Elementele răspunderii civile delictuale. Existenţa prejudiciului
O.G. nr. 105/1999 Legea nr. 189/2000 C. civ., art. 998-999
Prima cerere de acordare a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice (aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000) pentru perioada martie 1944 -martie 1945 a fost înregistrată la autoritatea pârâtă la data de 03.02.2005, fiind însoţită de toate documentele prevăzute de Legea nr. 189/2000 şi solicitate de pârâtă.
Cererea a fost soluţionată abia în luna septembrie 2009, deşi termenul maxim prevăzut de lege era de 30 de zile, în condiţiile în care reclamantul a efectuat numeroase demersuri la autoritatea pârâtă.
Or, această întârziere nu a fost în niciun fel justificată. Autoritatea nu a comunicat reclamantului niciun punct de vedere privitor la pretenţiile sale, nici anterior sesizării instanţei şi nici ulterior.
în aceste circumstanţe, s-a apreciat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral de necontestat, determinat de stresul, suferinţele şi frustrările cauzate de atitudinea autorităţii pârâte, care nu poate fi remediat prin simpla constatare a soluţionării cererii, în sensul acordării drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999.
C.A. Bucureşti, s. de cont. adm., decizia nr. 340 din 28 decembrie 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 3373/19.12.2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VlII-a administrativ şi fiscal, s-a dispus: admiterea acţiunii în parte, obligarea pârâtei să soluţioneze cererea formulată de reclamant şi respingerea cererii privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamantul a formulat cerere pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada martie 1944 – martie 1945, la data de 27.01.2005, anexând cererii documentele prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 189/2000 şi solicitate de pârâtă. Cererea a fost înregistrată la registratura pârâtei sub nr. 670/28.12.2006, iar pârâta nu a făcut dovada soluţionării acesteia. în aceste condiţii, s-a apreciat că refuzul de
soluţionare a cererii este nejustificat, în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Capătul de cerere privind acordarea daunelor morale a fost respins ca neîntemeiat, pe motiv că reclamantul nu a administrat nicio probă din care să reiasă prejudiciului moral suferit ca urmare a atitudinii pârâtei.
împotriva sentinţei civile nr. 3373/19.12.2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.A., iar prin decizia civilă
nr. 3444/14.10.2008, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
In considerentele deciziei de casare s-au reţinut următoarele:
Prin adresa aflată la dosarul de fond, recurentul a făcut dovada că, la data de 3 februarie 2005, s-a adresat autorităţii pârâte, depunând anumite înscrisuri doveditoare pentru obţinerea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. Din cuprinsul acestei adrese rezultă că reclamantul avea înregistrat un astfel de dosar încă din data de 29 ianuarie 2003 şi că între
părţi a existat un litigiu, în care s-a pronunţat decizia nr. 8909 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Mai mult, din analiza „declaraţiei” depuse în susţinerea acţiunii reiese că se solicită recunoaşterea drepturilor pentru un al doilea refugiu. Toate aceste aspecte, privind obiectul cererii la care reclamantul pretinde că pârâta nu i-a răspuns, situaţia privind existenţa şi stadiul soluţionării eventualului litigiu dintre părţi, nu au putut fi analizate în mod corect de către prima instanţă, în absenţa precizărilor şi dovezilor care să lămurească dacă reclamantul a formulat mai multe cereri adresate pârâtei şi la ce date, dacă acestuia i-au fost recunoscute şi acordate drepturi pentru vreo perioadă de strămutare, refugiu, eventual în urma unei hotărâri judecătoreşti.
In aceste condiţii, s-a apreciat că se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Ia aceeaşi instanţă, în vederea precizării obiectul acţiunii şi suplimentării probatoriului.
La Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII I-a contencios administrativ şi fiscal, cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată sub nr. 1032/2/2009.
La data de 03.04.2009, reclamantul a formulat o nouă precizare la acţiune, în sensul că solicită: obligarea pârâtei la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada martie 1944 – martie 1945, începând cu data de 01.03.2005, obligarea pârâtei la plata sumei de 5000 lei, reprezentând daune morale, prejudiciul datorat inflaţiei, dobânzi şi cheltuieli efectuate în 4 ani în vederea soluţionării cererii, fără un rezultat favorabil.
Pe linia considerentelor deciziei de casare, prin încheierea din data de 23.04.2009, Curtea a solicitat reclamantului să depună la dosarul cauzei hotărârea C.P.M.B. emisă potrivit Legii nr. 189/2000, dacă o astfel de hotărâre există, precum şi toate înscrisurile din care rezultă dacă acesta a beneficiat de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
De asemenea, pârâta a fost citată cu menţiunea de a depune toate cererile şi documentaţia prezentate de reclamant în baza Legii nr. 189/2009, toate hotărârile pronunţate de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 cu privire la cererile formulate de reclamant şi de a preciza dacă reclamantul a beneficiat de drepturi în baza Legii nr. 189/2008 şi, în caz afirmativ, să depună aceste hotărâri.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la C.P.M.B., reclamantul a solicitat acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada martie 1944 – martie 1945, începând cu data de 01.03.2005. Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 189/2000, Comisia este obligată să se pronunţe a supra cererii în termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, printr-o hotărâre motivată.
C.P.M.B. – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 a soluţionat cererea formulată de reclamant, nu în termenul maxim de 30 de zile prevăzut de lege, ci după o perioadă de 4 ani şi 7 luni. Prin hotărârea emisă i s-a recunoscut reclamantului calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 15.03.1944 – 06.03.1945, dispunându-se acordarea drepturilor începând cu data de 01.03.2005.
In aceste condiţii, Curtea a dispus respingerea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la soluţionarea cererii de acordare a drepturilor conform Legii nr. 189/2000, ca rămasă fară obiect.
Acţiunea promovată de reclamant este întemeiată în parte, în privinţa cererii de actualizare a drepturilor băneşti în raport de rata inflaţiei, începând cu data de 01.03.2005 şi până la data plăţii efective, având în vedere prejudiciul suferit prin devalorizarea monedei naţionale în perioada de 4 ani şi 7 luni, cât a trecut de la momentul înregistrării cererii şi până la data soluţionării acesteia, urmare a atitudinii culpabile a pârâtei.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 1082 şi art. 1084 C. civ., Curtea a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de bani reprezentând actualizarea drepturilor băneşti cuvenite reclamantului, de la data naşterii dreptului – 01.03.2005 – şi până la data plăţii efective.
Curtea a apreciat ca fiind întemeiată şi cererea privind acordarea daunelor morale, având în vedere următoarele:
Prima cerere de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada martie 1944 – martie 1945, a fost înregistrată la autoritatea pârâtă la data de 03.02.2005, fiind însoţită de toate documentele
prevăzute de Legea nr. 189/2000 şi solicitate de pârâtă. Cererea a fost soluţionată abia în luna septembrie 2009, deşi termenul maxim prevăzut de lege era de 30 de zile, în condiţiile în care reclamantul a efectuat numeroase demersuri la autoritatea pârâtă. Or, această întârziere nu a fost în niciun fel justificată. Pârâta nu a comunicat reclamantului niciun punct de vedere privitor la pretenţiile sale, nici anterior sesizării instanţei şi nici ulterior, până în data de 07.10.2009, când a formulat întâmpinare în cauză, deşi pricina se afla în faza rejudecării după casare cu trimitere.
în aceste circumstanţe, Curtea a apreciat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral de necontestat, determinat de stresul, suferinţele şi frustrările cauzate de atitudinea autorităţii pârâte, care nu poate fi remediat prin simpla constatare a soluţionării cererii, în sensul acordării drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Prin urmare, Curtea a considerat că acordarea sumei de 1000 lei, cu titlu de daune morale este echitabilă şi a dispus, în temeiul art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, obligarea pârâtei la plata acestei sume de bani către reclamant.
Referitor la celelalte pretenţii ale reclamantului, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, având în vedere că nu s-au depus documente justificative privind cheltuielile pretins a fi fost efectuate în legătură cu soluţionarea cererii de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
