Prin Hotărârea nr. 23/2005 pârâtul Consiliul local N. Nouă a adoptat Planul Urbanistic Zonal cu caracter director T – N. Nouă, conform hărţii anexate.
Reclamanţii susţin că sunt proprietarii unor parcele de teren contigue drumului judeţean, sensul de mers dinspre T. în susţinerea afirmaţiilor lor, aceştia au depus la dosarul instanţei de fond înscrisuri doveditoare ale proprietăţilor pe care le deţin.
Pârâţii nu au contcstat acest lucru.
Reclamanţii susţin că prin adoptarea hotărârii contestate, prin PUZ li se diminuează terenurile proprietate personală ca urmare a faptului că s-a decis lărgirea unei artere rutiere în detrimentul proprietăţilor lor.
Pârâţii nu contestă susţinerile reclamanţilor, dar arată că reglementările specifice din domeniul urbanistic impun norme imperative în privinţa arterelor rutiere, ce trebuiesc respectate de particulari, prevederi ce nu pot fi încălcate doar pentru interesul personal al reclamanţilor în detrimentul interesului general, având în vedere că în conformitate cu art. 13 din Legea nr. 350/2001, folosul întregii comunităţi primează în cadrul dezvoltărilor urbanistice. De asemenea, au mai arătat că reclamanţii care deţin terenurile în discuţie (unele deşi scoasc din circuitul agricol nu sunt incluse în intravilanul comunei, fiind prin urmare neconstruibile) nu sunt obligaţi să schimbe destinaţia terenurilor şi nici profilul drumurilor decât dacă doresc introducerea acelor suprafeţe de teren în intravilan, că autoritatea publică pârâtă – Consiliul local N. Nouă nu realizează o expropriere, prin urmare a reclamanţilor.
Curtea constată că potrivit art. 39 din Legea nr. 350/2001, privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, planurile de urbanism reprezintă documentaţii de amenajarea teritoriului. iar cele cu caractcr director, cum este cazul în speţă, au caracter de reglementare, aşadar, sunt obligatorii pentru persoanele fizice şi juridice.
în privinţa planurilor zonale, art. 47 alin. (2) din acelaşi act normativ, indică în mod expres caracterul de reglementare pentru organizarea reţelei stradale ((lit. a)].
De aici, rezultă neechivoc că prin PUZ-ul aprobat de Consiliul local N. Nouă s-au luat decizii cu privire la unele terenuri aflate în proprietatea reclamanţilor. în sensul diminuării suprafeţelor, decizii cu caractcr obligatoriu pentru reclamanţi, invocându-se prioritatea interesului general al comunităţii locale.
Prin sentinţa rccurată. Tribunalul Timiş a statuat că este plenitudinea exclusivă a consiliului local de a stabili un cadru urbanistic unitar şi coerent, conform prevederilor Legii nr. 215/2001, iar în privinţa reclamanţilor, deşi au fost grav afectaţi în dreptul lor de proprietate, faţă de aceştia impunându-se o dreaptă şi justă despăgubire, modalitatea de despăgubire putându-se însă efectua şi separat.
Atât hotărârea adoptată de Consiliul local N. Nouă cât şi sentinţa pronunţată de instanţa de fond sunt nelegale.
Rezultă cu puterea evidenţei că prin Hotărârea nr. 23/2005 se tinde la diminuarea proprietăţilor reclamanţilor ceea ce nu este admisibil decât cu respectarea strictă a prevederilor legale în materie, ceea ce presupune existenţa unei cauze de utilitate publică şi, in acelaşi timp, o justă şi prealabilă despăgubire.
Dreptul de proprietate este protejat atât de legea fundamentală română [art. 44 alin (l)-(6) din României] cât şi de prevederile art. I din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor omului.
în raport de textele legale menţionate, actul autorităţii publice locale prin care se tinde la diminuarea proprietăţilor reclamanţilor reprezintă o ingerinţă în substanţa dreptului de proprietate al acestora astfel cum a fost definită în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, 1982) prefigurându-se o substanţială „reducere a posibilităţii de a dispune de proprietatea lor”.
Este adevărat câ pârâtul invocă un interes general, dar. acesta nu poate prevala decât în ipoteza în care reclamanţii ar obţine prealabil reducerii suprafeţelor de teren aflate în proprietate o justă despăgubire.
Numai când deposedarea se supune condiţiilor prevăzute de Legea nr. 33/1994 pârâtul poate pretinde că planificarea urbanistică este expresia unui interes general care să justifice reducerea proprietăţilor reclamanţilor.
Este de observat că pârâtul afirmă că nu intenţionează să demareze procedurile privind exproprierea, pe de o parte, iar pe de altă parte că încă nu este obligatorie despăgubirea reclamanţilor, dat fiind vorba de un interes general, însă Curtea Europeană, firesc, a precizat că şi o de fado reprezintă o violare a prevederilor art. I din primul Protocol adiţional (Sporrong şi Lonnroth). în speţă, evident discutându-se de o deposedare a reclamanţilor, fără o justă şi prealabilă despăgubire.
în consecinţă, sub acest aspect recursul reclamanţilor este fondat astfel că va fi admis şi, prin urmare sentinţa primei instanţe va fi modificată în sensul admiterii acţiunii şi anulării hotărârii contestate.
în schimb, cererea privind obligarea pârâtului de a adopta o nouă hotărâre prin care să modifice PUZ-ul, nu va fi admisă.
Obligarea pârâtului de a emite o astfel de hotărâre ar însemna o intruziune a instanţei într-o zonă exclusă controlului jurisdicţional întemeiat pe prevederile Legii contcnciosului administrativ, aceea a oportunităţii actelor administrative.
Ca regulă generală, în contenciosul administrativ român, controlul jurisdicţional al actelor administrative este un control de legalitate al acestora.
A obliga administraţia locală să adopte o hotărâre privind PUZ-ul, în condiţiile solicitate de reclamanţi, ar însemna ca judecătorul să se substituie consiliului local şi să decidă atât asupra momentului, cât şi al locului şi condiţiilor concrete în care să se realizeze planificarea urbanistică, fără a da posibilitatea autorităţii publice locale, eventual, să decidă dacă va considera oportun a continua ori a modifica planul de dezvoltare urbanistică într-o altă direcţie, aşadar să aleagă locul şi mijloacele concrete în care urmează să se aplice actul administrativ, hotărârea judecătorului putând influenţa inclusiv decizia administraţiei asupra mijloacelor materiale pe care le-ar angaja măsura administrativă în discuţie, toate acestea situându-se în sfera oportunităţii actelor administrative.
C.A. Timişoara, s. cont. adm. (isc., decizia nr. 241 din 28 februarie 2008
Notă: La polul opus controlului de proporţionalitate, când instanţa se substituie aproape total administraţiei, se află acele situaţii în care instanţa refuză controlul (aproape) în totalitate, lată două ipoteze:
a) atunci când reclamantul îi cere să pronunţe o hotărâre care să fină loc de act administrativ. De fiecare dată, instanţa va considera că, dacă ar face-o, ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat. Tocmai de aceea, potrivit jurisprudenţei actuale, instanţa poate doar obliga administraţia să-şi îndeplinească propriile sale atribuţii, dar nu i se poate substitui, în lipsă de text legal expres;
b) atunci când o anumită atribuţie are, prin natura ei intrinsecă, un puternic caracter discreţionar, căci niciun test de lege nu stabileşte cu trebuie aceasta exercitată, în concret, de către administraţie, instanţa refuză inclusiv să oblige autoritatea să-l şi exercite atribuţia într-un anumit fel. Astfel, în materie de urbanism, elaborarea planurilor este atributul exclusiv al administraţiei: mai exact, modul concret în care aceasta înţelege să-şi exercite atribuţia comportă o doză generoasă de caracter discreţionar. în consecinţă, instanţa poate anula un plan de urbanism ca nelegal, poate obliga autoritatea să emită un asemenea plan pentru o zonă în care nu există un asemenea plan, însă nu poate obliga autoritatea competentă să emită un plan anume (cu caractere ori conţinut prestabilit de către instanţă), căci asta ar însemna din nou o ingerinţă nepermisă în competenţa exclusivă a administraţiei.
