Sancţiunea lipsei motivării în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale
Intimata-reclamantă a fost numită temporar în funcţia de director financiar-contabil al Spitalului de ortopedic şi traumatologie A/uga, jud. Prahova, prin Ordinul nr. 471/2006, emis de ministrul sănătăţii. Potrivit acestui ordin, intimata-reclamantă urma să îndeplinească funcţia de conducere, la fel ca întregul comitet director interimar numit prin acelaşi act administrativ de autoritate, pe o perioadă de şase luni, cu începere de la data de 29 mai 2006.
La data de 6 noiembrie 2006, a fost emis de către acelaşi ministru Ordinul nr. 1230 prin care, începând cu data de 6 noiembrie 2006, intimata-reclamantă B.E. „se eliberează din funcţia de dircctor financiar-contabil interimar de la Spitalul de ortopedic şi traumatologie Azuga, datorită neregulilor depistate în activitatea fmanciar-contabilă a spitalului’’.
Acest act administrativ a fost anulat de curtea de apel în mod legal, dar considerentele sentinţei pronunţate au fost substituite parţial cu argumentele înaltei Curţi, după cum urmează:
Intimata-reclamantă nu a avut calitatea de funcţionar public. Ea nu a fost numită în condiţiile art. 54 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, nu a depus jurământul prevăzut la alin. (6) al aceluiaşi text, nu a făcut parte din corpul şi nu a fost salarizată conform reglementărilor spccialc. Ca urmare, legalitatea actului de eliberare din funcţie nu poate fi examinată prin prisma H.G. nr. 1210/20031 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice.
Dar, deşi motivul de rccurs apare ca fiind fondat, soluţia adoptată a fost păstrată, întrucât, într-adevăr, este justă concluzia fondului referitoare la nemotivarea actului administrativ.
Pentru a-şi putea excrcita atribuţia de control al legalităţii actclor administrative potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa de judecată trebuie să cunoască raţiunile pentru care emitentul actului, în îndeplinirea puterii sale discreţionare, a ales soluţia criticată de cel vătămat, iar accastă motivare trebuie să fie intrinsecă actului administrativ.
Obligaţia autorităţii emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice şi se impune mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale, cum este cazul în speţă. Ordinul nr. 1230/2006 emis de recurent face referire, după cum s-a arătat în cele ce preced, la pretinse „nereguli”, afirmate generic, situaţie care contravine şi art. 31 alin. (2) din Constituţie, în sensul că nu asigură informarea corectă a intimatei cu privire la problema de interes personal analizată.
I.C.CJ., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 2732 din 27 iunie 2008, in jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc., 2008, sem. I, p. 32 /
Notă: Şi în această speţă instanţa noastră supremă stabileşte două principii în materia motivării actelor administrative:
a) ea este necesară mai ales in cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale (sau, generic spus, în cazul actelor defavorabile particularului);
b) ea trebuie să fie intrinsecă actului (prin aceasta trebuind să se înţeleagă faptul că ea trclxiie să fie conţinută nu neapărat de înscrisul care cuprinde manifestarea de voinţă în sine, ci de oricare dintre înscrisurile care formează actul – privit în sens larg – şi care i se comunică particularului o dată cu acesta)’.
