judecată în fața Judecătoriei Ploiești și ulterior, în fața Tribunalului Prahova, susținerea acțiunii în fața acestor instanțe etc., justifică cuantumul onorariului de avocat.
Referitor la criteriul subiectiv de stabilire a onorariului de avocat – notorietatea/ prestanța/ pregătirea profesională a avocatului, trebuie avut în vedere și faptul că Banca a fost reprezentată de N.N.D.K.P., societate de avocatură clasificată de către firmele de evaluare a avocaților ca fiind societatea de avocatură numărul unu în ceea ce privește litigiile și arbitrajul. Cu alte cuvinte, stabilirea onorariului a avut în vedere, cu prisosință, și pregătirea profesională a avocaților.
în mod netemeinic prima instanță motivează reducerea cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, prin complexitatea redusă a cauzei, precum și prin faptul că prelungirea termenului de soluționare a cauzei ar fi fost imputabilă și reclamantei.
în ce privește complexitatea cauzei, se observă că în speță au fost puse în discuție importante probleme de drept, inclusiv o recalificare a acțiunii, ținând cont de natura juridică a actului întocmit de C.J.P.C., un act atipic, nemotivat, care nu era nici un proces-verbal de contravenție, dar prin care C.J.P.C. stabilea măsuri de remediere. întocmirea unui astfel de act atipic a determinat și recalificarea acțiunii din plângere contravențională, ce a fost inițial soluționată de Judecătoria Ploiești, care a pronunțat o soluție de admitere a plângerii contravenționale, în acțiune în contencios administrativ, soluționată de Tribunalul Prahova prin admiterea acțiunii.
Prin urmare, întocmirea în mod nelegal a actului ce a făcut obiectul judecății, de către C.J.P.C., a determinat prelungirea nejustificată a procesului, și nu vreo culpă a reclamantei în ce privește introducerea acțiunii.
Față de toate motivele mai sus menționate, reclamanta a solicitat admiterea recursului declarat împotriva hotărârii pronunțată de Tribunalul Prahova, modificarea în parte sentinței recurate în sensul admiterii în totalitate a capătului de cerere privind obligarea pârâtei C.J.P.C. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantumul total solicitat.
în motivarea recursului declarat de pârâtă s-a susținut că tribunalul, în mod eronat, a considerat că se impunea admiterea acțiunii B.C.R. S.A. pe motiv că măsura stabilită de organul de control nu a fost însoțită și de o sancțiune contravențională și că nu s-ar fi arătat motivele pentru care s-a dispus măsura respectivă, motiv pentru care a considerat că actul administrativ respectiv ar fi lovit de nulitate.
Pârâta a apreciat că tribunalul a făcut o interpretare eronată a legii, prin prisma probelor administrate și a prevederilor legale invocate în concluziile depuse la instanța de fond, în speță nefiind vorba despre o nerespectare a legii sau a procedurilor legale.
Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 882/2010 – privind organizarea și funcționarea A.N.P.C. – act normativ aflat în vigoare la momentul efectuării controlului și dispunerii acelei masuri, pârâta era abilitată să: „constate contravenții și să dispună măsuri de limitare a consecințelor producerii, prestării, importului, comercializării sau oferirii gratuite a unor produse alimentare ori nealimentare și servicii, inclusiv servicii financiare, care nu sunt în concordanță cu dispozițiile legale din domeniile de activitate ale Autorității, prin aplicarea sancțiunilor contravenționale prevăzute de lege, sesizează organele de urmărire penală ori de câte ori constată încălcări ale legii penale;”
Acest articol a fost reținut și de instanța de casare ca fiind aplicabil în speță, or tribunalul care a judecat fondul nu putea adopta o interpretare care nu este conform celor reținute de instanța de casare .
Pe de altă parte, acest articol nu poate fi interpretat ca fiind aplicabil numai în ipotezele în care organul de control ar aplica, pe lângă măsuri și sancțiuni contravenționale, întrucât măsura aplicată este de natură a limita consecințele serviciilor bancare neconforme, prestate de bancă, de a preîntâmpina producerea unor pagube iminente, iar această limitare nu este condiționată neapărat de aplicarea unei sancțiuni contravenționale.
Dacă s-ar fi dispus și sancțiuni contravenționale pârâta nu s-ar mai fi aflat în situația unei acțiuni în contencios administrativ ci în prezența unei plângeri contravenționale, or, în situația de față s-a încercat repararea, limitarea unui prejudiciu printr-un act administrativ emis, încheindu-se un simplu proces verbal de constatare, aspect permis expres de Procedura – Cadru de control pe piață, dovada fiind și formularistica folosită.
în concluzie pârâta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și pe fond respingerea acțiunii reclamantei B.C.R. S.A.
La data de 7 decembrie 2012 reclamanta BCR S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta A.N.P.C. – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Prahova solicitând respingerea recursului formulat de pârâtă ca nefondat, admiterea recursului formulat de reclamantă, modificarea în parte a sentinței în sensul obligării pârâtei la plata întregului cuantum al cheltuielilor de judecată de la fond în cuantum de 5327,02 lei și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea recursului.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și a temeiurilor prevăzute de art. 304 C.proc.civ., precum și sub toate aspectele potrivit art. 3041 C.proc.civ., Curtea a reținut că recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce urmează:
Recurenta-reclamantă este nemulțumită de modul de interpretare și aplicare de către instanța de fond a prevederilor art. 274 (3) C.proc.civ., conform căruia judecătorii au dreptul de a mări sau micșora onorariile avocaților, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mari sau de mici, față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
în materia cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este reglementat că, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Neîndoielnic că pârâta a beneficiat, pe tot parcursul procesului, de asistență juridică calificată, complexă sub aspectul pregătirii apărării, avocatul depunând toate diligențele în scopul realizării unei apărări bine documentată in vederea unei corecte aprecieri asupra drepturilor deduse judecății.
La fel de adevărat este că și onorariul de avocat fixat de comun acord de client și avocat, corespunde pe deplin exigențelor exercitării profesiei de avocat, însă cheltuielile acordate s-au raportat la munca îndeplinită de avocat și mai cu seamă la caracterul lor rezonabil.
Apărătorul poate să pretindă și să primească orice onorariu însă obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se facă având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C.proc.civ.
Onorariile avocaților sunt negociabile și se stabilesc prin contractul de asistență juridică, însă acest contract nu este opozabil părților din proces și ca atare după criteriile prevăzute de art.274 alin. (3)) C.proc.civ. instanța poate micșora nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat, atunci când această sumă nu este rezonabilă.
Contractul de asistență juridică este guvernat de Legea nr. 51/1995, pe când art. 274 alin. (3) C.proc.civ. reglementează un aspect al raportului de drept procesual civil dintre părțile in litigiu. Textul în cauză are incidență asupra modului de stabilire a sumelor datorate cu titlul de cheltuieli de judecată de către partea care a căzut în pretenții, dar este aplicabil prin prisma obligației instanței de a decide în legătură cu reducerea onorariului avocatului atunci când constată că este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Criteriu esențial îl reprezintă caracterul rezonabil al cheltuielilor față de volumul muncii depusă de avocat într-o cauză cu o complexitate redusă și față de culpa acestuia în durata procesului, prin sesizarea unei instanțe necompetente material să soluționeze cauza.
Totodată, art. 274 alin. (3) C.proc.civ. nu se aplică cu privire la raporturile dintre avocat și client, care sunt guvernate de Legea nr. 51/1995, în condițiile în care contractul dintre client și avocat este obligatoriu pentru părți.
în cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare singura sancțiune este reglementată de art. 274 alin. (3) C.proc.civ. și constă în dreptul suveran al instanței de judecată de a micșora onorariul, atunci când apreciază cheltuielile de judecată ca fiind nepotrivit de mari în raport de munca îndeplinită de avocat, realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
Apreciind asupra cuantumului cheltuielilor de judecată se reține că suma acordată de instanța de fond cu acest titlu răspunde cerințelor prevăzute de art. 274 alin. (3) C.proc.civ. având în vedere obiectul pricinii, durata procesului, imputabilă pârâtei și munca apărătorului precum și practica CEDO, potrivit căreia partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
Referitor la recursul pârâtei se reține că, prin procesul-verbal contestat pârâta a obligat reclamanta la reanalizarea condițiilor contractuale privind calculul dobânzilor, al marjei precum și la readucerea acestora la parametrii inițiali contractuali în ceea ce-i privește pe petenții Ș E și C.C., fără a motiva actul administrativ.
Prima instanță a reținut corect că actul administrativ atacat este lovit de nulitate, neputând aprecia asupra legalității măsurii dispuse, având in vedere faptul că procesul-verbal contestat nu cuprinde motivele pentru care recurenta-pârâtă a aplicat măsurile respective.
Deși a admis acțiunea anulând procesul-verbal de constatare nr. 0023155 din 5.01.2011 întocmit de C.J.P.C., tribunalul a admis și cererea de suspendare a executării actului administrativ, suspendând executarea actului administrativ contestat, până la soluționarea irevocabilă a cauzei, măsură care nu se mai impunea pentru un act administrativ anulat. Cu toate acestea soluția adoptată trebuie păstrată întrucât este justă concluzia fondului referitoare la nemotivarea actului administrativ.
Pentru a-și putea exercita atribuția de control al legalității actelor administrative potrivit art.18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanța de judecată trebuie să cunoască rațiunile pentru care emitentul actului, în îndeplinirea puterii sale discreționare, a ales soluția criticată de cel vătămat, iar această motivare trebuie să fie intrinsecă actului administrativ.
Obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanție contra arbitrariului administrației publice și se impune mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situații juridice individuale, cum este cazul în speță.
Mai mult, această obligație rezultă chiar din formularul tipizat utilizat de organul constatator pentru întocmirea respectivului act constatator, care precizează la lit. H, obligativitatea menționării actului normativ și a articolelor care prevăd măsura dispusă de acesta.
în fapt, din cuprinsul procesului-verbal contestat nu rezultă care este motivul pentru care organul constatator a reținut că se impune luarea măsurilor menționate în act și nici nu a precizat care este actul normativ în temeiul căruia a stabilit în sarcina băncii aceste măsuri.
Or, in situația în care a considerat că se impune îndeplinirea unei măsuri de către bancă, rezultă ca organul constatator a avut în vedere și ar fi trebuit să rețină în procesul-verbal de constatare că banca nu a îndeplinit sau a îndeplinit necorespunzător o obligație stabilită de lege în sarcina sa.
Faptul că prin întâmpinarea formulată pârâta a solicitat instanței respingerea acțiunii ca neîntemeiată, precizând ca măsura complementară a fost aplicată reclamantei în conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. (4) din O.G. nr. 21/1992 nu poate suplini lipsa motivării actului administrativ.
O motivarea completă presupune motive de drept, motive de fapt (mai ales în cazul exercitării puterii discreționare), arătarea căii de atac și a instanței competente, precum și a termenului de contestare.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C.proc.civ. și art. 20 alin. (l) din Legea nr. 554/2004, s-au respins recursurile ca nefondate.
