Încălcarea competenţei materiale a Guvernului. Acordarea de daune materiale şi morale
Prin cererea formulată la data de 16 iunie 2003, reclamantul C.V. a solicitat instanţei, ca în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi şi Centrul Naţional al Cinematografiei să dispună, conform art. 1 din Legea nr. 29/19901, anularea Ordinului nr. 132 din 16 aprilie 2003. legal emis de Ministerul Culturii şi Cultelor, precum şi a adresei nr. 894 din 28 mai 2003 emisă de Centrul Naţional al Cinematografiei, suspendarea executării celor două acte conform art. 9 din Legea nr. 29/1990 până la soluţionarea cererii precum şi obligarea la plata de despăgubiri pentru daunele materiale şi morale suferite, al căror cuantum urma a fi precizat pe parcursul soluţionării cauzei.
Printr-o primă soluţie pronunţată. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1428 din 24 septembrie 2003, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că reclamantul a invocat nelcgalitatea actului prin care a fost înlăturat din funcţia de vicepreşedinte al Centrului Naţional al Cinematografici, emitentul acestuia, respectiv Ministerul Culturii şi Cultelor ncavând competenţă legală de a dispune astfel. întrucât prin intrarea în vigoare a Legii cinematografici, nr. 630/2002′, au fost abrogate expres prevederile prin care fusese numită în funcţie conducerea Centrului Naţional al Cinematografiei, instanţa de fond a apreciat că ordinul de numire al reclamantului a încetat de drept, situaţie ulterior confirmată în fapt prin Ordinul contestat nr. 132/2003.
Această sentinţă a fost casată prin decizia nr. 7305 din 1 octombrie 2004 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost admis recursul reclamantului recurent. Drept urmare. în fond instanţa a anulat Ordinul nr. 132 din 16 aprilie 2003 emis de Ministerul Culturii şi adresa nr. 894 din 28 mai 2003 a Centrului Naţional al Cinematografiei Bucureşti. Prin aceeaşi decizie instanţa supremă a trimis cauza spre rcjudccare aceleiaşi instanţe de fond. pentru soluţionarea capătului de cerere privind despăgubirile morale şi materiale solicitate de reclamant.
Pentru a sc pronunţa în acest fel. înalta Curtea reţinut că Ordinul Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 132/2003 este vădit nelegal fiind emis cu depăşirea competenţelor câtă vreme, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, singura autoritate abilitată să numească conducerea Centrului Naţional al Cinematografiei era Guvernul României. în subordinea căreia sc află Centrul Naţional al Cinematografiei, readus în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, ulterior datei emiterii Ordinului nr. 132/2003.
în fond după casare, în al doilea act procesual. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 778 din 21 aprilie 2005. a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată a reclamantului privind despăgubirile solicitate, pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990.
Instanţa de fond. în ciuda faptului că s-a dispus anularea Ordinului nr. 132/2003 ca nelegal emis de Ministerul Culturii, cu depăşirea competenţelor, a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 pentru acordarea despăgubirilor, respectiv condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale. S-a reţinut că Ordinul nr. 132/2003 a fost anulat pentru motive de ordin procedural, şi nu de fond, reclamantul neavând nici dreptul la despăgubirile materiale reprezentând indemnizaţia de vicepreşedinte deoarece prin decizia de casare nu s-a dispus şi reîncadrarea sa pe postul anterior deţinut, care nici nu mai există urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 64/2003.
în fine, s-a mai reţinut că pârâtul Centrul Naţional al Cinematografici a achitat reclamantului toate drepturile salarialc aferente perioadei lucrate până la 29 iunie 2003, iar daunele morale nu se justifică câtă vreme nu s-a dovedit reaua-credinţă a pârâţilor, desfiinţarea postului de vicepreşedinte fiind exclusiv voinţa legiuitorului.
înalta Curte reţine că instanţa de fond a dat o greşită interpretare atât probelor administrate, cât şi prevederilor legale aplicabile pronunţând o hotărâre ce sc impune a fi modificată.
Este de necontestat că prin decizia anterioară a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7305 din 1 octombrie 2004 au fost anulate actele administrative a căror nelegalitate a fost invocată de către reclamantul recurent, respectiv Ordinul nr. 132 din 16 aprilie 2003 emis de Ministerul Culturii şi Cultelor şi adresa nr. 894 din 28 mai 2003 emisă de Centrul Naţional al Cinematografici Bucureşti.
Distincţia făcută de instanţa de fond în ceea ce priveşte aşa-zisul motiv de procedură, şi nu de fond. care a condus la anularea celor două acte administrative menţionate, este nelegală şi în afara spiritului şi sensului Legii nr. 29/1990.
Nu se poate considera şi interpreta în sensul acestei legi că un act administrativ, anulat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, este mai puţin „vătămător” dacă motivele ce au condus la anularea sa sunt de ordin procedural, şi nu de fond.
Legea nr. 29/1990 nu face niciun fel de asemenea distincţii şi nici hotărârea înaltei Curţi, prin care s-a dispus anularea actclor administrative apreciate ca fiind ilegale, nu lasă loc unei interpretări de genul celei menţionate în hotărârea atacată.
Astfel fiind, este evident că actele administrative anulate, pentru motive de nele-galitate, au produs o vătămare recurentului reclamant, vătămarea dovedită cu întreg materialul probator administrat şi care antrenează aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990.
Potrivit textului citat. în cazul anulării actului administrativ în tot sau în parte, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute.
înalta Curte apreciază, pe baza probelor administrate în cauză că recurentul reclamant a dovedit efectele vătămătoare certe ale celor două acte administrative anulate asupra situaţiei sale profesionale neclarificată nici în prezent. în ceea ce priveşte statutul său de angajat, precum şi menţiunile înscrise în cartea sa de muncă, cu consecinţa directă asupra drepturilor de asigurări sociale, de asemeni vătămate.
Această împrejurare de altfel nici nu a fost contestată de cele două pârâte intimate, întemeiată este şi critica recurentului reclamant privind confuzia făcută de instanţa de fond între despăgubirile materiale solicitate şi indemnizaţia de vicepreşedinte la care în mod legal nu mai era îndrituit întrucât, urmare a anulării Ordinului nr. 132/2003. nu s-a dispus şi reîncadrarea sa pe postul deţinut anterior deoarece accl post nu mai exista urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 64/2003.
Daunele materiale solicitate de recurentul reclamant, astfel cum a arătat acesta, reprezintă suma de bani acoperire a prejudiciului, a vătămării suferite prin emiterea celor două acte administrative anulate, vătămare care în cazul concret se materializează în punerea efectivă a recurentului reclamant în imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea profesională, în mod firesc, în deplină legalitate, decent şi beneficiind de drepturile de protecţie socială garantate de lege.
înalta Curte apreciază că recurentul reclamant a dovedit pe deplin consecinţele directe, vătămătoare, a celor două acte administrative anulate şi că. totodată, sunt îndeplinite cerinţele legale prevăzute de art. 11 din Legea nr. 29/1990 pentru acordarea despăgubirilor materiale solicitate.
Reţinând şi faptul că pe întreg parcursul procesului cele două intimate pârâte nu au contestat niciun moment nici cuantumul precizat al despăgubirilor materiale solicitate de reclamantul recurent şi nici modalitatea de calcul indicată de acesta, precum şi împrejurarea că toate părţile din cauză au fost de acord cu administrarea exclusiv a probei cu înscrisuri în ceea ce priveşte daunele materiale şi morale, astfel cum s-a menţionat în încheierea de şedinţă de la 31 martie 2005, înalta Curte, modificând sentinţa recurată. a admis cererea precizată a reclamantului în faţa instanţei de fond şi a obligat pârâtele la plata sumei de 642.340.102 ROL cu titlu de despăgubiri materiale.
I.C.C.J., s. cont. adm. şi Osc., decizia nr. 5227 din 31 octombrie 2005, în Jurisprudenta s. cont. adm. şi Osc., 2005, p. 73
Notă: Speţa pune în discuţie o problemă interesantă: un act administrativ ilegal din cauza unor vicii de legalitate externă, poate da dreptul la despăgubiri? Răspunsul instanţei noastre su|xcmc este afirmativ dacă viciul este unul de competcnţă, arătând că, în această ipoteză, actul nu este mai puf in vătămător decât unul care suferă de un viciu de fond. Fiind de acord cu această soluţie, credem că explicaţia trebuie dusă ceva mai departe: repararea unui prejudiciu cauzat prinir-un act al cărui singur viciu este cel de necompetenţă trelxiie realizată întrucât, de vreme ce nici până la soluţionarea acţiunii organul competent nu a emis un act administrativ identic cu cel atacat în contencios, se poate presupune în mod rezonabil că, dacă acest din urmă act n-ar fi existat, prejudiciul nu s-ar fi produs. Ideea poate fi înţeleasă mai bine dacă ne imaginăm ipoteza în care, după o anumită perioadă, organul competent „confirmă” actul emis de organul neconijx;lent. în această ipoteză, deşi
instanţa de contencios va anula primul act, cu justificarea că viciul de necompetenţă nu poate fi confirmat, în ce priveşte acordarea prejudiciului, aceasta se va tace numai parţial, cu privire la prejudiciul cauzat pe perioada dintre emiterea celor două acte. Şi asta întrucât, aplicând principiul conversiunii actelor juridice, instanţa de contencios administrativ poate considera actul de „confirmare” ca fiind un nou act administrativ, care îşi produce efectele sale ex nune, de la momentul comunicării sale, act care, nefiind ilegal, nu poate antrena răspunderea patrimonială a administraţiei.
Soluţia ar putea fi diferită atunci când viciul de care suferă actul administrativ este unul de formă ori procedură. Să presupunem astfel ipoteza în care, primarul emite o dispoziţie vătămătoare pentru un particular, perfect legală |)e fonti, având însă un singur viciu: acela că îi lipseşte avizul de legalitate al secretarului. în opinia noastră în această ipoteză, chiar dacă actul este ilegal în sine, atât acţiunea în anularea acestuia cât şi aceea în despăgubiri ar trebui respinsă, cu motivarea că actul în cauză nu vatămă particulanil într-un drept ori interes legitim. Şi asta întrucât, atâta timp cât actul este legal pe fond, chiar dacă particularul suferă o pagubă, el nu se bucură de protecţia legii de vreme ce primarul a respectat-o întocmai (pe fond). însă, după cum se poate observa, trebuie respinse ambele petite; în opinia noastră este astfel aproape de neconceput ca petitul în anulare să fie admis iar cel în despăgubiri să fie respins dacă particularul a suferit un prejudiciu cauzat de actul anulat.
