Organului fiscal îi este recunoscut dreptul de a identifica cuantumul unei creanţe fiscale şi de a emite titluri executorii pentru recuperarea acestei creanţe, iar în lipsa declaraţiilor pe care contribuabilul este obligat a le depune în vederea stabilirii obligaţiilor sale de plată, organul fiscal poate proceda la întocmirea declaraţiilor în baza datelor existente în evidenţa proprie.
Lipsa declaraţiei fiscale nu înlătură obligaţia de plată a contribuţiei, după cum nu împiedică organul fiscal să stabilească, din proprie iniţiativă, cuantumul obligaţiei de plată.
Contribuabilul ce nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a depune declaraţiile care permit stabilirea obligaţiilor de plată nu îşi poate invoca cu succes propria culpă ca un temei al considerării inexistenţei unui titlu de creanţă împotriva sa.
Modalitatea de lucru a organului fiscal nu este prin ea însăşi anulabilă, pentru că reclamanta nu ar fi semnat acele declaraţii, ci reprezintă dimpotrivă, o modalitate corectă de rezolvare a unei situaţii create din culpa reclamantei care a omis depunerea declaraţiilor.
Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2731 din 5 noiembrie 2010
Prin sentința civilă nr. 1400/23.04.2010 a Tribunalului Cluj a fost respinsă excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtă, a fost admisă cererea în contencios administrativ formulată și precizată de reclamanta G.M. împotriva pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Cluj și s-a constatat inexistența titlului de creanță al pârâtei față de reclamantă pentru plata sumei de 56.901 lei cu titlu de contribuție F.N.U.A.S.S. din care suma de 30.543 lei cu titlu de contribuție, suma de 25.306 lei cu titlu de dobânzi și suma de 1.052 lei cu titlu de majorări de întârziere. A fost exonerată reclamanta de plata sumei sus-indicate în cuantum de 5.6901 lei, s-a stabilit debitul reclamantei față de pârâtă la suma de 17.134 lei și obligată pârâta la încheierea contractului de de sănătate cu reclamanta, respectiv la emiterea unui titlu de creanță pentru suma mai sus menționată. Pârâta a fost obligată la plata sumei de 800 lei către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în condițiile art. 85,art. 822 și art. 864 C.fisc., pentru a exista o obligație fiscală este necesar să fie emis un titlu de creanță, fie să existe o declarație fiscală a contribuabilului care să constituie prin ea însăși titlu de creanță.
Arată instanța de fond că actele indicate de către intimată ca fiind titluri de creanță în baza cărora se poate proceda la executarea reclamantei, pentru încasarea acestora, nu pot fi considerate declarații fiscale deoarece nu au fost completate și semnate de către reclamantă.
Se mai arată că deciziile de impunere anuală, aferente perioadei 2002-2006, nu au fost semnate de către reclamantă.
Pentru determinarea creanței fiscale datorată de către reclamantă, instanța de fond a reținut concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, solicitând modificarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.
în motivarea recursului, recurenta arată că în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității, arătând că interpretarea dată de către instanța de fond dispozițiilor art. 205 C.proc.fisc. dă posibilitatea eludării termenelor de decădere prevăzute în legislația fiscală și chiar posibilitatea eludării prevederilor legale aplicabile în domeniul asigurărilor de sănătate.
Susține recurenta că instanța de fond a permis invocarea de către reclamantă a propriei culpe pentru nerespectarea obligației prevăzute de art. 215 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, în scopul anulării unei creanțe bugetare, stabilită printr-un titlu executoriu, menținut ca legal printr-o hotărâre judecătorească.
Susține recurenta că în mod greșit instanța de fond a recalculat debitul stabilit în sarcina reclamantei după criteriile stabilite de expertul contabil, care nu avea competența de a se pronunța asupra existenței sau inexistenței obligației de plată a reclamantei, în perioada 2002-2005, acest aspect fiind de competența instanței.
Se susține că instanța de fond nu avea competența să se pronunțe pe contestația la titlu executoriu și, cu toate acestea, a anulat parțial acel act.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reglementarea legală incidentă în prezenta cauză impune reclamantei să depună declarația fiscală pe propria răspundere [art. 82 alin. (2) C.fisc.]. Neîndeplinirea acestei obligații nu poate avea un caracter exonerator de plată a contribuției legale, ci dimpotrivă, are chiar unul sancționator (contravențional). Lipsa declarației fiscale nu înlătură obligația de plată a contribuției, după cum nu împiedică organul fiscal să stabilească, din proprie inițiativă, cuantumul obligației de plată. Contribuabilul ce nu și-a îndeplinit această obligație legală, nu își poate invoca cu succes propria culpă (neîntocmirea declarației) ca un eventual temei al considerării inexistenței unui titlu de creanță împotriva sa.
în această situație, în mod corect organul fiscal a procedat la întocmirea declarațiilor în baza datelor existente în evidența proprie. Această modalitate de lucru nu este prin ea însăși anulabilă, motivat de faptul că reclamanta nu ar fi semnat acele declarații, ci reprezintă, dimpotrivă, o modalitate corectă de rezolvare a unei situații create din culpa reclamantei care a omis depunerea declarațiilor. Organului fiscal îi este recunoscut dreptul de a identifica cuantumul unei creanțe fiscale și de a emite titluri executorii pentru recuperarea acestei creanțe.
Mai mult decât atât, Curtea constată că acele declarații au fost transmise mai apoi reclamantei spre luare la cunoștință și confirmare. Dreptul la informare al reclamantei a fost astfel respectat și în același timp i-a fost acordat și dreptul la apărare, materializat în formularea contestației împotriva actelor fiscale întocmite.
în concluzie, Curtea constată că modalitatea de lucru aleasă de către organul fiscal nu contravine dispozițiilor art. 82 alin. (2) raportat la dispozițiile art. 86 alin. (4) C.proc.fisc., nefiindu-i permis organului fiscal, cu atribuții de identificare și determinare a creanțelor fiscale, să rămână în pasivitate.
Odată fiind determinată creanța fiscală, contribuabilul are la dispoziție procedura administrativă fiscală prevăzută de art. 205 și urm. C.proc.fisc., pe care a exercitat-o și reclamanta din prezenta cauză, în cadrul căreia se verifică legalitatea creanței stabilite.
Sub acest aspect, în mod corect instanța de fond a administrat proba cu expertiza contabilă pentru a determina corectitudinea celor stabilite de către organul fiscal. Curtea recunoaște organului fiscal, în condițiile concrete ale speței, obligația de a stabili creanța fiscală. Această creanță a fost mai apoi verificată de expert și nu determinată de către acesta, așa cum ar rezulta din motivarea instanței de fond.
Chiar dacă a fost stabilită în condiții atipice, nu i se poate nega reclamantei dreptul de a contesta creanța stabilită și chiar modul de stabilire al acesteia, astfel încât în mod corect a fost stabilită natura juridică a prezentului litigiu contencios fiscal și nu contestație la propriu-zisă. Greșit instanța de fond a apreciat că obligația de plată a fost stabilită pentru prima oară, prin expertiză. Obligația fiscală a fost stabilită de către organul fiscal și verificată mai apoi, prin expertiză. în această modalitate de lucru recurenta ar fi putut critica, în recurs, la obiect, cuantumul creanței reținută ca fiind datorată.
în condițiile art. 301 C.proc.civ., Curtea reține faptul că recurenta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, iar expertul, prin actul depus la dosarul de fond, a răspuns la aceste obiecțiuni. Curtea reține, în acord cu concluziile expertului, că a fost verificat cuantumul debitului datorat de reclamantă pe intervalul de timp 2006-2008.
în consecință, față de cele menționate anterior, se va respinge recursul declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Cluj împotriva sentinței civile nr. 1400/23.04.2010, a Tribunalului Cluj, în contradictoriu cu reclamanta G.M., având ca obiect acțiune în constatare.
(Judecător Delia Marusciac)
